Pe 8 Ianuarie 2010 se implineste 1 an de cand a intrat in lumea blogg-urilor revista online “Foaie Nationala”.

Va multumesc tuturor celor care mi-ati fost alaturi, prin diverse forme, si sper ca la anul sa va dau si mai multe motive sa faceti acelasi lucru.

Va urez sarbatori fericite si sa va bucurati de Craciun in spirit crestin!

P.S. In aceasta perioada nu voi mai publica, mi-am luat si eu putina vacanta, sau concediu, cum vreti sa-i spuneti.

Toate bune!

___________________________________________________________________________________________

Cele mai importante articole publicate in primul an:

IANUARIE 2009:

• Pamfil Seicaru despre 23 August: “Mai multa rusine, mai putine victime”
• Regele si Monarhia
• Pamfil Seicaru si salvarea evreilor
• Deformarea şi ocultarea Holocaustului în perioada comunistă
• Documente,obiecte,inscriptii din vremea lui Mircea cel Batran
• Societatea romaneasca in vremea lui Mihai Viteazul
• Istoricul,revolutionarul si publicistul Nicolae Balcescu
• Eminescu si geopolitica Marii Negre in iunie 1883
• Voievodul martir Constantin Brancoveanu cu fiii sai si sfetnicul Ianache
• Ion Antonescu desconspira Francmasoneria
• Dovezi medico-stiintifice asupra uciderii lui Eminescu
• Galerie foto Bucurestiul vechi: Din societate
• Mesajele subliminale,încă utilizate în publicitate şi politică
• Nemuritorii
• Nichifor Crainic-Crestinismul din poezia lui Eminescu
• Nicolae Iorga nu a fost ucis de legionari

FEBRUARIE 2009:

• Războiul Alianţei Israeliţilor cu Românii
• Bancherii evrei împotriva României Mari
• Lichidarea lui Eminescu
• Regele, amanta şi Legiunea Arhanghelului Mihail

MARTIE 2009:

• Niciun post publicat

APRILIE 2009:

• Străromânii în secolele III-IV
• Balticii, de origine română ?

MAI 2009:

• Obiceiuri vechi romanesti-Calusul sau Calusarii
• Nicolae Iorga adresandu-se romanilor (anii ‘30)
• Depozitia maresalului Antonescu in timpul procesului din ‘46
• Primul film documentar despre Eminescu: “EMINESCU, VERONICA, CREANGA”, realizat de Octav Minar in 1914

IUNIE 2009:

• Sânzienele
• Romanii din Carpatii Nordici
• Romania sau Imperiul Roman cu capitala la Bizanţ
• Evacuarea Basarabiei,iunie 1940

IULIE 2009:

• Niciun post publicat

AUGUST 2009:

• Bourul în heraldica europeană
• Lupul in Mitologia Romaneasca
• Imperiul Part
• Românie personalist-conservatoare
• Istroromânii
• Meglenoromânii
• Împăraţii traco-iliri şi Străromâni
• Moartea lui MIRCEA VULCÃNESCU
• G.Racoveanu-Despre Omenia Românească
• Mişcarea Legionară şi Biserica
• Despre fiinta si existenta miscãrii legionare a lui Corneliu Codreanu
• Scurta istorie a Şoimaritului în Ţările Româneşti
• Teodor Burada-descoperitorul bocetului popular
• Harta Etnografica a Bucovinei de la 1910
• Moscopole – faimoasa cetate a românilor sud-dunăreni
• Animale disparute din Romania
• Zaporojia-teritoriu de etnogeneza a poporului român/UPDATE
• Jules Michelet – “Marele lor nume de ROMÂNI”
• Pr. Mihai Andrei Aldea: “Părintele Dumitru Stăniloae şi Istoria Românilor”

SEPTEMBRIE 2009:

• Dr.Iosif Niculescu-Supravietuitor din lupta de la Cotul Donului
• Moldova lui Stefan cel Mare la 1501-Harta
• Românii din Pocuţia şi Galiţia
• Crimele Ungurilor Împotriva Românilor-Video
• Interviu cu singurul supravietuitor al crimelor de la Ip-Gavril Butcovan
• Mărturii ale supravieţuitorilor crimelor maghiare din Ip şi Trăznea: „Sora mea, de 11 luni, a fost sfâşiată cu baioneta, în leagăn”.
• “Pădurea Babadag – câţi copaci, atâţia fugari!…”
• Cei pe care Românii îi iau drept “personalităţi” sunt de fapt clienţi ai diferitelor “mafii”
• Interviu cu Henri Coanda-Imagini din 1969
• Românii din Valea Timocului (Românii Timoceni)
• Românii din Banatul Sârbesc (Voivodina)
• Marele savant Nikola Tesla a fost român. Era istro-român de origine şi îl chema Nicolae Teslea
• Pădurile virgine ale României – cele mai bine conservate din Europa temperată
• Guvernele masonice ale României
• Insulina.O descoperire romaneasca furata!

OCTOMBRIE 2009:

• Ultima alertă naţională: Vaccinul ucigaş A(H1N1)-VIDEO
• Stepa kazahă – pământ al făgăduinţei pentru românii din Basarabia şi Bucovina la sfârşit de secol XIX
• Între propagandă şi realitate istorică: Vlad Ţepeş, Matei Corvin şi Veneţia
• 1918-1920 România refuză să ocupe Ucraina
• Imperiul Româno-Bulgar al Asănestilor
• Dr. Octavian Udriste,romanul care a descoperit gena marker ancestrala si originea cancerului
• România – genocidul comunist în cifre
• Istoria “pierduta” de 1000 de ani a Românilor
• Romania in timpul lui Mihai Viteazul (1593-1601)-HARTA
• A.C. Cuza-Stiinta antisemitismului
• N.C. Paulescu: “Spiritul divin al adevãrului va apãra în veci omenirea”
• Crezul Socialismului National-Crestin,de Constantin Pancu
• Actiunea studentimii Romanesti in Martie 1923,in urma modificarii Art.7 din Constitutie prin acordarea de drepturi politice jidanilor

NOIEMBRIE 2009:

• De 71 de ani fără Căpitanul C.Z.Codreanu
• Nicolae Iorga- Oranduieli Bisericesti in Partile Noastre
• Nicolae Iorga- Inceputurile Vietii Crestine La Dunare
• Generalul Cantacuzino Grănicerul
• Avem o Ţară!
• Turnul Eiffel, construit după tehnologia inventată de un român
• Nicadorii, de Ion Coja
• Cine sunt Decemvirii?
• Cantemireştii- neam de tătari
• Boierii- Monahi în vremea lui Matei Basarab
• Despre nazism, comunism şi masonerie
• Mitologia Tracă, izvor pentru mitologia greacă şi romană
• Bucovina- “Ţara de fagi”

DECEMBRIE 2009:

• Despre colinde şi colindat
• Teologia Istoriei- Formarea Neamului Românesc
• Presidenţiabilul Eduard Manole despre frauda electorală, mafia partidelor politice şi crearea unei rezistenţe naţionale
• Scrieri despre începuturile Istoriei României
• MAFIA BANCARĂ. Discuţie cu un bancher. Monopolul bancar asupra proprietăţilor românilor. Piaţa imobiliară se prăbuşeşte în 2010. Înrobirea economică a românilor.
• Transnistria, o ţară plină de români, sau Ţara Românească pe nume Transnistria
• Partizanii libertaţii. Toma Arnauţoiu
• „Volohii” din Poroscovo, românii care nu ştiau că sunt români
• Top Gear pe Transfăgărăşan
• Avem nevoie de modele?

de Mihai-Andrei Aldea

Gânduri triste, de început

Pe măsură ce străinii laudă tot mai mult comorile culturii populare vechi româneşti începe şi la noi să se schimbe felul în care sunt privite. Căluşul, de pildă, o tradiţie românească aproape cu totul pierdută şi preschimbată azi în spectacol folcloric, Căluşul, ei bine, a intrat pe lista UNESCO ca parte a tezaurului cultural fundamental al omenirii. Am cunoscut eu însumi, nu prin mijlocire, oameni ce îşi exprimau dispreţul pentru „ţopăiala cu beţele”, pentru ca, odată aflată aprecierea internaţională, să devină mari „apărători” şi chiar „exegeţi” ai Căluşului (de fiecare dată cu la fel de puţină pregătire în noua poziţie şi la fel de subiectivi ca şi în cea dinainte).
Colindul se află într-o foarte asemănătoare stare cu cea a Căluşului. An de an, tot mai puţini oameni deschid uşa apartamentului sau casei colindătorilor, chiar dacă ascultă, din moliciunea fotoliului, patului sau canapelei, „colindele” difuzate de aparatele radio şi tv. An de an, tot mai mult se uită ce a fost Colindul, parte a unui fel de viaţă deja legendar – în bine sau rău, după voia fiecăruia. Se stinge colindatul, sunt ucişi colindătorii, ucişi de împietrirea sufletească a mulţi, tot mai mulţi dependenţi de televizor, care au ajuns la confuzia între spectacol şi viaţă, au ajuns să trăiască prin corespondenţă, prin intermediul halucinanţilor eroi de pe sticla micului ecran. Iar viaţa şi lumina, amândouă adevărate, pe care Colindul le aducea în casele şi sufletele Românilor de altădate rămân străine fidelilor telespectatori ai unei realităţi care nu mai este atât virtuală cât mai ales ireală.

Începuturile unei comori de suflet şi cultură

Când a apărut Colindul? Despre acest lucru nu avem dovezi absolute. Cunoaştem însă câteva fapte ce ne obligă să plasăm începuturile acestei respectabile tradiţii în vremea creştinismului primar. Adică undeva prin secolele I-III. Să vedem aceste fapte.
Întâi, avem Vechiul Testament, care spune:
„Cât de frumoase sunt pe munţi picioarele trimisului care vesteşte pacea, a solului de veste bună, care dă de ştire mântuirea, care zice Sionului: Dumnezeul tău este împărat!” (Isaia 52.7). Şi iar: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc cele bune!” (Romani 10.15) Şi iar: „Vestiţi, faceţi cunoscută ştirea, duceţi-o până la marginile pământului! Ziceţi: Domnul răscumpără pe sluga Sa Iacov” (Isaia 48.20). Şi încă de multe ori se repetă această poruncă a vestirii sau propovădurii lucrurilor Domnului la mari şi mici încă din Legea Veche.
Apoi avem şi Noul Testament, în care se arată lumii Răscumpărarea prin Iisus Hristos, vestirea este o temă centrală. Cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu este o binecuvântare fără margini (Ioan 1.1-12; 17.17 etc) iar vestirea Lui, într-o formă sau alta, este o misiune sfântă pentru toţi cei care L-au primit (a se vedea, de pildă, Matei 5.14-16 şi I Petru 2.9). Desigur – şi de cea mai mare însemnătate pentru tema noastră! – vestirea nu se face fără rânduială (I Corinteni 14.33) ci după cum este trimis fiecare (Romani 10.15).
Mergând mai departe, găsim şi multe alte mărturii.
În Învăţătura celor 12 Apostoli putem citi porunca „Fiul meu, să-ţi aduci aminte, ziua şi noaptea, de cel ce-ţi grăieşte Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l cinsteşti ca pe Domnul, căci unde se vorbeşte de Domnie, acolo este şi Domnul” (IV.1). Vedem aici repetată aceeaşi cerinţă imperativă a cinstirii – într-o măsură deosebit de mare – a celor care vestesc Evanghelia. Iar Învăţătura celor 12 Apostoli mai adaugă la aceasta şi rânduieli privind cunoaşterea vestitorilor mincinoşi sau adevăraţi (XI.1-2) şi a fraţilor întru Hristos călători (XII.1-5). Dintre aceste rânduieli, demnă de amintit aici este interdicţia pentru apostolii sau proorocii adevăraţi de a pretinde bani pentru ei înşişi sau slujirea lor (XI.6 şi 12). Precizăm că aici nu este o interdicţie pentru creştinii „de rând” de a-i ajuta (şi cu) bani, ci pentru apostoli sau prooroci de a pretinde bani – interdicţie întâlnită şi la Colind în vremile mai vechi.
Lăudată este vestirea Evangheliei, prin încercările răbdate de vestitori şi prin adevărul propovăduirii, şi în Epistola I către Corinteni a Sfântului Clement Romanul (V.6-7; VII.6-7; XVII.1 şi 5; XLI.1-4). Şi se mai arată acolo că fiecare are propria sa lucrare în Biserica lui Dumnezeu, după cum i-a fost rânduit (XLI.2; XLIV.1-6). De asemenea, se poate vedea că unii dintre creştini aveau râvnă către vestirea Cuvântului, chiar mai mult decât era îngăduit fiecăruia, ceea ce ducea la neînţelegeri şi chiar greşeli mari.
În Epistola II către Corinteni, acelaşi autor, Sfântul Clement Romanul, aminteşte de sfinţenia mântuitoare a mărturisirii lui Hristos (III.2-3). La început sfântul aminteşte de faptele mărturisitoare, arătând folosul lor, iar mai apoi şi aceea că „neamurile, auzind din gura noastră cuvintele lui Dumnezeu le admiră ca frumoase şi măreţe; apoi, văzând că faptele noastre nu sunt vrednice de cuvintele pe care le spunem, se întorc de aici spre hulă, spunând că sunt basm şi înşelătorie” (XIII.3 ş.cl.). De asemenea, în această scriere, sfântul porunceşte şi: „noi, cei neînţelepţi, să nu ne simţim jigniţi, nici să ne supărăm, când cineva ne sfătuieşte şi ne întoarce de la nedreptate la dreptate” (XIX.2).
În Epistola lui Barnaba găsim iarăşi lauda Cuvântului lui Dumnezeu şi propovăduirii Acestuia (XVI.9-10). Se porunceşte aici „să iubeşti ca lumina ochilor tăi pe orice om care-ţi vorbeşte Cuvântul Domnului” (XIX.9).
Sfântul Ignatie Teoforul fericeşte pe efeseni pentru ascultarea de Învăţătura lui Hristos şi ferirea de vestitorii cei mincinoşi (de pildă la Efeseni IX.1-2). Şi, printre alte cuvinte de învăţătură, adaugă şi pe acela despre „fecioria Mariei, naşterea lui Hristos din ea şi moartea Domnului” pe care le numeşte „trei taine răsunătoare, care s-au săvârşit în tăcerea lui Dumnezeu” (Efeseni XIX.1). Şi continuă cu un adevărat imn pentru steaua care s-a arătat la Naşterea Domnului (Efeseni XIX.2-3) – mărturie a evlaviei cu care se cinstea această zi a Naşterii încă din primul secol creştin. Ca şi cei pe care i-am amintit mai sus, şi Sfântul Ignatie porunceşte ferirea de vestirea mincinoasă şi laudă şi cere cinstirea celor care au vestit şi vestesc Evanghelia (ca, de pildă, la Filadelfieni V.2, VI.1-3, IX.1 sau Smirneni  VIII.1, X.1-2, XI.2, XII.1 etc).
Fără a lungi mai mult cuvântul, putem spune că în mai toate scrierile Părinţilor Apostolici, care au trăit în secolele I-II, se găsesc asemenea învăţături despre vestirea Evangheliei şi cinstirea vestitorilor, despre ferirea de proorocii şi vestitorii mincinoşi precum şi criteriile de demascare a acestora. Toate acestea se regăsesc în întregime în rânduielile după care se alcătuiau şi trăiau cetele de colindători.
Însă, pentru a înţelege cu adevărat ce au fost pentru Români Colindul şi colindele, ar trebui să vedem satul românesc, din secolele creştinismului primar şi până astăzi. Martiriul Sfântului Sava de la Buzău, scris în secolul IV de Sfântul Vasile cel Mare – contemporan cu sfântul buzoian – are în sine o descriere mai mult sociologică a satului în care trăise mucenicul. Se vede acolo viaţa familiilor creştine, înrudite între ele, temelia vieţii rurale, dar şi a familiilor păgâne – de origine străină multe, dar deja înrudite cu cele autohtone. Acestea din urmă lucrează ca o interfaţă a satului cu autorităţile migratorilor păgâni, în spatele acesteia desfăşurându-se oarecum adăpostită vieţuirea întru Hristos a ţăranilor şi ciobanilor români. Imagini asemănătoare aflăm în versurile dedicate de Paulin de Nola Sfântului Niceta de Remesiana. În provinciile mai ocrotite de cotropirile migratoare, ca de pildă în Dicia (Dobrogea) Sfântului Ioan Casian, viaţa creştină înglobează deja întreaga societate, aşa cum mărturiseşte chiar acesta în amintirile sale despre pământul în care s-a născut şi a crescut. Şi într-o parte, şi în alta, legăturile dintre sate sunt în primul rând cele ale Credinţei şi înrudirii, două puteri ce au definit satul românesc până în vremuri foarte apropiate. Le mai întâlneau încă folcloriştii din secolul XIX, sau sociologii şi etnologii care colindau Fundul Moldovei şi alte ţinuturi româneşti în secolul XX. Se mai pot găsi, pe ici pe colo, chiar şi acum, la început de secol XXI, aşa cum le-am întâlnit chiar noi, în Munţii Buzăului de pildă – Comuna Lopătari. Aceleaşi legături prin Biserică şi înrudire lucrează acolo şi astăzi, mai presus de celelalte legături pe care autorităţile absurd-centralizatoare, reformele agrare şi impusele schimbări economice au încercat să le statornicească (spre pieirea culturii noastre naţionale străvechi).
Din vremurile mărturiilor înşiruite mai sus – Martiriul Sfântului Sava şi amintirile Sfântului Ioan Casian – şi până de curând viaţa omului era departe de a fi uşoară. Apăsarea se făcea în mii de feluri: migratori, boli, grindine şi secete, războaie şi inundaţii, turme, ciurde şi cirezi de ierbivore sălbatice, fiare şi stăpâniri jecmănitoare, hoţi şi negustori înşelători – toate se amestecau în fel şi chip, ispitind răbdarea şi puterile creştinilor, singurii ce rezistau unei asemenea vâltori nesfârşite.
Mircea Eliade spunea:

„ De ce am idolatriza, noi, Românii, Istoria ? Descindem dintr-unul din «neamurile cele mai numeroase din lume» şi praful s-a ales de el, nici măcar limba nu i se mai cunoaşte. Am făcut parte dintr-o Romanie de trei ori mai mare decât Dacia, şi «vicisitudinile istoriei» au sfărâmat-o definitiv; o mână de Macedoneni trebuie să plătească şi astăzi, cu lacrimi şi sânge, nenorocul de a se fi născut Români. Toată lumea e de acord că Dacii se aflau aşezaţi pe pământul nostru cu cel puţin o mie de ani înainte de Christos, şi cu toate acestea am fost singurul popor european căruia i s-a contestat dreptul de a stăpâni ţara pe care au locuit-o moşii şi strămoşii lui.
Istoria Neamului Românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut în vifor. Popor de frontieră, luptam şi muream pentru toţi. Muream, mai ales, plătind miopia şi neghiobia altora”.

Şi totuşi, dincolo de toate aceste suferinţe, lupte, munci istovitoare, Românul se bucura de Dumnezeu şi de cele pe care Acesta i le-a dat şi, mai mult decât atât, se identifica, într-un fel, cu Acesta. Se identifica, de fapt, cu proorocii Acestuia, cu cei care Îl slujiseră când a venit ca Om în lume, se identifica şi cu cei care L-au slujit după aceea. Suferea cu El, murea cu El, învia cu El. Ceea ce, în multe locuri, se mai întâmplă şi astăzi. În toată această bătălie neîncetată pentru o viaţă omenească singura eliberare adevărată a oamenilor era Evanghelia, Vestea cea Bună, era lumina lină a cântărilor şi cuvintelor sfinte, era bucuria unirii oamenilor în Dumnezeu şi mângâierea sfintelor slujbe. Dimensiunea creştină a vieţii a fost miracolul istoric de care s-au uimit atâţia şi care a dat Românimii puterea nu doar de a rezista în istorie, ci şi de a rezista zidind, sub toate vâltorile prin care a trecut, o cultură populară profundă, a cărei adâncime încă nu este, de prea mulţi, nici măcar bănuită.

Iar una dintre luminile cele mai mângâietoare pe care Evanghelia le-a adus Românilor din vechime a fost chiar Naşterea Domnului. Cât Îl apropia pe Dumnezeu de sufletul obijduiţilor această Naştere! Minunile, mărturia îngerilor, evlavia magilor de la răsărit, cuvintele proorocilor – toate Îl mărturiseau pe Fiul lui Dumnezeu. Dar sărăcia ieslei, smerenia Naşterii, lipsurile pe care le îndurau Iosif şi Maica Sfântă, apropierea Familiei Sfinte de pământ şi vite, duşmănia celor avuţi, puternici şi răi şi toate celelalte – acestea erau aceleaşi chinuri, aceleaşi încercări pe care şi Românii le îndurau, zi de zi. Oameni ai suferinţei, unii înaintea cărora să îţi întorci faţa, dispreţuiţi şi nebăgaţi în seamă, asemenea lui Hristos Iisus (Isaia 53.1-12), Românii se regăseau întru totul în loviturile şi lipsurile şi încercările îndurate de Fiul lui Dumnezeu. Şi primeau, din această regăsire, puterea de a merge mai departe, aşa cum şi El a mers, pentru a se bucura apoi, alături de El, în Împărăţia cerurilor (Matei 8.11; Luca 14.15 etc). La fel simţiseră şi la fel trăiseră, la vremea lor, şi proorocii, apostolii şi ucenicii lor şi nenumăraţi alţi oameni sfinţi. Folclorul românesc vechi – sau cultura profundă veche românească – a ieşit din această cunoaştere trăită a Evangheliei. Vechiul şi Noul Testament s-au împletit în sufletul românesc, adăugându-şi fără părtinire şi cele ale pământului rânduit de Dumnezeu ca lăcaş pentru Neamul Românesc în această lume.
Colindul şi colindele au izvorât din această trăire, pe care o oglindesc în întregime. Cercetând colindatul tradiţional românesc vom găsi o revărsare de binecuvântări asupra întregii Creaţii. Gospodăria, familia – împreună şi fiecare în parte –, câmpurile şi dealurile, munţii şi pădurile, râurile şi marea – tot ceea ce există ia parte la binecuvântarea şi lumina Naşterii Domnului.
Am amintit mai sus despre mărturia Sfântului Ignatie Teoforul. Bătrân, foarte bătrân, cel care fusese odată purtat în braţe chiar de Iisus Hristos, episcopul antiohian vorbea cu drag şi evlavie despre „fecioria Mariei, naşterea lui Hristos din ea şi moartea Domnului” pe care le numeşte „trei taine răsunătoare, care s-au săvârşit în tăcerea lui Dumnezeu” (Efeseni XIX.1). Şi cântă Domnului astfel:

Dar cum s-au descoperit veacului [aceste taine]?O stea a strălucit pe cer mai mult decât toate stelele; lumina ei era nespusă şi noutatea ei minuna; toate celelalte stele, împreună cu soarele şi luna, horă făceau în jurul stelei, care covârşea cu lumina ei pe toate. Şi tulburare mare a fost. De unde noutatea aceasta, că steaua ne se aseamănă cu celelalte stele? Atunci orice magie s-a nimict şi orice legătură a răutăţii a pierit, neştiinţa s-a risipit iar vechea împărăţie a căzut, când Dumnezeu S-a arătat în trup omenesc spre înnoirea vieţii veşnice. A luat început ceea ce fusese hotărât de dumnezeu şi prin aceasta toate se puneau în mişcare, pentru că se pregătea nimicirea morţii. (Sfântul Ignatie Teoforul, Efeseni XIX.2-3)

Cântarea vechi-testamentară este îmbogăţită, iată, în trăirea Bisericii primare, cu imnuri închinare noilor fapte minunate ale lui Dumnezeu. Acest imn este nu unul cântat în Biserică – deşi erau şi astfel de imne creştine – ci unul scris într-o epistolă, ceea ce arată folosirea poeziei creştine şi în afara cadrului strict liturgic. Nu vom vorbi aici despre „Liturghia extinsă”, ce cuprinde întreaga Creaţie. Ne mărginim doar a arăta că sunt mărturii ale cântărilor închinate Naşterii Domnului din primele veacuri creştine, ba chiar din secolul I, cântări ce nu „locuiau” doar în lăcaşurile de cult, şi trăiau şi în afara acestora, în viaţa de toate zilele a creştinilor. Iar dacă tracii „erau iubitori de muzică” înainte de Hristos, cu cât mai mult au iubit aceste cântări tracii creştinaţi?
Din asemenea imne şi cântări ale creştinilor din primele veacuri au izvorât şi colindele, precum şi multe dintre rânduielile ce alcătuiau Colindul până acum un veac. Prin Colind Românii se făceau contemporani şi părtaşi Naşterii Domnului, care nu că fusese odată, ci era mereu, în fiecare an. Prin Colind Românii câştigau parte cu Apostolii, Proorocii, Îngerii şi Păstorii care, fiecare în rândul său, mărturisiseră pe Fiul lui Dumnezeu. Căci scris este, „cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte” (Matei 18.5) şi „cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Cine primeşte prooroc în nume de prooroc plată de prooroc va lua, şi cine primeşte pe un drept în nume de drept răsplata dreptului va lua. Şi cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa” (Matei 10.40-42).

Aşa cum am spus, nu sunt dovezi absolute pentru apariţia Colindului. Nu avem un document care să spună „iată, au început creştinii să facă aceasta”. Avem aici însă tot cadrul care defineşte Colindul ca sistem de trăiri, obiceiuri şi artă creştină.
Avem aici imne direct legate de Naşterea Domnului încă din primele secole, imne cântate şi în afara lăcaşurilor de cult. Avem aici slăvirea vestirii Cuvântului lui Dumnezeu şi lauda adusă vestitorilor. Avem aici şi convingerea că propovăduirea Evangheliei este o binecuvântare pentru toţi care o primesc, ba chiar şi pentru întreaga fire (Romani 8.19-23). Avem şi porunca feririi de propovăduitorii mincinoşi, ba chiar şi osândirea celor ce se poartă făţarnic faţă de Cuvântul Domnului şi minunile pline de putere şi aducătoare de bucurie ce însoţesc propovăduirea Dreptei-credinţe (a se vedea, ca pildă, şi Faptele Apostolilor 5.1-6). Avem cete – felurite! – de bărbaţi care vestesc Naşterea Domnului şi celelalte ale Evangheliei. Îngeri, păstori, magii-crai, prooroci – prin Dreptul Simeon şi Ioan cel din pântecele Elisabetei – ba chiar şi femei ce însoţesc lucrarea şi vestirea – Maica Domnului, Elisabeta, Proorociţa Ana etc. Avem tradiţia tracică a cântărilor sfinte, care se întâlneşte
Într-un cuvânt, aşa cum am mai spus, avem aici tot cadrul, tot sistemul de sisteme care alcătuia cândva Colindul românesc. Este mai mult decât firesc să înţelegem că aici şi astfel s-a născut Colindul: în primele secole creştine, la strămoşii noştri care au primit şi trăit Evanghelia.

Şi totuşi, păgânismul?

Vom face aici o scurtă paranteză, impusă de o fixaţie ce domină pe foarte mulţi dintre cei care încearcă, mai mult sau mai puţin competent, să facă „analize folclorice”. Este vorba de fixaţia păgânizării folclorului românesc. Tentaţia păgânizării nu este chiar nouă. Ea se exprimă cu putere la iluminiştii francezi de la sfârşitul secolului XVIII, ca urmare a urii pe care aceştia o aveau faţă de Papalitate în special şi de Creştinism în general. Ei nu doar că vor încerca în vremea Revoluţiei franceze să înlocuiască pe Dumnezeu, îngeri şi sfinţi cu tot felul de zeităţi (Victoria, Libertatea, Republica, Omul şi, până la urmă, chiar şi Napoleon). Dar vor încerca să descifreze „în cheie păgână” întreaga fire omenească şi toată istoria omenirii, să desfacă de orice dimensiune creştină toată cultura populară şi livrescă (a se vedea Petre Culianu, Eros şi magie în Renaştere, pentru păgânizare şi Giuseppe Cocchiara, Istoria Folcloristicii Europene, pentru fazele de ideologizare a folcloristicii). Această fixaţie a fost înlocuită pe plan internaţional, de mai multe decenii, de o sinceră încercare de apropiere obiectivă de culturile cercetate, de o mai accentuată diferenţiere a mecanismelor interne ale fiecărei culturi, de obligativitatea observării din interior, din perspectiva celuilalt (adică a purtătorului culturii respectiv). La noi stăpâneşte însă o „superioritate” implicită a condeierului, care ştie mai bine decât purtătorii culturii felul în care ei gândesc, simt, privesc lumea şamd sau – cu atât mai trist – ştie mai bine decât oricine felul în care trebuie să gândească, simtă, privească lumea şamd şi purtătorii culturii populare, şi cititorii domniei-sale.
Ca urmare, tributari fixaţiei păgânizării, nenumăraţi condeieri interesaţi de folclor fie şi în treacăt sunt siguri că văd în orice fapt de folclor reminiscenţe obligatoriu păgâne, obligatoriu pre-creştine şi obligatoriu dacice sau respectiv romane – după şcoala protocronistă sau respectiv latinistă de care aparţin. Şi totuşi, despre tradiţiile dacice ştim aproape nimic, iar urmele arheologice sunt suficiente, în această privinţă, pentru speculaţii spumoase, dar nu pentru certitudini [a se vedea şi Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. I-III; Dinu şi Constantin C. Giurescu, Istoria românilor; Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român etc]. Mai mult – şi mai trist pentru adepţii acestor idei – după venirea romanilor în Dacia au fost încă multe alte populaţii păgâne, mai vechi şi mai noi, care au stat aici vreme de zeci, sute şi chiar peste o mie de ani. Amintim dintre aceste populaţii ne-creştine pe goţi, gepizi, huni, avari, slavi, cumani, pecenegi, tătari, ţigani, turci, evrei şi unguri. În ultimele două-trei veacuri s-a mai suprapus şi influenţa păgână a culturii antice greceşti propagată de grecii intraţi pe cele mai felurite căi în viaţa socială a Muntenie şi Moldovei. La aceasta trebuie adăugată şi încercarea de refacere a păgânismului roman de către unii adepţi extremişti ai latinismului greco-catolic, dar şi prezenţa tot mai accentuată a influenţelor livreşti orientale – prelungite până în popor odată cu dezvoltarea mass-mediei şi transformările sociale ale ultimului secol. Evreii hasidişti din Maramureş, Pocuţia şi Bucovina, huţulii şi rutenii din aceste părţi şi multe alte neamuri au adus cu ei un bagaj de tradiţii şi idei ne-creştine, o parte fiind preluată – de multe ori încreştinată, alte ori ca atare – de către Românii din acele părţi. Tot acest context este cu superbie ignorat de adepţii protocronismului, dar şi ai latinismului extrem. Am avut prilejul să ascult o exegeză dacică a basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, comentatorul neavând habar că basmul este de origine tătărască. Faptul că nu există în tradiţia populară românească nici Zamolxe, nici Deceneu, nici Decebal – păstraţi mai degrabă în tradiţia spaniolă decât la noi – nu îi tulbură nicio clipă pe cei care vor să ne facă a fi daci păgâni, pe noi şi pe strămoşii noştri. Conştiinţa mixtă a originii romane şi tracice avută de Românii dinainte de 1780 şi Şcoala Ardeleană, mărturisită de documentele istorice incontestabile, nu interesează pe aceştia. S-a ajuns până la ocultarea celor mai directe şi incontestabile mărturii ale Credinţei creştine populare, de la Cruce până la Colind.
Credem că a insista mai mult asupra fixaţiei păgânizării folclorului este fără rost. Mărturiile creştine despre Colind, fie ele din primele sau din ultimele veacuri, sunt atât de covârşitoare, încât a le ignora ţine de o rea-voinţă în faţa căreia porţile dialogului sunt dintru început închise.
Ca pildă a acestor mărturii creştine, dăm în finalul acestei modeste lucrări o mică exegeză făcută (sic!) pe un singur vers – acela care dă şi titlul – al unui foarte cunoscut colind, colind consemnat în felurite versiuni încă din secolul XIX şi prezent până astăzi în repertoriul colindătorilor români.

Un vers de colind – o lume de trăire teologică

Încercând a cerceta binecunoscutul colind popular Trei crai de la Răsărit ne trezim în adâncul unei sinteze teologice ortodoxe de o uluitoare complexitate şi poezie.
Pentru vorbi doar de primul vers – devenit şi titlu – trebuie să observăm că numărul magilor care au căutat şi găsit Împăratul indicat de stea nu este arătat în Biblie. Poporul a ales însă o cifră perfectă, cifra trei. Este o cifră de maxim echilibru, între minimul sărăcăcios al lui doi – căci „unul” nu aveau cum să fie magii, desigur! – şi orice altă cifră mai mare, care cuprinde nu doar primejdia unui simbolism nepotrivit, cât mai ales al unei risipiri. Trei magi este firesc să fi fost – de fapt este cea mai răspândită cifră din Tradiţie – pentru că au fost trei feluri de daruri: aur, smirnă şi tămâie. Iar obiceiul Românilor, atunci când merg mai mulţi în ospeţie, este de a nu aduce aceleaşi daruri fiecare. Deci, pe lângă poziţia sa de echilibru, firească, numărul de trei magi este legat şi de cel al darurilor care sunt enumerate ca atare de Sfintele Scripturi. Deşi numărul magilor nu este arătat explicit, el poate fi înţeles implicit din cel al darurilor. Pentru gândirea firească a unui Român din vechime, era mai mult decât de înţeles că dacă ar fi fost un al patrulea mag acesta ar fi trebuit să vină cu un alt fel de dar – fie că erau mărgăritare (se ştie că perlele sunt simbol al lacrimilor, deci al suferinţei, dar şi al pocăinţei), fie că erau nestemate (în Psalmi cuvintele dumnezeieşti sunt puse mai presus de acestea, deci erau potrivite ca ofrandă pentru Cuvântul întrupat), fie mir (pentru cel care era Unsul, dar şi pentru cel care avea să moară pentru omenire) şamd. Însă darurile au fost doar trei: atât! Pentru un Român este firesc, prin urmare, să socotească tot la trei numărul magilor. Şi acesta este cu atât mai de aşteptat să fie numărul cu cât întreită este Dumnezeirea în ceea ce priveşte persoanele (Tatăl, Fiul şi Duhul), întreită este slujirea Celui Întrupat (stăpânească, arhierească şi învăţătorească), întreite aveau să fie zilele Jerfei, întreită rugăciunea din Muntele Măslinilor, întreită pocăinţa lui Petru după căderea sa, întreită respingerea ispitirii satanice de către Hristos Iisus ş.a.m.d.
Dar de ce spune poporul crai şi nu magi sau vrăjitori? În Sfintele Scripturi numele folosit este de doar şi doar acela de magi (Matei 2.1, 7, 13, 16). În greceşte el este „μαγοι” şi denumeşte şi pe cei care se ocupă cu vrăji, dar mai ales pe cei care se îndeletnicesc cu astrologia. Despre acest lucru vorbeşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia VI la Matei (şi Omilia VII, I-V; Omilia VIII, I). Şi el arată că aceia care de la răsărit au venit să se închine lui Hristos erau astrologi sau ghicitori în stele. Arată, de asemenea, că Dumnezeu a folosit interesul acestora pentru stele ca printr-un înger ce a luat chip de stea să-i aducă la cunoaşterea Fiului Său. Iar odată întorşi în ţara lor, „aceşti magi au ajuns şi în ţara lor dascălii concetăţenilor lor” (ibidem, p. 82) aşa cum fuseseră – sau ar fi trebuit să fie – şi pentru iudei. Însă, în toate cele trei omilii, Sfântul Ioan Gură de Aur nu vorbeşte nicio clipă despre starea socială a magilor.
Atunci, ne întrebăm iarăşi: de ce Românii îi numesc pe aceşti magi nu magi sau vrăjitori sau ghicitori în stele, ci crai?
E limpede că este vorba despre o alegere gândită, nu de o licenţă poetică, de o forţare a realităţii pentru necesităţile rimei. Se putea spune la fel de bine „Trei magi de la răsărit”. Ori se putea înlătura cifra trei şi se spunea „Ghicitori din Răsărit”, păstrându-se lungimea versului şi rima neatinse. Dar asemenea variante nici măcar nu există! După numărul darurilor poporul numără trei personaje, numindu-le – şi nu doar aici! – crai.
Deci, pentru a treia oară, de ce crai?
Ei bine, şi din pricină că este scris: „Pentru locaşul Tău, din Ierusalim, Îţi vor aduce împăraţii daruri” (Psalmul 67.30).
Într-adevăr, aşa cum şi Sfântul Ioan Gură de Aur aminteşte, ceea ce au găsit magii la Betleem a fost, omeneşte vorbind, numai multă sărăcie („o iesle, o colibă şi o Mamă săracă” op.cit., p. 101). Această sărăcie ar fi împiedicat, în chip obişnuit, pe Prunc de a scăpa de ura lui Irod şi astfel El n-ar mai fi putut ajunge la Ierusalim, ca să se jertfească pentru întreaga lume. A trece din Iudeea în Egipt – aşa cum au făcut Iosif şi Maria cu Pruncul Iisus – era costisitor: trebuiau închiriate cel puţin două cămile dintr-o caravană, cumpărate apă şi mâncare pentru drum şi dată partea cuvenită călăuzei caravanei. Câtă vreme Iosif nu a putut închiria măcar o odaie pentru Sfânta Fecioară la vremea Naşterii, de unde ar fi avut el aur pentru o călătorie până în Egipt? Dar, iată, pentru a sfinţi locaşul Său din Ierusalim, Dumnezeu rânduieşte ca magii de la răsărit să aducă Fiului Său tămâie şi smirnă, dar şi aur.
Şi iarăşi este scris: „Şi acum împăraţi înţelegeţi! Învăţaţi-vă toţi, care judecaţi pământul! Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu cutremur.” (Psalmul 2.10-11).
Şi cu adevărat, magii s-au învăţat, ei care judecau după stele cele ale pământului, şi au ajuns a sluji Domnului cu frică şi a se bucura de El cu cutremur.
Dar şi aceste proorocii, cum şi altele asemenea, se pot socoti împlinite doar dacă magii sunt crai, adică împăraţi. Ştiut fiind că vechiul cuvânt crai, care vine de la slavo-germanul kral, adică rege, avea la Românii din secolele XVII-XIX înţelesul de împărat. Însă, dincolo de aşteptarea împlinirii proorociilor vechi-testamentare, ce temei aveau Românii a-i socoti pe cei trei magi ca împăraţi sau crai?
Întâi şi întâi este limpede că nu erau nici oameni obişnuiţi şi nici chiar ghicitori în stele obişnuiţi. Românii din vechime ştiau prea bine că niciunul dintre ei nu umbla în chip obişnuit cu aur, smirnă şi tămâie la el. Aceste daruri erau în vechime şi mai valoroase decât sunt astăzi, şi chiar cu mult mai valoroase. Aurul era atât de rar, încât mulţi dintre oameni abia dacă-l vedeau vreodată în viaţă. Şi în multe ţări, precum erau şi cele din răsărit – Persia şi India – dar şi din Europa – de pildă chiar în Dacia sau Imperiul roman – aurul nu era în stăpânirea oricui, ci doar a împăraţilor sau a celor foarte apropiaţi de ei, chiar şi monezile de aur fiind un semn nu doar de bogăţie, ci şi de nobleţe şi putere. Un om obişnuit n-ar fi avut aur, cu atât mai puţin n-ar fi umblat cu el oricum – într-o călătorie atât de nesigură. Argint, poate ar fi avut. Bronz ori aramă, probabil. Însă aurul era folosit doar în cele mai scumpe tranzacţii, nu oricând, nu oriunde, nu oricum. Şi acest lucru era adevărat şi pentru oamenii de rând, şi pentru ghicitorii în stele, de multe ori oameni mai săraci decât târgoveţii ori ţăranii români. Prezenţa aurului într-o cantitate respectabilă – pentru a fi un dar adevărat! – este un prim semn al faptului că cei trei magi erau cel puţin oameni cu stare. De altfel chiar şi Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când spune „magii… deschizând vistieriile lor, I-au adus daruri” (op. cit., loc. cit.) arată prin aceasta, implicit, că aceştia nu erau nişte oarecari. Căci nu aveau în vremea aceea oamenii obişnuiţi vistierii cu ei, ci doar cei de rang înalt. Acelaşi lucru se vede şi din aceea că pe altă cale au mers în ţara lor atunci când îngerul le-a cerut aceasta (Matei 2.12). Nu erau legături directe între măruntul Betleem şi ţările din răsărit. Nici nu se făceau nitam-nisam caravane, că cineva nu mai voia el să meargă la Ierusalim, de unde porneau acestea în chip obişnuit. Deci magii aveau cu ei destul alai şi destulă avere, chiar şi după ce dăduseră darurile Pruncului, pentru a putea să îndeplinească fără împiedicare porunca primită în vis – de la înger spune Sfântul Ioan Gură de Aur (op. cit., p. 102).
Dar între a fi “de rang înalt” şi a fi crai sau împărat, sau ceva asemănător, este totuşi depărtare mare. Dacă putem înţelege că magii erau bogaţi, poate chiar nobili, este ceva care să ne facă să bănuim că puteau fi pe picior de egalitate cu un împărat?
Ei bine, este: întâlnirea cu Irod.
Împăratul Irod al Iudeii este acela despre care Împăratul Romei a spus: mai bine este să fi porcul lui Irod decât fiul lui. Căci idumeu fiind, Irod nu mânca porc, dar fiul şi l-a ucis ca nu cumva să-i ia locul. Acesta este împăratul la care magii de la răsărit vin, şi nu oricum, ci făcând multă tulburare în Ierusalim. Dar de ce s-a făcut tulburare? Pentru că nişte oarecari, pretinşi magi, întrebau de naşterea lui Mesia? Dar până la Ierusalim ei nici nu ştiau că Cel născut, căutat de ei, este Mesia! Iar ghicitori şi pretinşi mesia şi alţii asemenea se iveau mereu! Pentru ca cei trei magi să poată aduce la tulburare întregul Ierusalim aşa, dintr-o dată, trebuia ca ei înşişi să fie impresionanţi, să aibă alai şi fală. Aşa se explică şi faptul că au fost aduşi înaintea lui Irod. Dacă ar fi fost trei oameni singuri, fără slavă, fără însoţitori, nu ar fi fost băgaţi în seamă de cei mari ai Ierusalimului. Erau destui săraci lunatici care visau lucruri mari! Dar dacă erau oameni nobili, bogaţi, puternici, lucrurile se schimbau. Ar fi putut fi conspiratori primejdioşi, uneltitori împotriva împăratului, semănători de răzvrătire. Şi atunci ar fi fost închişi ori măcar judecaţi şi daţi afară din ţară. Însă Irod, cu toată cruzimea şi pofta lui de putere, nu face nimic din aceasta. Nu doar că îi primeşte şi îi ascultă, dar la cuvântul lor adună pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului! Mai mult, îi cheamă în ascuns pe magi şi stă cu ei la sfat! (Matei 2.4-7) Dar cum ar fi putut să-i cheme în ascuns pe cei care tulburaseră tot Ierusalimul (Matei 2.3-4) şi care, evident, acum erau cunoscuţi de toţi? Putea să-i cheme pe ascuns doar dacă îi găzduia în palat cu el! Iar dacă erau în palat cu el, de ce le-a dat drumul? De ce nu i-a ucis într-ascuns? De ce, măcar, nu a pus un pâlc de oşteni să meargă împreună cu ei – „să-i apere”, desigur – până la Betleem, pentru ca astfel să poată îndată să-L ucidă pe Prunc?
Singura explicaţie logică este aceea că magii de la răsărit nu doar că aveau cu ei un alai destul de impresionant pentru a putea impune Ierusalimului – care nu era un oraş oarecare! – şi a ajunge la împărat. Nu doar atât, ci ei înşişi erau de rang foarte înalt, fie înrudiţi îndeaproape cu împăraţi din răsărit, fie chiar regi sau împăraţi ai acelor părţi. Doar un asemenea rang poate fi o explicaţie logică pentru şirul de acte excepţionale ce marchează venirea magilor la Ierusalim: curajul unor întrebări care la un om de rând putea duce la batjocuri şi închisoare, iar la unul nobil chiar la moarte; faptul că sunt chiar luaţi în seamă de un oraş plictisit de falşi mesia şi prooroci mincinoşi; faptul că sunt primiţi îndată de Irod şi luaţi în serios şi de acesta; faptul că Irod adună pentru cuvântul lor pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, chiar dacă prin asta risca o gravă tulburare; faptul că nu îndrăzneşte să-i oprească, să-i închidă ori să-i ucidă, ba chiar le răspunde adevărat la întrebarea lor – „Betleemul este locul Naşterii” – iar scopurile încearcă să şi le atingă nu prin forţă, ci prin viclenie.
Toate aceste lucruri, pentru care am avut nevoie de trei pagini de maximă condensare spre a le prezenta, erau atât de limpezi pentru Românii din vechime, încât ei spuneau pur şi simplu Trei Crai de la Răsărit – şi toţi ştiau de ce se spune aşa, nu altfel, toţi ştiau că acesta este adevărul evanghelic.

Încheiere repede

Este extrem de greu a face în câteva pagini analiza unei culturi. Ori Colindul românesc înseamnă o întreagă cultură, de o bogăţie nespus de mare. De aceea nu avem nicio clipă ideea că am spus tot ce se putea spune pe măcar una dintre laturile pe care le-am atins. Nici nu ne-am dorit aceasta. Am vrut doar să facem o schiţă fugară, ca un desen în nisipul de la malul mării. Înainte ca valurile zilelor şi grijilor ce vor urma să şteargă din sufletul cititorilor acest desen, nădăjduim ca el să aprindă în suflet măcar puţin flacăra preţuirii şi chiar a iubirii faţă de tradiţia străbună. Pe vremuri colindătorii erau primiţi în poartă – sau în pragul casei – cu lumânări aprinse, ca nişte sfinţi purtători de Dumnezeu. Astăzi nici uşa nu li se mai deschide, iar colindele sunt aşezate undeva între spectacol şi disecţie, departe de viaţa luminoasă din care făceau cândva parte. Însă nu peste tot. Mai sunt locuri şi mai sunt oameni care duc mai departe trăirea străveche şi care, credem noi, meritau măcar această fugară amintire.
Şi, poate, cercetările ce se vor mai face nu vor mai încerca să extirpe din Colind şi colinde tocmai sufletul creştin care le-a însufleţit, ci, lăsând prejudecăţile personale, le vor aborda din perspectiva culturii creştine populare ce le-a zămislit.
________________________________________________________________________________________
Scurtă bibliografie:

• *** Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, Bucureşti, 1994
• *** Cântări şi colinde ortodoxe, Ed. Buna Vestire, Bacău, 2006
• *** Scrierile Părinţilor Apostolici, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1995
• *** The Greek New Testament, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1994
• Aldea, Pr. Mihai-Andrei – Despre responsabilităţile Neamului Românesc, în <<Romfest 2000>>, p. 27-45
• Aldea, Pr. Mihai-Andrei – Zbor prin vâltoarea vremilor. Românii între întunericul veacului şi lumina lui Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007
• Alexe, asist. Stefan C. – Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele lV şi V , Bucureşti, Ed. lBMBOR, 1969
• Armbruster, Adolf – Romanitatea românilor.Istoria unei idei , E.Ş.E., Bucureşti, 1993
• Bernea, Ernest – Sociologie şi etnografie românească. Ordinea spirituală, Ed. Vremea, Bucureşti, 2009
• Bratianu, Gh. l. – O enigmă şi un miracol istoric: Poporul Român , E.Ş.E., Bucureşti, 1988
• Capidan, Th. – Limbă şi cultură , FRLA, Bucureşti, 1943
• Coja, Ion – Transilvania Invincibile Argumentum , Ed. Athenaeum, Bucureşti, 1990
• Coman, pr. prof. Ioan G. – «Sciţii» Ioan Casian şi Dionisie cel Mic şi legăturile lor  cu lumea mediteraneana , «ST», XXVll(1975), nr.3-4, p.189-203
• Dragomir, Silviu – Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu , Ed. A.R.P.R., Bucureşti, 1959
• Eliade, Mircea – De la Zalmoxis la Genghis-Han, E.Ş.E., Bucureşti, 1980
• Gaster, Mozes – Studii de folclor comparat, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2003
• Giurescu, Constantin C. Şi Dinu C. – Istoria Românilor, 1, E.Ş.E., Bucureşti, 1975
• Gholam, Samir – Obiceiul ca izvor în dreptul romano-bizantin şi în tradiţia patristico-canonică a Bisericii Ortodoxe , «ST», XXVll(1975), p.452-463
• Haşdeu, Bogdan Petriceicu – Istoria critică a românilor , Ed. Minerva, Bucureşti, 1984
• Ispas, Sabina – Colindatul tradiţional românesc, Ed. Saeculum Vizual, Bucureşti, 2007
• Ispas, Sabina – Cultură orală şi informaţie transculturală, EAR, Bucureşti, 2003
• Ispas, Sabina – Sub aripa cerului, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998
• Papadima, Ovidiu – O viziune românească a lumii, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2009
• Rămureanu, pr. prof. Ioan I. – Creştinismul în provinciile romane dunărene ale Iliricului la sfârşitul secolului IV. Sinodul de la  Sirmium din 378 si sinodul de la  Acvileea din 381, «ST», XVI(1964), nr.7-8, p.408-450
• Rămureanu, pr. prof. Ioan I. – Martirii creştini de la Niculiţel, descoperiţi în anul 1971 , «BOR», XCI(1973), nr.3-5, p.464-471
• Sbiera, Dr. Ion al lui – Cîntice de stea şi Urări la nunţi, Ed. Soţietăţii pentru cultura şi literatura romînă în Bucovina, Cernăuţ, 1888, Tipografiea archiepiscopală
• Secară, Constantin – Muzica bizantină doxologie şi înălţare spirituală, Ed. Muzicală, Bucureşti, 2006
• Sfântul Ioan Gură de Aur – Scrieri. Partea a treia. Omilii la Matei, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994
• Stăniloae, pr. prof. Dumitru – «Besii» în mânăstirile din Orient , «BOR», XCIV(1976), p. 587-589
• Vulcănescu, Mircea – Dimensiunea românească a existenţei, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991

Cu greu pricepe o minte de rând ca nu este în lumea aceasta nici o stare de lucruri si nici un adevar social vecinic. Precum viata consista din miscare, asa si adevarul social, oglinda realitatii, este de-a pururea în miscare. Ceea ce azi e adevarat, mâine e îndoielnic, si pe roata acestei lumi nu suie si coboara numai sortile omenesti, ci si ideile. In aceasta curgere obsteasca a împrejurarilor si a oamenilor sta locului numai arta, adica, ciudat lucru, nu ceea ce e-n folosul oamenilor, ci ceea ce este spre petrecerea lor.

Citim azi cu placere versurile batrânului Omer, cu care petreceau odata neamurile de ciobani din Grecia, si imnele din Rig-Veda, pe care pastorii Indiei le îndreptau luminei si puterilor naturei, pentru a le lauda si a cere de la dânsele iarba si turme de vite. Tot asa privim cu placere plasmuirile celui mai mare poet pe care l-au purtat pamântul nostru, plasmuirile lui Shakespeare, si ne bucuram de frumusetea lor atâta, ba poate mai mult înca decât contimporanii lui, si tot astfel privim statuele lui Fidias s-ale lui Praxiteles, icoanele lui Rafael, si ascultam muzica lui Plestrina. Tot astfel ne bucura portretul pe care-l face Grigorie Ureche Vornicul lui Stefan Voievod cel Mare, încât simtim si azi placere citind ce vrednic si cu virtute român a fost Maria Sa.

Dar nu tot astfel sunt gândirile care ating folosul oamenilor, bunul lor trai si petrecerea lor unul lânga altul fara a se prigoni si fara a-si amarî viata ei în de ei.

Introducând legile cele mai perfecte si mai frumoase într-o tara cu care nu se potrivesc, duci societatea de râpa, oricât de curat ti-ar fi cugetul si de buna inima. Si de ce asta? Pentru ca   întorcându-ne la cararea noastra batuta   orice nu-i icoana, ci viu, e organic si trebuie sa te porti cu el ca si cu orice alt organism. Iar orice e organic se naste, creste se poate îmbolnavi, se însanatoseaza, moare chiar. Si, precum sunt deosebite soiuri de constitutii, tot asa lecuirea se face într-altfel, si, pe când Stan se însanatoseaza de o buruiana, Bran se îmbolnaveste de dânsa si mai rau.

Cum numim însa pe aceia care zic c-au descoperit o singura doftorie pentru toate boalele din lume, un leac fara gres, care, de esti nebun, te face cu minte, de-ai asurzit, te face s-auzi, în sfârsit, orice-ai avea, pecingine, chelie, ciupituri de varsat, degeratura, perdea la ochi, durere de masele, tot c-o alifie te unge si tot c-un praf te îndoapa?

Pe un asemenea doftor l-am numi sarlatan.

Ce sa zicem acum de doftorii poporului românesc, care la toate neajunsurile noastre tot c-un praf ne îndoapa, care cine stie de ce o fi bun?

Da -i soseaua rea, încât ti se frânge caru-n drum? Libertate, egalitate si fraternitate si toate vor merge bine. Dar se înmultesc datoriile publice? Libertate, egalitate si fraternitate da oamenilor, si s-or plati. Da -i scoala rea, da  nu stiu profesorii carte, da’ taranul saraceste, dar breslele dau înapoi, dar nu se face grâu, da -i boala de vite?… Libertate, egalitate si fraternitate, si toate or merge bine ca prin minune.

Am aratat, într-un rând, ca aceste prafuri si alifii ale liberalilor le-am luat de ni-i acru sufletul de ele si tot rau.

Or fi bune ele buruienile acestea pentru ceva, dar se vede ca nu pentru ceea ce ne lipseste tocmai noua.

Sa vedem acuma cum au ajuns liberalii la reteta lor, buna pentru toate boalele si pentru nici una. In veacul trecut au fost în tara frantuzeasca taraboi mare pentru ca statul încapuse prin risipa curtii craiesti într-atâtea datorii încât se introdusese monopol pâna si pentru vânzarea grâului. Ajunsese cutitul la os prin multimea darilor si prin tot soiul de greutati pe capul oamenilor, încât nu mai era chip decât sa dai cu parul si, sau sa scapi, sau sa mori, decât sa duci asa viata.

La noi, Voda Stirbei pleaca din domnie lasând 16 milioane în visteria tarii si 3 milioane în cutiile satelor. Nu se potriveste!

In Franta toate darile erau date în antrepriza, si antreprenorii storceau toate clasele societatii, pentru a hrani curtea cu trântorii ei. La noi, darile se strângeau mare parte de-a dreptul, iar Voda era boier cu stare, care traia de pe mosiile lui si nici nu facea vrun lux de-acatarea. Iar nu se potriveste!
In Franta locurile de judecatori si din armata se cumparau cu bani, si dreptatea asemenea, la noi fiecine, dupa câta carte învatase si minte avea, putea sa ajunga alaturi cu coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale tarii. Iar nu se potriveste!

In Franta nemultumirea economica era la culme: caci fiecaruia îi trebuia mai mult decât avea. Luxul si modele istoveau averile cele mai mari. La noi boierul mostenea o blana de samur de [la] strabunu-sau, un sal turcesc de la bunu-sau, un antereu de citarea de la tata-sau, având de gând sa le lase toate si nepotu-sau, ca sa se fuduleasca si el cu dânsele si fiecare avea strânsura pentru iarna si parale albe pentru zile negre; c-un cuvânt fiecare avea mai mult de câtu-i trebuia, caci pe atunci toata tara era  conservatoare”. Iar nu se potriveste!

Oare ce facusera mosnegii ca sa merite urgia liberalilor? Ce sa faca? Ia pe cât [î]i ajunsese si pe ei capul. Biserici, manastiri, scoli, spitale, fântâni, poduri, sa li se pomeneasca si lor numele când va creste iarba deasupra lor… si înca una, pe care mai ca era s-o uitam. Multi din ei au scos punga din buzunar si au trimis pe baietii ce li s-au parut mai isteti  înlauntru”, ca sa-nvete carte, sa se procopseasca spre fericire neamului. Si-au crescut serpi în sân cu alte cuvinte.

Caci acest tineret s-au fost dus într-o tara bolnava în privirea vietii sociale: Clasele superioare putred de bogate au ajuns acolo la o rafinare de placeri nemaipomenita în alte colturi ale pamântului, producerile sanatoase în literatura si arta facuse loc picanteriilor de tot soiul, în sfârsit orisice era mai cautat decât apa limpede si racoritoare de izvor. Apa cu parfum, apa cu zahar, apa cu migdale, apa cu otrava, tot ce poftesti, numai apa de izvor nu.

Acolo, în loc sa-nvete lucruri folositoare, adica cum se ara si se samana mai cu spor, cum faci pe copii sa priceapa mai bine cartea, cum se lecuieste o durere de stomah, cum se tese pânza si se toarce inul, cum se fac talpe trainice la cizme si alte lucruri folositoare de acest soi, s-au pus aproape toti pe politica, sa afle adica si sa descopere cum se fericesc neamurile si cum se pun la cale tarile, adica au adunat multa învatatura din  Figaro”,  Petite République FranØaise” si, cu capul gol si punga item, s-au întors rânduri-rânduri în tara, ca sa ne puie la cale. Aceasta tinerime vesela si usoara traieste în România si se trezeste în Franta, traieste într-o tara saraca si au deprins cu toate acestea obiceiurile bogatei clase de mijloc din Franta, are trebuinte de milionar si bani mai putini decât cinstita breasla a ciobotarilor din acele tari. Acest tineret, ce se caracterizeaza prin o rara lipsa de pietate fata cu nestramutata vrednicie a lucrurilor stramosesti, vorbind o pasareasca corupta în locul frumoasei limbi a stramosilor, masurând oamenii si împrejurarile cu capul lor strâmt si dezaprobând tot ce nu încape în cele 75 dramuri de creier cu care i-a-nzestrat rautacioasa natura, acest tineret, zic, a deprins ariile teatrelor de mahala din Paris si, înarmat cu aceasta vasta stiinta, vine la noi cu pretentia de a trece de-a doua zi între deputati, ministri, profesori de universitate, membri la Societatea Academica, si cum se mai cheama acele mii de forme goale cu care se-mbraca bulgarimea de la marginele Dunarii!

Caci cei mai multi din acesti laudati tineri sunt feciori de greci si bulgari asezati în aceasta tara si au urmat întru romanizarea lor urmatorul recept: ia un baiat de bulgar, trimite-l la Paris si rezultatul chemic e un june  român”.

Pe la 1840, Eliad batrânul, pe când înca nu se numea  Heliade-Radulesco”, adica pe când nu-l ametise înca atmosfera Parizului, scria marelui ban M. Ghica urmatoarele:

Sunt tata de familie, n-am unde sa-mi cresc copiii decât în aceste asezamânte (ale tarii) pentru ca, si de-as avea mijloace a-i creste aiurea, gândul meu nu este ca sa-i cresc straineste si ei apoi sa traiasca româneste; voi sa fac din ei români si trebuie sa stie cele românesti, si legi si obiceiuri. Ticalosi au fost parintii si ticalosi fiii care orbeste s-au crescut pentru  alt veac” si pentru  alta tara” si au trait apoi în  alt veac” si în  alta tara”.

In mod mai precis abia se poate arata ce lipseste acelor indivizi pe care geograficeste, si pentru ca ei o spun, îi numim români. Le lipseste simtul  istoric”, ei se tin de natia româneasca prin împrejurarea ca s-au nascut pe cutare bucata de pamânt, nu prin limba, obiceiuri sau maniera de a vedea.

Astfel vin patura dupa patura în tara noastra, cu ideile cele mai ciudate, scoase din cafenelele frantuzesti sau din scrierile lui Saint-Simon si alte altor scriitori ce nu erau în toate mintile, iar formele vietii noastre de astazi au iesit din aceste capete sucite care cred ca în lume poate exista adevar absolut si ca ce se potriveste în Franta se potriveste si la noi. Când au sosit la granita, batrânii-i asteptau cu masa-ntinsa si cu lumânari aprinse, habar n-aveau de ce-i asteapta si de ce belea si-au adus pe cap. Bucuria lor ca venise atâtia baieti toba de carte scosi ca din cutie si frumosi nevoie mare!

Dar ce sa vezi? In loc sa le sarute mânile si sa le multumeasca, ei se fac de catre padure si încep cu libertatea, egalitatea, fraternitatea si suveranitatea, încât batrânii-si pierd cu totul calindarul. Parca se pornise morile de pe apa Siretului. Si le povesteau câte în luna si în soare, câti cai verzi pe pereti toti, c-un cuvânt câte prapastii toate. Cum sa nu-i ameteasca? Cap de crestin era acela, unde se mai pomenise atâtea asupra lui? Apoi s-au pus pe iscodit porecle batrânilor. Ba strigoi, ba baccele, ba ciocoi, ba retrograzi, ba câte altele toate, pâna ce au ajuns sa le zica ca nu sunt nici români, ca numai d-lor, care stiu pe Saint-Simon pe de rost, sunt români, iar batrânii sunt alta mâncare. Vorba ceea: nu crede ceea ce vezi cu ochii, crede ceea ce-ti zic eu! Si, cu toate acestea, ei nu fusese decât tocmai numai români.

De aceea, la dreptul vorbind, nici nu pricepeau bine acuzarea ce li se facea. Neam de neamul lor trait în tara, nepricepând alta limba decât cea româneasca, închinându-se în aceasta limba, vorbind cum se vorbeste cu temei si sanatos, ei auzind -tiunile si -tionile, imperatorele, redaptorele, admisibilile si propriamentele, au gândit în gândul lor:  De, frate, noi om fi fost prosti. Noi socoteam ca, daca stim ceaslovul si psaltirea, cum se ara gospodareste un ogor, cum se cresc vite si cum se strâng banii, apoi stim multe. Da  ia auzi-i, ca nu stim nici macar româneste”. Si, în loc sa ia biciul din cui sa le arate care li-i popa lor, au zis: De, dragii mosului, asa o fi. N-om fi stiind nici româneste… Dar de acuma mult au fost, putin au ramas, si în locul nostru voi veti stapâni lumea si veti orândui-o cum va va placea voua”. Si, luându-si ziua buna de la lume ca de la cel codru verde, s-au strecurat pe rând acolo unde nu le mai zice nimenea ca au fost rai români, mai fericiti decât noi, care am fost meniti sa ajungem zilele acestea de ticalosie, în care tara se înstraineaza pe zi ce merge în gândire si-n avutul ei, si când toti se falesc de a fi români fara a mai fi. Uimitoarea putere a frazelor, împrejurarea ca multi dintre liberali erau chiar copii de-ai lor, care asteptau numai ca ei sa închida ochii pentru ca sa bata la talpi averea mostenita, credinta ca cei ce venise toba de carte ar fi mai folositori tarii decât dânsii, patriotismul lor dintotdeauna încercat si dovedit prin cinci veacuri de când au statut stâlpi acestor tari, i-au facut sa taca molcum si sa se retraga din viata publica fara zgomot, fara opozitie, fara mânie.

I-au tras liberalii pe sfoarã, cum îi trãsese c-un veac si jumãtate înainte fanariotul Mavrocordat. Acest domn siret nu putea pune biruri grele pe tãrani pentru cã erau vecini si peste cisla, care-i ajungea pentru plata dãrii cãtre Poartã, prea putin mai iesea. Ce va fi fost vecinãtatea aceea nu stim bine nici astãzi, dar, tocmai pentru cã n-o stim, ni se pare cã trebuie sã fi fost o mãsurã luatã de Domni, dupã vremi de mare turburare si de invazii, ca sã statorniceascã oamenii, sã nu umble din loc în loc cu bejãnia. De-ar fi fost vrun rãu pe capul oamenilor ne-o spuneau cronicarii, care totdeauna revarsã cuvinte de mânie asupra orânduielelor ce asupreau norodul. Precum liberalii le ziceau boierilor  strigoi” si alte celea, asemenea le-au zis si domnul fanariot cã sunt vânzãtori de sclavi, tirani etc. si le-au luat ochii, încât ei s-au adunat si, cu mitropolitul în frunte, au ridicat vecinãtatea si s-au legat cu jurãmânt cã neam de neamul lor n-a mai înfiinta-o. Atât au si asteptat domnul.

Nemaifiind oameni boieresti, erau a nimãruia si de a doua zi le-au pus biruri ce nu le mai avuse niciodatã, biruri pe care apoi le-au încincit si înzecit preste câtiva ani.

Si, ca si la începutul veacului trecut, urmãrile bunei lor credinte au fost cumplite. Bãtrânii aveau gurã de lup si inimã de miel; au venit liberalii cu gura de miel, plinã de cuvinte amãgitoare, dar cu inima de lup. Ce-au fãcut, vom vedea mai pe urmã.

Sociologia nu este pâna acum o stiinta, dar ea se întemeiaza pe un axiom care e comun tuturor cunostintelor omenesti, ca adica întâmplarile concrete din viata unui popor sunt supuse unor legi fixe, care lucreaza în mod hotarât si inevitabil. Scriitori care în privirea ideilor lor politice sunt foarte înaintati au renuntat totusi de-a mai crede ca statul si societatea sunt lucruri conventionale, rasarite din libera învoiala reciproca dintre cetateni: nimeni afara de potaia de gazetari ignoranti nu mai poate sustine ca libertatea votului, întrunirile si parlamentele sunt temelia unui stat. De sunt acestea sau de nu sunt, statul trebuie sa existe si e supus unor legi ale naturii, fixe, îndaratnice, neabatute în cruda lor consecinta. Deosebirea este ca în viata constitutionala lupta pentru existenta a grupurilor societatii care stiu putina carte gaseste rasunet, pe când în statul absolutist acea lupta e regulata prin o putere mult mai înalta, a monarhului adica, al carui interes este ca toate clasele sa steie bine si ca lupta dintre ele sa nu fie nimicitoare pentru vreuna.

Nimic nu arata mai mult ca spiritul public nu e copt decât discutii asupra teoriilor constitutionale. Aceasta copilarie a spiritului nostru public se arata de la începutul dezvoltarii noastre moderne, din zilele în care cei dintâi tineri rau sau deloc preparati s-au întors din Paris, unde, uimiti de efectele stralucite ale unei vieti istorice de o mie si mai bine de ani si uitând ca padurea cea urieseasca de averi, stiinta si industrie are un trecut foarte lung în urma-i, au socotit a introduce aceeasi stare la noi, introducând formulele scrise ale vietii publice de acolo. E o zicala veche ca, de-ai sta sa numeri foile din placinta, nu mai ajungi s-o manânci. Drept ca e asa, dar cu toate acestea acele foi exista. Si daca n-ar exista n-ar fi placinta. Asemanarea e cam vulgara, dar are meritul de a fi potrivita. Conditiile placintei noastre constitutionale, a libertatilor publice, de care radicalii se bucura atâta, sunt economice; temelia liberalismului adevarat este o clasa de mijloc care produce ceva, care, puind mâna pe o bucata de piatra, îi da o valoare înzecita si însutita de cum o avea, care face din marmura statua, din in pânzatura fina, din fier masine, din lâna postavuri. Este clasa noastra de mijloc în aceste conditii? Poate ea vorbi de interesele ei?

Clasa noastra de mijloc consista din dascali si din ceva mai rau, din advocati.

D.X. bunaoara e platit de stat ca sa învete pe studentii de la universitate limba româna din punct de vedere filologic si istoria românilor, doua obiecte pe care nu le cunoaste deloc.

Sa ne-ntelegem. Nu avem pretentiune ca profesorii nostri sa fie genii. Departe griva de iepure. Dar, în împrejurari normale, acest domn ajuns din întâmplare profesor s-ar fi pus pe-nvatat carte si, fiindca nu este cu totului tot marginit, încât sa aiba nevoie de a fi instalat într-un spital de nevolnici, ar fi ajuns sa poata împartasi studentilor ceea ce au aflat altii, de ex. învatatii straini, despre limba româna, le-ar fi aratat calea buna si batuta de oameni mai cuminti, încât s-ar fi împlinit teoria unui pedagog francez, ca un scolar poate învata de la profesorul sau mai mult decât stie acesta însusi. Atunci nu l-am fi auzit sustiind pe d. X autenticitatea cronicei lui Hurul, autenticitatea unei scrieri care, pentru filologi elementari chiar, e o galimatie deplina si un falsificat greoi, pe care-l cunosti ca atare la cea dintâi vedere.

Dar împrejurarile nefiind normale d. X nu învata nimic, ci face politica. Drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea ministeriala, suveranitatea poporului sunt cuvinte care se-nvata pe de rost într-un sfert de ceas si care-l ridica pe om la noi în tara, facând de prisos orice munca intelectuala. Caci natura comuna nu munceste decât de sila. Silit de împrejurari normale, d. X ar fi devenit un profesor mediocru; nesilit de nimenea, se simte în sat fara câini si umbla cu mâinile în solduri, lasa scoala pustie si vine la Bucuresti ca sa-si faca mendrele si sa-si deie o importanta pe care natura n-a voit sa i-o deie.

Tot astfel e d. Y si buna parte din cumularzii universitatilor. Am luat profesori de universitate pentru ca un institut înalt de cultura poate ilustra mai clar starea noastra de decadenta. Si cine plateste oare pe acesti domni din clasa de mijloc a caror mâini si inteligente nu produc valori de un ban rosu macar? In linia din urma munca taranului care, ca dorobant moare pe câmpul de razboi, ca muncitor se speteste platind dari, pentru a tinea pe umerii lui o clasa de trântori netrebnici.

Ce sa mai zicem de advocati?

Intorsi din strainatate, ei nu si-au dat silinta sa-nvete legile si datinile pamântului, sa codifice obiceiurile natiei românesti, ci au introdus pur si simplu codicele pe care le învatasera la Paris, ca si când poporul românesc a fost în trecut un popor de vite, fara legi, fara obiceiuri, fara nimic, si trebuia sa i s-aduca toate celea de-a gata din cea mai renumita fabrica. Dar în genere advocatii sunt inteligentele cele mai stricate din lume. Caci, într-adevar, ce credinte poate avea un om care azi sustine, mâini combate unul s-acelasi lucru, un om a carui meserie este sa dovedeasca ca negru-i alb si albu-i negru? Oricât de buna morisca intelectuala ar avea, ea se strica cu vremea si devine

incapabila de a afla adevarul. De aceea cele mai multe din discutiile Adunarilor au caracterul de cârciocuri si apucaturi advocatesti, de cautare de noduri în papura, de vorbe însirate si fire încurcate. Acestea sunt elementele carora legile noastre frantuzesti le dau în stapânire tara. Plebea de sus face politica, poporul de jos saraceste si se stinge din zi în zi de multimea greutatilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ si administrativ care nu se potriveste deloc cu trebuintele lui simple si care formeaza numai mii de pretexte pentru înfiintare de posturi si paraposturi, de primari, notari si paranotari, toti acestia platiti cu bani pesin din munca lui, pe care trebuie sa si-o vânza pe zeci de ani înainte pentru a sustine netrebnicia statului român.

Ce cauta aceste elemente nesanatoase în viata publica a statului? Ce cauta acesti oameni care pe calea statului voiesc sa câstige avere si onori, pe când statul nu este nicaieri altceva decât organizarea cea mai simpla posibila a nevoilor omenesti? Ce sunt aceste papusi care doresc a trai fara munca, fara stiinta, fara avere mostenita, cumulând câte trei, patru însarcinari publice dintre care n-ar putea sa împlineasca nici pe una în deplina constiinta? Ce cauta D.X. profesor de universitate, care nu stie a scrie un sir de limba româneasca, care n-are atâtea cunostinte pozitive pe câte are un învatator de clase primare din tarile vecine si care cu toate acestea pretinde a fi mare politic si om de stat?

Ce cauta? Vom spune noi ce cauta.

Legile noastre sunt straine; ele sunt facute pentru un stadiu de evolutiune sociala care în Franta a fost, la noi n-a fost înca. Am facut strane în biserica nationalitatii noastre neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care sa constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghiosii si haimanalele, oamenii a caror munca si inteligenta nu plateste un ban rosu, stârpiturile, plebea intelectuala si morala. Arionii de tot soiul, oamenii care risca tot pentru ca n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând si mai înjosit în orasele poporului românesc, caci, din nefericire, poporul nostru sta pe muchia ce desparte trei civilizatii deosebite: cea slava, cea occidentala si cea asiatica si toate lepadaturile Orientului si Occidentului, grecesti, jidovesti, bulgaresti, se gramadesc în orasele noastre, iar copiii acestor lepadaturi sunt liberalii nostri. Si, când lovesti în ei, zic ca lovesti în tot ce-i românesc si ca esti rau român.

Intr-adevar, d. Serurie, care a scris un volum de poezii  grecesti”, d. Andrunopulos, care batjocoreste armata noastra puind-o sa joace la circ, d-nii C. A. Rosetti, Carada, Candiano, tot nume vechi de care foieste textul cronicelor României, sunt singurii români adevarati, iar noi taranii, mici si mari, caci, la urma urmelor tot tarani suntem, noi bastinasii din tarile acestea suntem straini care vindem tara cui ne da mai mult pe ea.

Liberalii sunt smântâna si temeiul României, noi suntem niste ramasite din vechile populatiuni autohtone, care nu merita sa fie bagate în seama. De! iertati-ne, boieri, Arionesti si Caradesti, ca ni s-a parut si noua biet ca traim în tara noastra si avem de zis o vorba. Iertati-ne pentru ca nu bagasem de seama ca suntem în Bulgaria, iertati-ne apoi ca n-am voit sa ne batem pentru bietii greci si bulgari.

Nu vedeti ca ne-am supus stapânilor? Nu vedeti ca ne-am trimis copiii la junghiere pentru ca d. Anghelescu sa poata culege lauri pe pielea lor? Ba au ajuns ca pâna si ciorò-horò, rumânas de laie, alb ca pana corbului, sa scoata gazeta, în care sa ne batjocoreasca în toate zilele. Nu va e destul, milostivi stapâni?

Dar acum, de ne veti fi iertat sau nu, sa stam de vorba gospodareste si sa va întrebam ce poftiti d-voastra? Si, ca sa stim ca aveti dreptul de a pretinde, sa întrebam ce produceti? Aratati-ne în Adunarile d-voastra pe reprezentantii capitaliilor si fabricelor mari, pe reprezentantii clasei de mijloc care sa se deosebeasca de fabrica de mofturi ale  Telegrafului”, si ale  Românului” si de fabrica d-voastra de palavre din Dealul Mitropoliei? Caci nu credem sa puteti cere ca noi sa confundam matasariile de Lyon cu blagomaniile d-lui N. Ionescu, nici postavurile de Manchester cu istetiile d-lui Popovici-Ureche.

Ciudata tara într-adevar! Pe cei mai multi din acesti domni statul i-a crescut, adica i-a hranit prin internate, ca dupa aceea sa-si câstige, printr-un mestesug cinstit, pâinea de toate zilele.

Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. Dupa ce acesti domni si-au mântuit asa-numitele studii, vin iar la stat si cer sa-i capatuiasca, adica sa-i hraneasca pâna la sfârsitul vietii. Dar nu-i numai atâta.

Domnia lor vor sa faca pe boierii. 3 4 500 de franci pe luna nu-i linistesc si nu-i fac sa se puie pe munca pentru a deveni folositori natiei de pe spinarea careia traiesc. Sunt nascuti pentru lucruri mai înalte, pentru deputatii, ministerii, ambasade, catedre de universitate, scaune în Academie, tot lucruri mari la care cinstitii lor parinti, care vindeau braga si rahat cu apa rece sau umblau cu patrafirul si sfistocul din casa-n casa, nici nu visasera si nici n-aveau dreptul sa viseze, caci nu dadusera nastere unor feti-frumosi cu stele-n frunte, ci unor baieti grosi la ceafa si târzii la minte, de rând, adesea foarte de rând.

Caci din doua una. Sau acesti oameni sunt toti genii, si prin  calitatea” muncii lor intelectuale merita locul pe care-l ocupa, sau, neproducând nici o valoare, nereprezentând nici un interes general decât pe al stomacului lor propriu, trebuie reîmpinsi în întunericul ce li se cuvine.

Tarani? Nu sunt. Proprietari nu, învatati nici cât negrul sub unghie, fabricanti   numai de palavre, meseriasi nu, breasla cinstita n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete desarte, lenesi care traiesc din sudoarea poporului fara a o compensa prin nimic, ciocoi boierosi si fudui, mult mai înfumurati decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale tarii.

De acolo pizma cumplita pe care o nutresc aceste nulitati pentru orice scânteie de merit adevarat si goana înversunata asupra elementelor intelectuale sanatoase ale tarii, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din betia lor [de] cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.

Intr-adevar, cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice: Ia stati, oameni buni! Voi platiti profesori care nici va învata copiii, nici carte stiu; platiti judecatori nedrepti si administratori care va fura, caci nici unuia dintr-însii nu-i ajunge leafa. Si acestia va ametesc cu vorbe si va îmbata cu apa rece. Apoi ei toti poruncesc, si nimeni n-asculta. Nefiind stapân care sa-i tie în frâu, ei îsi fac mendrele si va saracesc, creându-si locuri si locusoare, deputatii, primarii, comisii si multe altele pe care voi le platiti pesin, pe când ei nu va dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contra va mai si dezbraca, dupa ce voi i-ati întolit. N-ar fi mai bine ca sa stapâneasca cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel putin oameni care, prin mintea lor bine asezata, va platesc ce voi cheltuiti cu dânsii?

De aceea alungati turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic si n-au nimic si vor sa traiasca ca oamenii cei mai bogati, nu stiu nimic si vreau sa va învete copiii, si n-au destula minte pentru a se economisi pe sine si voiesc [sa] va economiseasca pe voi toti”.

Asociaţia Predania, prin Proiectul Avdhela, îşi propune să identifice, să editeze şi să ofere operele ştiinţifice şi artistice ale patrimoniului culturii aromâne şi ale celor înrudite ei. Aceste bunuri culturale, în special cele aflate în custodia publică, vor deveni accesibile cercetătorilor şi tuturor celor interesaţi în mod gratuit.

O sa incerc sa raspund la cateva dintre intrebarile pe care le-am primit in aceasta perioada.

Am renuntat ?

Bineinteles ca nu. De 20 de ani ma bat cu ei singur, de ce credeti ca as renunta acum? Ba mai mult, din punctul meu de vedere aceasta a fost ultima incercare pe care am facut-o respectand regulile impuse de ei, asa-zis “democratice” . De acum incolo o sa folosesc orice mijloace.

Am fost dezamagit de rezultat ?

Nu. Inainte de a anunta candidatura am fost avertizat ca daca nu ma inteleg cu ei nu imi vor lasa nici macar 1 % ca sa ma termine ca om politic. Imi pare rau doar de oamenii care nu au crezut ca e posibil asa ceva (cu toate ca le-am spus ) si si-au pus mari sperante.

Si in 2000 am avut real 8.9 % si cu toate ca imi promisesera inainte de campanie ca imi lasa     3 % au fost nevoiti sa ia aproape tot ca sa il salte pe Vadim pe locul doi, fiind singura sansa ca Iliescu sa castige din nou.

Am facut contestatie ?

Nu exista nicio posibilitate sa faci contestatie ca independent. Singura posibilitate este sa ceri numarare paralela dar numai inainte de a se semna procesele verbale, deci implicit doar daca ai membri in comisiile electorale ale sectiilor iar un independent nu are nici macar voie la observatori in sectiile de votare. Mai mult, chiar si in acel caz, presedintele trebuie sa isi dea acceptul, astfel chiar daca ai membri in comisii si vezi clar ca esti furat tot nu ai ce face daca nu esti inteles ca partidele mafiei (care dau presedintii sectiilor) sa accepte de fapt renegocierea procentelor.

Am facut contestatii la BEC, la Curtea Constitutionala si la Avocatul Poporului.

• BEC-ul mi-a raspuns in bataie de joc sa-i prezint probele , adica de fapt buletinele de vot!
• Curtea Constitutionala mi-a raspuns in principiu ca isi mentin hotararile prin care recunosc ca mi-au fost incalcate drepturile constitutionale dar mai mult nu au cum sa faca,
• Avocatul Poporului nu s-a obosit sa raspunda.

Au fost alegeri corecte?

Voi ce credeti ?

Bineninteles ca nu; in democratia de tip evreiesc lumea voteaza cu cine vrea si castiga cine trebuie.

Spre exemplu am fost informat din interior ca la ora 2 in noaptea de duminica spre luni, cand ajunsesem la 4,8 % ca s-a renegociat si s-a acceptat o “numarare paralela” aparent la cererea PRM (pt ca Vadim avea sub 2 % !) pentru a se redistribui voturile mele. Pentru ca Vadim a avut campania finantata de PSD (s-a vazut cred ca si in ultimele zile a intrat non-stop la Realitatea si Antene pe spatiul PSD-ului) practic voturile dumneavoastra au fost folosite pentru ca aparent diferenta intre Basescu si Geoana sa fie foarte mica, pentru a mentine interesul pentru alegeri.

S-a vazut clar ca inca de la ora 21, cand era evident ca nu se centralizasera datele nici macar pentru acele “exit-poll uri” totul era aranjat cand trei dintre candidati aveau aproximativ 90 % din voturi iar restul de 9 aveau in total cam 10 % cand marja de eroare era de 3 % ! Era imposibil ca avand aceasta marja de eroare sa declari ca eu am avut 0.2 % sau Potarca chiar fix 0 .

Ca sa nu mai zic ca in cazul in care chiar aveam atat de putine, fluctuatia pe masura ce se numarau voturile ar fi trebuit sa fie semnificativa ceea ce bineinteles ca nu s-a intimplat; pur si simplu s-a declarat la sfarsit un procent oarecare.

Chiar daca nu ma pun pe mine la socoteala si chiar daca consideram ca in Romania sunt doar cam 2 milioane de tigani si nu 6-8, voi chiar credeti ca pe Potarca l-au votat doar 20000 ?

Deci lasand la o parte magariile si ilegalitatile comise de “grupurile mass-media” si de manipularile ordinare, ceea ce trebuie sa intelegeti este ca legile au fost facute de asa natura incat nu permit niciunui candidat sa aiba vreo sansa daca nu este aprobat de serviciile externe care conduc partidele din Romania.

Astfel, nu am avut voie sa am observatori in sectiile de votare, nu am avut membri in comisiile electorale, nu am nici o posibilitate sa cer renumarare sau sa contest ceva, orice plangere referitoare la modul de desfasurare al alegerilor se face la BEC ce are membri numiti doar de partide sau la Camerele Reunite ale Parlamentului, adica chiar la cei care incalca drepturile sau la Curtea Constitutionala care chiar daca a hotarat ca mi-au fost incalcate drepturile si ca implicit legea este neconstitutionala, nu are nicio posibilitate sa impune executarea hotararii si mai mult, nu se poate pronunta de fapt asupra constitutionalitatii legii electorale in ansamblu ci doar a unui articol sau al altuia si doar in cadrul unui proces !

Cum Legea electorala nu prevede cine reprezinta statul ca sa poti face un proces impotriva acelei institutii si sa poti cere Curtii Constitutionale ceva, am atacat deciziile BEC si am cerut si Avocatului Poporului sa intervina, lucru ce bineinteles ca nu s-a facut (nici macar nu a catadicsit sa raspunda ceva).

Oricum daca inca nu sunteti convinsi ca legile sunt facute de o grupare infractionala organizata ca sa poata ei sa fure, trebuie sa stiti ca au introdus un articol in lege care prevede clar ca daca totusi, prin absurd, se poate dovedi ca alegerile au fost fraudate grav, oricum acestea nu se anuleaza decat daca eventual nu au intrat in turul doi cei care trebuiau!

Asa ca tot ce imi ramane este sa dau statul in judecata pentru daune, proceduri pe care le-am pornit deja, dar daunele vor fi platite tot din banii vostri asa ca pe ei nu-i deranjeaza.

Era intr-un fel chiar amuzant sa vezi ca eu am facut plangeri penale impotriva evreilor Sassu, Mura Franculescu si Rasvan Popescu si am cerut demiterea acestora chiar din primele zile ale campaniei, iar in ultima zi inainte de turul intai Basescu si chiar Antonescu tipau disperati acelasi lucru dar nu faceau nimic.

Din pacate ce mai trebuie sa intelegeti este ca asa este peste tot in lume, nu avem cui sa cerem ajutor ! Incerc de cativa ani sa fac o campanie internationala impotriva coruptiei din Parlamentul European si implicit impotriva sistemului, si cu toate ca eu eram dispus sa finantez acest proiect cu cateva milioane, pana si cea mai mare firma de PR independenta (Edelmann) a refuzat sa o faca.

Este o prostie sa astepti ajutor tocmai de la cei ce au implementat acest sistem.

Sa nu credeti ca acesti indivizi gen Basescu, Geoana, Antonescu, Vantu, Patriciu, Vanghele, Mazare, Fenechiu, samd au fost in stare sa creeze un sistem atat de sofisticat. Ei sunt doar marionete, au fost alesi doar ca sa corespunda unor tipologii si implicit sa poata acoperi toata gama de optiuni sociale.

Sunt foarte multe pe care nu le stiti dar aveti incredere ca eu le stiu in mare masura si lupt in continuare.

Ce e cu Partidul Demnitatii Nationale ?

Este o poveste lunga.

Multi ani am fost rugat de cei din strainatate sa creez Partidul Popular in Romania. Dupa alegerile din 2000 am negociat cam un an si jumatate cu 8-9 partide (practic toate care nu erau in Parlament) sa fuzioneze si sa creeze un partid nou serios, lasand in afara pe cei compromisi. Toti cei care ar fi putut sa semneze au fost cumparati si preluati de PNL, PD , PSD (au mai fost si pacaliti cum au fost Ciorbea, Ticu Dumitrescu, Caramitru…)

Tinand cont ca de fapt PPE (Partidul Popular European) este al Vaticanului si implicit este dusmanul unei Romanii puternice traditionale, pana la urma am refuzat sa le fac partid si atunci a fost acceptat PD drept partid in cadrul PPE (alaturi de alta structura tipic romaneasca- UDMR).

Apoi in 2004 cand au vrut sa modifice legea la modul direct sa nu permita candidati la presedintie decat din partea partidelor (!?) am hotarat sa infiintez un partid nationalist serios – PDN pentru ca daca aveam suficienti oameni seriosi, sa participam la alegerile generale si chiar si pentru presedinte.

Din pacate chiar dupa ce am dat drumul la partid, cand am inceput sa analizez modul in care trebuie sa finantez am inteles ca multi dintre cei pe care ii aveam erau de mult ai altcuiva, iar multi altii erau acolo doar pentru avantaje.

Nu am mai continuat hotarand sa reiau acest proiect doar cand voi avea suficienti oameni seriosi care sa lupte pentru tara si natiune nu pentru interese materiale efemere.

Oricum, culmea este ca imediat dupa ce am creat eu acest partid, “intamplator” a mai fost creat unul identic ca nume (!) care a si fost trecut in registrul partidelor fara ca cineva sa se sesizeze ca nu pot fi trecute oficial in Registrul Partidelor doua partide cu acelasi nume .

Pe de alta parte insa nu faceti corect socoteala cand imi cereti sa dau drumul la partid si sa-l crestem ca in 10-15 ani sa ajungem la putere.

In primul rand ganditi-va la cate sedii au in tara PSD spre exemplu, inmultiti ca macar 2000-3000 de Euro pe luna doar salariile si cheltuielile minime si veti ajunge la sume de ordinul a peste 100 milioane pe an ! Mai mult, ei au luat aproape toate sediile pe gratis iar eu ar trebui sa le cumpar sau inchiriez cu sume enorme in acest moment.

Deci daca socotim 10-15 ani, inseamna ca trebuie sa finantez cu un minim de 200-250 de milioane ca sa avem o sansa (mica) de a ajunge la guvernare dar oricum nu majoritari deci oricum nu am putea sa luptam doar pentru Romania.

Nu uitati ca in acest timp tot ei au pe mana toate contractele si resursele statului deci oricati bani as pompa in partid ei au oricand mai multi si ne pot bloca foarte usor asa cum v-am aratat deja mai sus, prin modul in care dau legile prin parlamentul lor.

Nu este atat de simplu pe cat credeti, ca sa creezi un partid politic national, capabil sa se autogenereze, sa se regenereze si sa se curete singur pe masura ce creste ai oricum nevoie de o elita romaneasca reala, implicata in problemele societatii romanesti si care simte suferintele natiunii romane, ceea ce nu avem.

Trebuie creata, dar numai pentru asta avem nevoie de 10-20 de ani .

Nu e mai bine sa ” ma fac frate cu dracu pana trec puntea” ?

Nu, pentru ca nu mai scapi de dracul niciodata.

Asa au facut toti cei pe care ii vedeti acum la putere. La un moment dat au crezut ca trebuie sa aleaga “raul cel mai mic”, ca un compromis este destul de mic ca sa nu faca rau…si s-au aliat, ba cu Securitatea, ba cu alte servicii, ba cu vreo mafie mai urata…si iata ce au ajuns.

Ca sa nu mai spun ca de la Kennedy incoace nu au prea mai fost pacaliti sa accepte la putere pe unul care sa intoarca armele dupa ce a fost lasat sa ajunga acolo. (Si ati vazut ce a patit).

Tocmai faptul ca eu nu am incercat sa ii mint si sa accept sa fiu pus la putere in Romania de ei si apoi sa incerc sa fac ce vreau, mi-a permis sa am un cuvant de spus in diverse probleme importante la nivel international (si mi-a permis sa fiu in continuare in viata).

La nivel inalt pe plan mondial toti prefera si respecta un adversar de onoare care se tine de cuvant decat un tradator sau spion, oricat de util ar fi el la un moment dat.

Cu cine votez in turul doi ?

Eu nu ma duc la vot; ii cunosc prea bine ca sa pot sa ii votez.

Daca insa vreti sa va duceti si vreti si parerea mea ce este mai bine pentru Romania…pot sa va raspund ca totul depinde de voi ce vreti sa faceti pentru Romania de acum incolo si nu de cine iese presedinte maine pentru ca ei sunt oricum intelesi intre ei si nu o sa faca nimic altceva decat si ce au facut pana acum in acesti 20 de ani de la revolutie.

Daca vreti sa stati acasa in continuare si sa asteptati sa se intample ceva bun, atunci vreti sa fiti fericiti ca cei saraci cu duhul deci votati Geoana pentru ca PSD cu Vantu, Voiculescu, Patriciu, Nastase, Vanghele etc stiu sa fure in liniste si voi veti avea liniste (macar pana ce vor muri oameni pe strada).

Daca vreti sa mai vedeti scandaluri din care poate sa mai intelegeti si voi cum se bat de fapt ca sa jefuiasca tara si sa vanda si viitorul copiilor si nepotilor vostri atunci poate ca vreti sa votati Basescu.

In ambele cazuri insa trebuie sa va aduceti aminte urmatoarele:

Tot ce traim noi acum face parte din acelasi Plan de “dezvoltare” a omenirii creat de acum mai bine de 200 de ani care cuprindea

- crearea statelor nationale pentru faramitarea imperiilor si diminuarea puterii  dinastiilor

- crearea comunismului pentru crearea unei lumi bipolare absolut necesare acumularii capitalului in miinile cui trebuie ( o parte cu resursele si o parte cu productia si profitul)

-crearea a trei razboaie mondiale

- primul pentru a indatora si a controla ce mai ramasese din imperii,

- al doilea pentru a genera cererea de institutii globale de “reglementare”            sociala

- al treilea pentru realizarea guvernului mondial si preluarea controlului tuturor resurselor (mai era vorba si de religii dar pentru ca nu mai sunt      vazute ca fiind foarte importante nu mai este nevoie de un razboi         traditional cu arme)

Dupa cel de al doilea razboi mondial s-a mentinut modul de guvernare al statelor bazat pe doctrina razboiului pentru ca acest mod este cel mai rapid mod prin care controlul popoarelor prin intermediul reprezentantilor trece in controlul celor care controleaza masa monetara. Astfel s-a creat “cortina de fier” dar se stia de la inceput ca undeava in 1990 se va termina pentru ca incercau in acel moment sa finalizeze prima faza a globalizarii in 2000. Nu intimplator Clubul de la Roma hotara in 1975 (pe baze extrem de dubioase ca sa nu spunem clar false) o “crestere zero” a dezvoltarii societatii globale . Asa ca se stia foarte clar ce se intimpla, deci implicit “revolutia” fusese decisa cu mult timp inainte.

Ca sa scurtez prezentarea, din tot ce s-a intamplat de la formarea statului Romania si pana acum, poporul nu a prea avut de multe ori cuvantul. Doar datorita unor oameni de exceptie, (de cele mai multe ori ramasi necunoscuti sau foarte putin cunoscuti) si prin negocieri dure si de cele mai multe ori secrete a ramas Romania cu ce aveam in 1989. Daca acesti oameni ar fi avut in spate si puterea populara, constienta si asumata, atunci am fi putut vedea adevarata putere a natiunii romane.

Deci acum cu oricine votati planul merge in continuare.

Singura diferenta este ca daca votati cu Basescu este mult mai probabil ca miscarile sociale sa apara mult mai repede si daca sunteti pregatiti sa faceti cu adevarat ceva atunci ar putea fi un moment potrivit.

Totusi va rog sa aveti mare atentie, deja se pregatesc sa organizeze ei miscari de strada pentru a controla explozia care stiu ca o sa vina oricum !

Nu intamplator si la Timisoara dar si la Brasov sau Bucuresti au fost incercate manifestatii cu bannere cu mesajele mele – ” Nu uitam si nu iertam!” si “Sunt roman si nu sunt de vanzare!” pentru ca stiu ca sunt mesaje nationaliste clare.

Va rog nu va implicati in miscari de strada organizate de necunoscuti, sau mai rau, chiar de catre mafie. Romania are nevoie de o explozie adevarata si nu de inca o “explozie controlata” cum a fost asa-zisa revolutie romana.

Ce fac acum ?

Luni o sa internez ambii parinti pentru ca nu se simt deloc bine si sper sa mai pot face ceva pentru ei…Am actionat in Judecata BEC si am cerut Curtii Constitutionale sa constate neconstitutionalitatea legii electorale.Intocmim rapoartele si memoriile referitoare la fraudarea alegerilor atat pentru Uniunea Europeana, pentru Consiliul Europei cat si pentru toate ambasadele interesate.

Actionam in judecata TVR, SRR, Realitatea, Antenele, CNA, Catavencu, firmele de sondaje etc pentru daune.Actionam statul roman pentru discriminare la CEDO si analizam si alte institutii.

Incerc in continuare sa gasesc institutii specializate pentru a demara in forta o campanie de sensibilizare a popoarelor din Europa asupra modului in care sunt jefuite folosindu-se de asa-zisele “ajutoare” pentru Estul Europei.

Lucrez prin “Special Policies Institute” la o Carta Globala a Drepturilor Cetatenesti pentru ca este aberant sa acceptam o globalizare si o structurare a unor institutii globale fara ca acestea sa fie obligate sa ne respecte drepturile derivate din drepturile fundamentale.

O sa incerc sa ma implic in restaurarea acelor simboluri nationale (monumente istorice) pe care le puteti vedea si la TVR HD spre exemplu.

Lucrez la proiectele referitoare la documentarele despre jefuirea Romaniei ca studiu de caz pentru ce inseamna globalizarea si la filmul artistic.

O sa ma ocup personal de Vantu, Patriciu si Voiculescu.

Si bineinteles multe alte probleme personale si de afaceri.

Deci nu stau degeaba. Asa a fost viata mea si inainte de a candida in 2009 chiar daca nu stiati de mine.

In cazul in care sunteti interesati de vreunul dintre proiectele mentionate (am mult mai multe pe care poate ca o sa le prezint in alt moment) nu ezitati sa ne contactati si poate ca vom reusi mai usor impreuna. O sa dam drumul si la Forum pe site si o sa fie mai usor.

In final vreau sa va multumesc si pe aceasta cale pentru onoarea pe care mi-ati facut-o prin acordarea increderii dumneavoastra chiar daca nu ati putut sa ma cunoasteti aproape deloc datorita blocajului total pe care il am in mass-media.

RESPECT SI ONOARE NATIUNII ROMANE !

Bucuresti 05.12.2009

____________________________________________________________________________________

Cine e Eduard Manole?

Nascut la Constanta pe 21 martie 1964, domiciliat în Bucuresti. Absolvent al Liceului de matematica-fizica ”Ovidius” din Constanta.
1990 – Absolvent  al Facultatii de Fizica de la Universitatea din Bucuresti, specialitatea Fizica Nucleara,  diploma în Cosmologie Cuantica.
1989 – Participant activ la Revolutia Româna (fara certificat de revolutionar). Membru fondator al Ligii Stundentilor din România.
1989 -1990 Fondator si primul director  general al primului post de radio liber si independent, din Europa Centrala si  de Est, UNI-FUN Radio.
1990 – 2009 Fondator si proprietar a 32 de firme, 14 in tara si 18 in strainatate, ce au constituit CONCEPT Holding.
Presedinte al CONCEPT Holding, grup de firme ce a depasit 100 milioane dolari anual ca cifra de afaceri inca din 1995, cu o prezenta activa in 23 de tari de pe cinci continente. CONCEPT Ltd. , una dintre societatile la care este director general, singura societate romanesca 100% privata care a supravietuit in domeniul petrochimiei in cei aproape 20 de ani .
Creator al Grupului Independent pentru Control Legislativ si al Grupului Independent pentru Negociere Sociala, organizatii neguvernamentale.
Membru fondator al noii Camere de Comert si Industrie a Romaniei.

Membru fondator al Consiliului Economic Romano-American.
Membru in conducerea Consiliului Economic Romano-Turc si al altor 20 de consilii si organizatii economice interne si internationale in domeniul economic si politic pentru aproximativ 15 ani.
Singurul roman membru al elitei mondiale  – World Economic Forum din Elvetia.
Considerat Global Leader for Tomorrow (Lider al Lumii de Maine) de catre participantii si membrii World Economic Forum, inca din 1994.
Singurul membru din Romania al  European Petrochemical Association (Asociatia Europeana a Petrochimiei) din Bruxelles.
Singurul membru din Romania al  Institute of Petroleum (Institutul Petrolului) – Londra.
Singurul roman inclus dupa Revolutie in Who’s Who in World Petrochemicals and Plastics (cine sunt cei mai puternici oameni din lume in domeniul petrochimicelor si plasticelor) inca din 1992.
Participant activ la peste 100 de conferinte internationale de nivel inalt, cu profil politic, economic si strategic.
2000 – Singurul candidat independent real la Presedintia Romaniei.
2004 – Fondator si Presedinte al Partidului Demnitatii Nationale.
Incepand cu 2005 s-a retras in mare masura din activitate, pastrand doar structurile comerciale, de consultanta si politice din strainatate.

Mai multi autori s-au ocupat de-a lungul timpului de ceea ce s-ar putea numi teologia istoriei (1). Dar, cu toate ca unul dintre ei si-a denumit chiar asa opera (2), în realitate nu a existat o încercare adevarata de elaborare a unei teorii a Teologiei Istoriei. O asemenea elaborare cere în primul rand cunoasterea si trairea – de cate ori nu se uita acest aspect – Revelatiei, asa cum ea se gaseste doar în Ortodoxie.
Desigur, nu este acesta locul umplerii acestui gol, nici subsemnatul cel care ar putea realiza o astfel de opera grandioasa. Dar unele repere tot trebuie trasate, macar pentru a evita exprimari de genul : “omul este singura fiinta istorica” (3).
Chiar daca unii sunt de alta parere, Sfanta Scriptura este o carte istorica. Ba chiar, daca întelegem Istoria în sensul ei originar, de ceea ce merita retinut, este Cartea Istorica prin excelenta, arhetip pentru orice alte realizari în domeniu, paradigma absoluta. Acest lucru se poate verifica relativ usor, prin cercetarea literaturii patristice si mai ales a celei din perioada apostolica. Se va putea astfel constata ca toate scrierile ce au ca subiect evenimente mai noi sau mai vechi sunt realizate cu mare grija în acelasi duh în care traieste si Scriptura. De aceea, orice încercare de studiu în domeniul Teologiei Istoriei trebuie sa aiba la baza exemplul biblic. Asa cum s-a precizat deja, în scurtul studiu introductiv al prezentei lucrari nu se pot selecta decat unele repere ale Teologiei Istorice. Este totusi un avantaj fata de situatia unui vid total.

Primul element ce trebuie retinut este cel al realitatii cadrului istoric Dumnezeire-creatie.
Întreaga Istorie este bazata pe interactiunea dintre activitatea din interiorul lumii create si legile si interventiile divine. Legile sunt cele prin care este ordonata lumea de Cel ce este Dumnezeul ordinii; unele dintre ele pot fi încalcate, în special de fiintele extraordinare care sunt îngerii si oamenii, dar nu fara consecinte inevitabile, prevazute de alte legi. Interventiile dumnezeiesti nu sunt în principiu obligatorii, caci Dumnezeu nu este conditionat de nimic. Dar în practica ele sunt inevitabile, deoarece Dumnezeu nu a creat lumea spre a o abandona, ci spre a avea cu ea o relatie deosebita, numita de obicei proniere.
Studierea Teologiei Istoriei înseamna tocmai studierea pronierii si a legilor pe care se bazeaza existenta lumii. Importanta unor astfel de studii nu este de loc mica, atat din punct de vedere apologetic dar si dogmatic, moral etc. Am putea da ca exemplu textul “ Atunci a zis Dumnezeu catre Avraam: « Sa sti bine ca urmasii tai vor pribegi în pamant strain, unde vor fi robiti si apasati patru sute de ani; dar pe neamul acela, caruia ei vor fi robi, îl voi judeca Eu si dupa aceea ei vor iesi sa vina aici, cu avere multa [...] Ei însa se vor întoarce aici, în al patrulea veac de oameni, caci nu s-a umplut înca masura nelegiuirilor Amoreilor.» “ (Fac. 15.13-16).Avem aici prestiinta dumnezeiasca, ce intereseaza în mod deosebit atat Dogmatica si Apologetica – chiar si Morala – dar si, fireste, Teologia Istoriei. Avem de asemenea exemplul relatiei speciale între un popor ca întreg si ordinea morala a lumii. Avem exemplul pronierii si milei divine, atat fata de urmasii lui Avraam cat si fata de Amorei. si astfel de informatii deosebit de importante pentru întelegerea realitatii în care traim se gasesc peste tot în Sfanta Scriptura, multe fiind deja explicate de catre Sfintii Parinti; lipseste aici însa munca de sinteza necesara adunarii textelor patristice din domeniu iar dincolo efortul special de selectie si sistematizare al pasajelor înca nevalorificate din unghiul Teologiei Istoriei (ceea ce poate constitui un larg camp de lucru pentru Exegetica si Patrologie).
Pentru aceasta lucrare ne vom opri pe moment la observarea existentei popoarelor ca entitati bine definite, cu responsabilitate morala. Aceasta existenta se arata nu doar în pasajul citat mai sus, ci în întreaga Scriptura, prin atitudinea lui Dumnezeu fata de poporul ales si fata de toate popoarele mentionate în Istoria sfanta a mantuirii. Este un lucru ce ne intereseaza în mod deosebit, deoarece implica o noua atitudine fata de istoria Neamului nostru.
Privind Istoria Neamului din acest punct de vedere, realizam adevarata importanta a unor aspecte altfel minimalizate ori, din contra, maximizate. Trairea duhovniceasca a unor oameni sfinti, fie ei din popor sau nu, capata o noua semnificatie în lumina Scripturii, fie si rezumandu-ne la dialogul dintre Dumnezeu si Avraam dinainte de distrugerea Sodomei si Gomorei, sau la cererea lui Lot de crutare a unei mici cetati în care se refugiaza (Fac.18.16 33 si 19.15-22). De asemenea, anumite obiceiuri ori traditii straine crestinismului, privite cu îngaduinta si chiar placere de unii istorici si de mai toti etnologii, apar altfel daca ne raportam la raspunderea pe care o are un Neam ce se vrea crestin.
Un alt reper teologic ce trebuie obligatoriu recuperat este cel al rostului, al motivatiei existentei unui popor. De vreme ce neamurile exista prin voia lui Dumnezeu si vor exista în veci – Apocalipsa 21.26; 22.2 – este limpede ca aparitia fiecaruia corespunde unui sau unor teluri cunoscute de Dumnezeu si care, macar partial, pot fi detectate de Teologia Istoriei. Cunoasterea acestor teluri este absolut necesara pentru orice om care doreste sa îsi înteleaga rostul sau, dar si fiecarui neam care vrea sa îsi împlineasca menirea. Deosebirile între rosturile pentru care a fost creat un popor si imaginea pe care acesta o are despre ele pot provoca greseli ireparabile si chiar distrugerea acelui popor.
Alt aspect deseori uitat, însa deosebit de important mai ales sub aspect practic, este cel al legaturii dintre oameni, mai ales considerati comunitar, si restul lumii create, chiar excluzand pe îngeri. Vedem astfel, în Vechiul Testament, cum poporul evreu, departat de Dumnezeu, se desfata de bogatiile naturale ale Canaanului pentru ca dintr-o data, prin puterea lui Dumnezeu, sa fie lipsiti de aceste bogatii. Pustiirile, ca si belsugul, nu sunt deci rezultatul unor forte oarbe, mecanice si indiferente, ci al legilor morale ce stabilesc relatiile în triunghiul Dumnezeire – oameni – restul creatiei.
Tot aici trebuie subliniat si acel aspect al vietii nationale care este din pacate uitat de multi asa-zisi patrioti: desi ereditatea conteaza, nu ea este factorul primordial în stabilirea apartenentei nationale. “Dumnezeu a facut dintr-un sange tot neamul omenesc” ( F.A. 7.26 ), iar urmasii lui Avraam sunt cei care fac faptele lui Avraam si au aceeasi credinta cu el (Ioan 8.39;Rom. 2.28-29, 4.11-12 etc.). Se poate observa de aici – ca si din studiile stiintifice existente (4) – ca factorul determinant din punct de vedere national este cel spiritual si nu cel biologic.

Formarea Romanilor- Generalitati

Aparitia Neamului Romanesc nu a fost un eveniment întamplator. Ea nu a însemnat nici aparitia unui vas al maniei lui Dumnezeu, sau al unuia de rusine. Modul cu totul unic în care a aparut Neamul Romanesc lamureste o parte din scopurile înalte pentru care Dumnezeu l-a chemat la existenta. Acest mod unic de nastere va fi descris în paginile care urmeaza, si se va încerca, în final, gasirea rosturilor existentei Neamului Romanesc.
Importanta întelegerii felului în care s-a format Neamul Romanesc se vede clar din randurile de mai sus. A întelege pentru ce exista poporul de care prin voia lui Dumnezeu aparti înseamna a-ti clarifica o mare parte din rostul existentei tale individuale. Tainele nedeslusite ale sufletului – tulburari, nemultumiri, chemari ascunse etc. – au de multe ori la origine prapastia dintre fiinta Neamului si ceea ce se pretinde ca ar fi ea.
Într-adevar, cum ar putea presupune cineva ca Dumnezeu, facandu-te sa apari într-un anume popor, zamislit cu anume scop, nu te-ar si dota într-un mod mai special, astfel încat sa poti lucra si tu pentru împlinirea celor bune în poporul tau? O astfel de idee este evident absurda.
Se poate afirma aici, fara dubiu, ca multe din greselile facute de Neamul nostru, mai ales în ultimele secole, se datoreaza distantei gigantice dintre realitate si teoriile pseudo-istorice propagate de felurite institutii si persoane. Tot din cauza acestei ruperi de realitate a aparut si fenomenul de înstrainare fata de Neam pe care îl putem constata, tot mai amplificat, de mai multe generatii.
Autorii initiali ai teoriilor false sus amintite nu sunt, asa cum s-ar putea crede, inocenti savanti de buna credinta dar lipsiti de informatii, nici teoriile simple erori. Realizarea primelor teorii false a fost un act constient, voit, avand scopuri precise. Se poate vedea acest lucru cercetand izvorul lor. În cazul autorilor pro-ungari acest lucru se vede cu claritate, motiv pentru care ele au putut fi mai usor evitate; totusi nu s-a putut evita de fiecare data cand li s-a raspuns caderea în anumite exagerari. O pozitie mai speciala o ocupa însa “scoala Ardeleana”. Izvoarele ei se afla la Vatican. De aceea falsurile constatate aici capata o semnificatie speciala. Ne referim în special la pozitia unica în Imperiul Roman pe care, dupa afirmatiile întemeietorilor “scolii Ardelene”, o ocupa Dacia (1) . Ea apare ca singura provincie în care a avut loc exterminarea populatiei autohtone si totodata ca singura în care s-au colonizat numai cetateni ai Romei. Daca veneau din alta sursa aceste afirmatii puteau parea simple erori. Dar ele au ca izvor Vaticanul, depozitarul unor informatii clare în acest domeniu. Columna Traiana, document în imagini , atesta supravietuirea populatiei dacice, fiind astfel cel mai evident document (2). Dar si fara aceasta biblioteca Vaticanului putea furniza informatiile obiective necesare. Corespondenta dintre tarul roman Ionita Asan si Vatican (3) atesta cunoasterea de catre acesta din urma a originii unice a romanilor, indiferent ca ei erau în Dacia, Macedonia sau alte foste provincii romane. De aceea nu se putea în nici un caz lansa ipoteza, absurda stiintific din toate punctele de vedere, a exterminarii dacilor si colonizarii cu locuitori ai Romei. Desigur, se pune întrebarea : ce scop a urmarit Vaticanul prin lansarea acestui fals?
Dezradacinarea.
Odata separati de adevarata lor istorie, odata convinsi ca ei sunt, ereditar, fii ai Romei, romanii ar fi putut fi mult mai usor convertiti la romano-catolicism si pastrati sub controlul Romei. De asemenea, prin divizarea realizata între romanii din Dacia si cei din alte provincii s-ar fi slabit puterea unui neam prea mare pentru a fi controlat. Primul scop a fost partial atins, al doilea în întregime.
Initiatorii “scolii Ardelene” au facut astfel un rau imens, practic ireparabil, ca dovada ca nu a putut fi îndreptat ulterior nici de istoricii mai realisti ai acestei “scoli” . Un rezultat similar l-au obtinut în sudul Romaniei – luata în sensul sau real, v. Atl.3 – clericii si calugarii greci. Acestia au nascocit termenul de vlaho-elini, nemaiîntalnit pana atunci si au convins pe multi dintre romanii macedoneni, epiroti etc. ca ar fi de origine … greceasca! Astfel prelucrati romanii grecizati au devenit cei mai mari dusmani ai natiei lor, cum se întampla de altfel cu toti renegatii care nu revin la adevar (4).
De aceea, privind lucrurile în singura perspectiva valida, cea ortodoxa, este evident ca regasirea adevarului privind formarea Neamului Romanesc si redarea lui Neamului sunt lucruri de o deosebita importanta. Fara exagerare, de recapatarea constiintei adevaratei noastre origini depinde existenta noastra ca neam.

Cadrul aparitiei Neamului Romanesc

Au fost lansate de-a lungul vremurilor o multime de ipoteze si teorii privind formarea romanilor. Dupa cei mai multi alogeni din sudul Dunarii romanii au aparut în teritoriile lor din nordul acestui fluviu. Dupa cei mai multi alogeni din miazanoaptea Dunarii romanii ar fi sosit din sudul acesteia. Deoarece nu avem informatii despre oameni amfibie în vechiul Danubius, iar romanii sunt prezenti din cele mai vechi timpuri si la nord si la sud de Dunare, o concluzie se impune: indiferent ce ar dori unii sau altii romanii nu au fost niciodata migratori si s-au format în toata aceasta zona în care se afla si astazi. Silviu Dragomir afirma ca romanii sunt urmasii traco-ilirilor romanizati (5). Acelasi lucru este afirmat si de istorici ca Nicolae Iorga (6) si Theodor Capidan (7). Dar istorici romani de prestigiu, ca de exemplu, Dinu si Constantin Giurescu afirma o origine daco-romana a romanilor (8). Informatiile pe care însa le prezinta chiar ei dovedesc labilitatea acestei teorii. Nu se poate explica de ce în Dacia Romana, dintr-un amestec de daci, traci sudici, iliri si traco-iliri romanizati s-au putut forma romani, iar în alte provincii cu aceeasi compozitie etnica, nu (9). Fara a intra în dispute ce nu fac obiectul prezentei lucrari mentionam ca singura teorie ce se sustine stiintific este cea a formarii Romanilor din traco-ilirii romanizati. Cu o precizare: romanizati prin crestinism.
Se impune aici o lamurire mai larga. Limba tracilor era pentru ei o limba sfanta; cultura lor era o cultura mistica, esoterica si aproape total orala. Sfintenia limbii era pentru traci un element atat de important încat nu renuntau la ea nici sub presiunea civilizatiei grecesti, nici în urma îndelungatului stagiu militar roman. Singura putere care a reusit sa le schimbe limba a fost crestinismul. De aceea se poate afirma fara nici o îndoiala ca romanizarea stramosilor nostri s-a realizat prin crestinarea lor. si daca sintagma “poporul roman este singurul popor nascut crestin” e evident eronata – crestini au fost de la aparitia lor ca popoare si spaniolii, portughezii, francezii etc. – în schimb este profund adevarat faptul ca, pe cat stim, Poporul Roman este singurul popor nascut în si prin Biserica.
În aceasta forma, nasterea Poporului Roman apare pentru prima oara la Pr. Dumitru Staniloae (10), iar actul de nastere al Neamului Romanesc îl constituie textul din F.A. 16.8 40 (11). În acesta se arata activitatea Sfantului Apostol Pavel în colonia romana Filipi, aflata în unul dintre cele mai puternice tinuturi tracice din Macedonia. Neamul Romanesc a prins a se zamisli din astfel de puncte de vietuire crestineasca înfiintate de apostoli si ucenicii lor în spatiul traco-ilir. Momentul a fost acelasi mai pentru toti traco-ilirii, caci înca din acei ani minunati ai începutului Biserici propovaduitorii au ajuns în majoritatea zonelor traco-ilire europene. Sfantul Apostol Pavel a predicat nu doar în Asia Mica, Grecia, Italia sau Orientul Apropiat, ci si în Macedonia – cum am mai aratat – , Tesalia si Iliria, Sfantul Apostol Andrei a vestit Evanghelia si în Dobrogea, Campia Romana si sudul Moldovei si Ucrainei de azi, Sfantul Apostol Tit a predicat si în Dalmatia s.a.m.d.(12). Predica s-a facut peste tot în latina populara, cunoscuta atat evreilor din Palestina – de care apartinea Sf. Ap. Andrei – cat si tuturor locuitorilor din orasele Imperiului Roman. Latina era limba filipenilor, si de ea s-a slujit printre ei Sfantul Pavel, ca si de cetatenia sa romana. În Iliria sau Dalmatia limba internationala era de asemenea latina. De la începutul secolului sub dominatie romana Dobrogea adoptase latina în administratie si viata publica, chiar daca elina era înca limba “cultilor”. De altfel influenta romana în Dacia se facuse de mult simtita ; denarul roman – ca sa dam un singur exemplu – fusese adoptat si perfect copiat cand între Donaris si hotarele Imperiului erau înca cca. 200 km. Mai mult, daca limba greceasca avea, la fel cu celta sau germana, unii cunoscatori în zona, ea, la fel cu celelalte limbi alogene, nu se bucura însa de raspandirea deosebita a latinei, de statutul unanim acceptat al acesteia de “lingua franca”.
Revenind, trebuie sa subliniem alte doua aspecte ale acestor momente de început ale neamului. Astfel trebuie înteles faptul ca adoptarea crestinismului de catre iliro-traci nu a fost, oricat ne-ar fi placut sa fie asa, un fenomen rapid. El a avut loc în timp îndelungat, printr-un proces complex de traire si vestire a Evangheliei. Astfel, în sec.lV-V, Sfantul Niceta de Remesiana desfasura înca o misiune de crestinare a tracilor pagani, crestinare ce însemna totodata si romanizarea lor (13). Dar, si acesta este al doilea aspect important, centrele protoromanesti ce existau deja sau apareau, unite între ele prin fraternitatea si ierarhia crestina, aveau o stabilitate deosebit de mare. Membrii lor nu mai erau iliro-tracii pagani dornici de lupte si aventuri, ci iliro-tracii crestinati si romanizati, cetateni de nadejde ai Imperiului, oameni legati de pamantul pe care trebuiau sa-l sfinteasca prin viata lor. S-a derivat din “pagus” cuvantul “pagan”, si s-a dedus gresit ca viata crestina a patruns în mediul rural foarte greu si foarte tarziu. Ca si în mediul rural a patruns greu crestinismul este adevarat. Dar se uita atat faptul ca diferenta dintre oras si sat nu era pe atunci chiar asa de mare – exceptand cele cateva orase … de exceptie – cat si ca mai exista un termen pentru localitatile rurale : “fossatum” ! Ori tocmai din acest cuvant ce desemna satele întarite (14) sunt originari termenii ce definesc în limba romana asezarea rurala si membrii ei : “sat” si respectiv “satean”! Explicatia este una singura, conforma cu toate dovezile arheologice, istorice si lingvistice cunoscute : opozitia fiintiala între satele întarite ale sedentarilor protoromani crestini, aparatori sau nostalgici ai Imperiului, si pagusurile paganilor migratori, localitati neîntarite, ridicate pentru un timp si nu pentru totdeauna. Avem astfel, pastrata în limba nationala cea mai autentica, imaginea comunitatilor stabile protoromane. Stabilitatea lor, rezistenta lor în fata migratiilor, s-au datorat Bisericii si puterii dumnezeiesti ce lucra prin aceasta.
De altfel în limba romana exista o serie de aspecte unice aparute în urma acestei situatii. Parintele Petroniu de la Athos dadea ca exemplu numele cele mai raspandite date de rusi, greci si romani Fecioarei Maria. Astfel, în vreme ce primii o numesc în general Bogorodita, Nascatoare de Dumnezeu, iar grecii Panaghia, Prea Sfanta, romanii folosesc numele de Maica Domnului, care include în el si fecioria si calitatea de mama a lui Dumnezeu, precum si – trebuie adaugat – adevarata înfatisare a puterii si sfinteniei Preacuratei. Acest nume este o sinteza milenara a constiintei ortodoxe despre cea care s-a învrednicit a naste pe Dumnezeu întrupat . La aceeasi concluzie conduce si termenul de “nevointa” folosit pentru ostenelile mantuitoare ale vietii calugaresti, în comparatie cu sportivul “askisis”, tipic spatiului elenistic marcat de psihologia veche, ante-crestina (15).
Fireste, nu trebuie sa neglijam nici importanta armatei romane în cadrul procesului de formare a Poporului Roman. Chiar din punctul de vedere al vietii crestine functia armatei nu a fost de mica însemnatate. E cazul sa amintim ca Sfantul Ioan Botezatorul nu a cerut militarilor sa renunte la meseria armelor ( Lc. 3.14) si nu a cerut aceasta nici Sfantul Petru, atunci cand l-a botezat pe Corneliu si casa acestuia (F.A. cap.10). De aceea în armata au existat multi crestini, chiar de la începuturile propovaduirii apostolice, mai ales ca si Ortodoxia este potrivita cu spiritul militar-cavaleresc – luat în sensul cel mai curat al cuvantului.
Sfintii militari (16) au dovedit cu prisosinta acest lucru. Ei au dat în Romania un nou sens vietii militare; armata, soldatul roman au devenit imaginea aparatorului. Aparator în fata dusmanului dar si a paganilor. Dublul sens s-a datorat atat faptului ca toti migratorii erau pagani cat si faptului ca persecutiile, singurele atacuri “de stat” asupra armatei, au fost organizate de împaratii pagani, de obicei si cei mai “ghinionisti” – de fapt batuti de Dumnezeu – în ceea ce priveste situatia economica. În plus a existat un fenomen de mare importanta etnogenetica: asimilarea veteranilor. Atat autohtonii întorsi din zari îndepartate dupa cei 20-25 de ani de armata cat si veteranii din trupele din Romania stabiliti aici în calitate de coloni au participat esential la etnogeneza. Aceste doua fenomene, ca si influenta generala a coloniilor si taberelor militare din Romania au dat înca o caracteristica personala Neamului Romanesc: aceea de popor razboinic defensiv, aparator prin definitie nu doar al unui pamant strabun, ci al unui întreg spatiu crestin.
Au existat o serie de centre de romanizare. Asa a fost zona celebrei Via Egnatia ce facea legatura între coasta adriatica a Epirului si Constantinopol (initial drumul viza legatura cu Asia Mica). Asa a fost coasta Dalmatiei, apreciata de romani pentru frumusetea ei (17). Asa au fost fiecare din comunitatile crestine aparute în Filipi, Salona (romanul Saruna (18), gr. Tesaloniki) si în alte zone (în Scitia Mica, Dalmatia, Iliria etc.).

Generalitati (Explicarea unor termeni)

Crestinism, v. Ortodoxie.
Ortodoxia, dreapta credinta, este un nume folosit aici în sensul sau real de Crestinism, de Crestinism autentic, asa cum l-a lasat Hristos Iisus. Celelalte culte care se deriva din Ortodoxie (arianism, romano-catolicism etc.) sunt denumite cu numele lor propriu-zise.
Protoroman este un termen întrebuintat aici pentru acei stramosi traco-iliri care prin aderenta la o serie de valori specifice – cum sunt crestinismul, viata militar-defensiva etc. – s-au distantat de restul romanitatii devenind baza unui nou popor, Poporul Roman. Existenta protoromanilor poate fi situata aproximativ între anii 40-313 ai erei crestine, adica între începerea raspandirii Crestinismului în lumea latina si victoria partidei crestine din cadrul traco-ilirilor romanizati. Dupa aceasta data putem vorbi despre existenta Neamului Romanesc în forma sa initiala, primitiva (v. straromanii).
Romania este vechiul nume al Imperiului Roman de Rasarit, statul straromanilor (v.) ; este “stramosul” numelui Romania.
Romanitate este un termen folosit în dubla sa acceptiune, cea general cunoscuta – aceea de latinitate – fie ea privita ca grupare umana, fie ca fenomen cultural, social, lingvistic etc. – legata intim de Roma si Imperiul Roman si cea particulara – valabila pentru Romani într-un mod unic si explicata în Concluzii, subcapitolul Romanitatea Romanilor.
Romania este un cuvant folosit în aceasta lucrare nu cu sensul de “stat romanesc” ori de “Republica Romania”, ci în cel initial, autentic, de Patrie originara, de spatiu de formare a Poporului Roman. Se foloseste acest termen deci pentru teritoriul aratat în Harta V.3.3.
Straromanii sunt romanii cei mai vechi, din primele secole de existenta a Neamului Romanesc în forma sa propriu-zisa ( cca. 313-602).

___________________________________________________________

Note:

(1) În scrierile Parintilor Apostolici se gasesc elemente de Teologia Istoriei, fireste nu sistematizate. Asa sunt I Cor. si cap.17 din ll Cor. a Sfantului Clement Romanul, Pastorul lui Herma etc.

(2) Marrou, Teologia istoriei , Iasi, 1995. Desigur, aceasta critica nu anuleaza unele “bucatele” de adevar prinse în lucrare. Mai mult, trebuie subliniat ca în Occident exista o preocupare activa pentru dovedirea si analizarea implicarii lui Dumnezeu în istorie, ca o reactie la deismul si ateismul ce îl distrug. Un exemplu recent este lucrarea Dumnezeu si stiinta, realizata de Jean Guitton, Griska si Igor Bogdanov.

(3) Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, p.7

(4) *** Rasismul în fata stiintei , Bucuresti, 1982, în totalitate; este o culegere de studii stiintifice de valoare ce atesta validitatea punctului de vedere crestin – pentru cei ce au nevoie de o astfel de validare – în ceea ce priveste raportul dintre spiritual si biologic în definirea raselor, natiunilor si în general a grupurilor umane, în ceea ce priveste originea comuna, unica a oamenilor; fireste, contine si anumite afirmatii propagandistice deplasate.

• Note bibliografice la capitolul Formarea Romanilor

(1) Romul Munteanu, scoala Ardeleana, Bucuresti, 1997, p.19-20, dar si 12-14 s.a.; tot aici se pot vedea eforturile ineficiente ale unor urmasi de corectare a gravelor falsuri introduse anterior. Pentru efectele avute a se vedea prezentarea, de fapt nu doar laudativa, ci si absurda, facuta de dl. Radulescu-Motru în Etnicul romanesc. Nationalismul , Bucuresti, 1996, p.42-46, d-sa fiind de altfel perfect convins de formarea Neamului Romanesc exclusiv în Dacia (p.68, de pilda); fara a mai insista asupra elementelor din respectivele pagini care conduc spre izvoarele straine ce au lansat din timpuri, e drept, mai vechi, aceasta teorie, sa subliniem atat iresponsabilitatea si netemeinicia credintei în lipsa de constiinta latina a Poporului, cat si absurditatea de a crede ca un popor atat de vechi ca Neamul Romanesc poate a nu avea constiinta nationala sau, si mai grav, ca aceasta ar putea fi “îmbunatatita”. Pentru alte “originalitati” ale d-sale a se vedea eleganta combatere facuta de pr. Dumitru Staniloae în Iarasi Ortodoxie si Romanism , din Ortodoxie si Romanism , de acelasi autor, editata de Asociatia Romanilor din Bucovina de Nord (1992 ?), p.70-86 si lucrarile indicate în articolul respectiv de autor; merita studiat si Ortodoxie si latinitate , op. cit. , p.87-101, pentru a observa caracterul antiteologic si antinational al uniatismului interbelic.
A se vedea pentru problema constiintei nationale lucrarea dl.-ui Iscru, Formarea natiunii romane, Bucuresti, 1995, iar pentru cea a constiintei latine cea a dl-ui Armbruster, Romanitatea Romanilor, Bucuresti, 1993.

(2) Radu Vulpe, Cel mai original document al Romei – Columna Traiana , «M.i.» Vll(1973), nr.5(74), p.60-67; Paul MacKendrick, Pietrele dacilor vorbesc, Bucuresti, 1978, p.63-75; Constantin si Dinu C. Giurescu, Istoria romanilor , 1, Ed.s.E., Bucuresti, 1975, p.78

(3) Adolf Armbruster, op. cit. , p.

(4) *** Romanii de la sud de Dunare , Bucuresti 1997, p.142-43, 144-145, 166-169, 184, 193-197, 202-204, 206-208 etc;

(5) Silviu Dragomir, Romanii din nordul Pen. Balcanice în Evul Mediu , Ed. Ac.R.P.R., Bucuresti, 1959, p.5

(6) Nicolae Iorga, Istoria romanilor , II, Bucuresti, 1935, în special p.108, dar si 17-19 s.a.

(7) Th. Capidan, Macedoromanii. Etnografie. Istorie. Limba , Fundatia regala pentru literatura si arta, Bucuresti, 1942, p.130-131s.u.(aproximativ pana la p.147, dar si în alte locuri din lucrarea citata, se poate urmari opinia autorului în aceasta privinta, cu citarea izvoarelor si lucrarilor folosite si comentarii de valoare; la p.143 afirma ca “în epoca de dupa parasirea partiala a Daciei sub Aurelian, limba latina a rasunat din Carpati pana la Pind si de la tarmurile Adriaticii pana la Egee” si continua în p.143… admitand romanizarea întregii zone)

(8) De exemplu în Romanii în secolul migratiilor , aparut în «BOR»5-6/1975, p.729-745, dl. Constantin C. Giurescu vorbeste despre romanii din Dacia Pontica, Dobrogea, ca fiind urmasi ai populatiei romanice locale, “alcatuita din geti, bessi, crobyzi si tirizi romanizati” ; daca din acest amestec de traci sudici si geti romanizati s-au putut forma romani, de ce nu s-au format si în alte zone de amestec, asa cum a fost de altfel întreaga Peninsula Balcanica? De asemenea în Istoria romanilor, vol.I, domnii Constantin si Dinu Giurescu observa numarul mare de dalmati din Apuseni (lucru de altfel valabil si pentru Banat, cu mult înainte de cucerirea romana), trupele dacice din Panonia si alte regiuni balcanice etc. Este probabil ca aceasta contradictie între faptele prezentate si concluziile trase sa provina din imperativele vremii de dictat în care s-au realizat lucrarile.
Ar fi poate cazul sa mentionam ca importanta elementului ilir în formarea Romanilor este dovedita de fenomene lingvistice incontestabile, ca cele prezentate de Ovid Densusianu în lucrarea sa Istoria limbii romîne, vol. I, Bucuresti, 1961, desigur fara a lua în seama comentariile istorice pripite în care se aventureaza d-sa.

(10) Pr. Dumitru Staniloae, «Besii» în manastirile din Orient , «BOR», XCIV(1976), Nr.5-6, p. 587-589

(11) F.A. 16.8-40 – “si trecand dincolo de Misia, au coborat la Troa. si noaptea s-a aratat lui Pavel o vedenie: Un barbat macedonean sta rugandu-l si zicand: Treci în Macedonia si ne ajuta. Cand a vazut el aceasta vedenie, am cautat sa plecam îndata în Macedonia, întelegand ca Dumnezeu ne cheama sa le vestim Evanghelia.
Pornind cu corabia de la Tora, am mers drept la Samotracea, iar a doua zi la Neapoli, si de acolo la Filipi, care este cea dintai cetate a acestei parti a Macedoniei si colonie romana. Iar în aceasta cetate am ramas cateva zile. si în ziua sambetei am iesit în afara portii, langa rau, unde credeam ca este loc de rugaciune si, sezand, vorbeam femeilor care se adunasera. si o femeie cu numele Lidia, vanzatoare de porfira, din cetatea Tiatirelor, asculta. Acesteia Dumnezeu i-a deschis inima ca sa ia aminte la cele graite de Pavel. Iar dupa ce s-a botezat si ea si casa ei, ne-a rugat, zicand: De m-ati socotit ca sunt credincioasa Domnului, intrand în casa mea, ramaneti. si ne-a facut sa ramanem.
Dar odata, pe cand ne duceam la rugaciune, ne-a întampinat o slujnica, care avea duh pitonicesc si care aducea mult castig stapanilor ei, ghicind. Aceasta, tinandu-se dupa Pavel si dupa noi, striga, zicand: Acesti oameni sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt, care va vestesc voua calea mantuirii. si aceasta o facea timp de multe zile. Iar Pavel, maniindu-se si întorcandu-se a zis duhului: În numele lui Iisus Histos îti poruncesc sa iesi din ea. si în acel ceas a iesit. si stapanii ei, vazand ca s-a dus nadejdea castigului lor, au pus mana pe Pavel si pe Sila si i-au dus în piata înaintea dregatorilor. si ducandu-i la judecatori, au zis: Acesti oameni, care sunt iudei, tulbura cetatea noastra si vestesc obiceiuri care noua nu ne este îngaduit sa le primim, nici sa le facem, fiindca suntem romani. si s-a sculat si multimea împotriva lor. si judecatorii, rupandu-le hainele, au poruncit sa îi bata cu vergi. si, dupa ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temnita, poruncind temnicerului sa-i pazeasca cu grija.
Acesta, primind o asemenea porunca, i-a bagat în fundul temnitei si le-a strans picioarele în butuci; iar la miezul noptii, Pavel si Sila, rugandu-se, laudau pe Dumnezeu în cantari, iar cei ce erau în temnita îi ascultau. si deodata s-a facut cutremur mare, încat s-au zguduit temeliile temnitei si îndata s-au deschis toate usile si legaturile tuturor s-au dezlegat. si desteptandu-se temnicerul, si vazand deschise usile temnitei, scotand sabia, voia sa se omoare, socotind ca cei închisi au fugit. Iar Pavel a strigat cu glas mare, zicand: Sa nu-ti faci nici un rau, ca toti suntem aici. Iar el, cerand lumina, s-a repezit înauntru si, tremurand de spaima, a cazut înaintea lui Pavel si a lui Sila; si scotandu-i afara (dupa ce pe ceilalti i-a zavorat la loc), le-a zis: Domnilor, ce trebuie sa fac ca sa ma mantuiesc? Iar ei au zis: Crede în Domnul Iisus si te vei mantui tu si casa ta.
si i-au grait lui cuvantul lui Dumnezeu si tuturor celor din casa lui. si el, luandu-i la sine, în acel ceas al noptii, a spalat ranile lor, si s-a botezat, el si toti ai lui îndata. si ducandu-i în casa, a pus masa si s-a veselit cu toata casa, crezand în Dumnezeu.
si facandu-se ziua, judecatorii au trimis pe purtatorii de vergi, zicand : Da drumul oamenilor acelora. Iar temnicerul a spus cuvintele acestea catre Pavel: Ca au trimis judecatorii sa fiti lasati liberi. Acum deci iesiti si mergeti în pace. Dar Pavel a zis catre ei: Dupa ce, fara judecata, ne-au batut în fata lumii, pe noi care suntem cetateni romani si ne-au bagat în temnita, acum ne scot afara pe ascuns ? Nu asa ! Ci sa vina ei însisi sa ne scoata afara. si purtatorii de vergi au spus judecatorilor aceste cuvinte. si auzind ca sunt cetateni romani, judecatorii s-au temut. si venind, se rugau de ei si scotandu-i afara, îi rugau sa plece din cetate. Iar ei, iesind din închisoare, s-au dus în casa Lidiei; si vazand pe frati, i-au mangaiat si au plecat.”

(12) Pr. prof. dr. Ioan Ramureanu, Istoria bisericeasca universala , Bucuresti 1992, p.30-35, 41-43 (au vestit Evanghelia în spatiile traco-ilire europene Sf. Ap. Andrei, Sf. Ap. si Ev. Luca, Sf. Ap. Sila / Silvan, Sf. Ap. Tit, Sf. Ap. Pavel)

(13) asistent Stefan C. Alexe, Sfantul Niceta de Remesiana si ecumenicitatea patristica din secolele lV si V , Bucuresti 1969, p.24

(14) T. Capidan, Limba si cultura, Bucuresti, 1943, p.149;M. Petrescu-Dambovita, Cetati medievale de pamant pe teritoriul Romaniei , «M.i.», XII(1978), nr.9(138), p.28-32

(15) pr. Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei , Bucuresti, 1995, p.211-212; tot aici se da si pilda unor obiceiuri romanesti ce dovedesc adancimea patrunderii crestinismului în sufletul acestui popor.

(16) Sfintii: Achindin din Nicomidia, ostas, +20 apr. 303; Adrian din Nicomidia, general, +26 aug. 303-305; Adrian, fiul împaratului traco-roman Probus, +26 aug.; Aglaie, împreuna cu cei treizecisinoua de ostasi mucenici din Sevastia Armeniei, +9 martie 320; Agapie, ostas, +3 nov. în vremea împaratului Decie; Anatolie stratilatul, +23 aprilie 303; Andrei stratilatul, +19 aug. 303-305 si cei doua mii cinci sute nouazecisi trei de ostasi împreuna cu dansul; Andrei din Mesopotamia, ostas, +18 mai 250; Anichit din Nicomidia, ofiter, +12 aug. 305; Antonin din Nicomidia, ostas, +20 apr. 303; Attic, împreuna cu Agapie mai sus amintit si cu Evdoxie, Carterie, Istrucarie, Pactobie, Nictopolion si alti douazecisiunu de ostasi martiri, +3nov. cca.320; Azi, facatorul de minuni, ostas, +19 nov. 303-305; Calistrat din Cartagena, ostas, +27 sept. 304; Chelsie din Egipt, fiu de guvernator, +8 ian. 303; Chesarie din Nicomidia, ostas, +20 apr. 303; Chindeas / Candea din Durostorum (sudul Dobrogei), ostas, 20 nov. 303; Chiriac, fratele Sf. Orentie, ostas, +25 iunie 303-305; Chiril din Durostorum, ostas, +20 nov. 303; Ciprian din Italia, fiu de guvernator, 10 mai 310; Claudie tribunul din Roma, +19 mart. 283; Cleonic din Amasia (Pont), ostas, rastignit, 3 mart. 304; Codrat, ostas, +4 martie 274; Codrat, sluj. împ., +21 apr. 303; Constantin din Efes, ofiter, +4 aug. 250; Cristofor din Nicomidia, ostas, +20 apr. 303; Dada din Durostorum, ostas, +28 apr. 286; Dasie din Durostorum, ostas, +20 nov. 303; Dimitrie izvoratorul de mir, guvern. Sarunei, +26 oct. 303; Dorotei din Nicomidia, dreg. împ., +28 dec. 278; Elefterie cubicularul, +4 aug. 304; Elefterie cubicularul, +15 dec., sec. III; Emilian din Durostorum, ostas, 18 iulie 362; Eudoxie, ostas, +3 nov., sec. III; Evcarpion din Nicomidia, ostas, +18 mai 300; Evdoxie, dreg. împ., 6 sept. 303; Eventie din Antiohia Siriei, ostas, 9 oct., sec. IV; Evsignie din Antiohia Siriei, ostas, +5 aug. 362; Exacustodian din Efes, ofiter, +4 aug. 250; Farmachie din Anatolia, ostas, +25 iunie 303-305; Faust, ostas, +12 iulie 303-305; Firm din Anatolia, ostas, +25 iun. 303-305; Gheorghe din Capadocia 23 apr. 303; Gordie din Cesareea Capadochiei, ofiter, +3 ian. 314; Ieraclie ostasul, +22 oct., sec. III; Ipolit din Roma, ostas, +10 aug. 258; Isidor din Chios, ostas, +14 mai 251; Isihie singliticul, general, +2martie303-305; Istucarie, ostas, +3nov., sec. III; Iust din Roma, ostas, +14iul., sec. IV; cei 200 de ostasi mucenici – cu Hristofor mucenicul – , +9 mai 250 s.a.m.d.(a se vedea Anexa V.4)

(17) Constantin Papanace, Geneza si evolutia constiintei nationale la macedo-romani , Ed. Brumar, 1995, p. 68-69

(18) A se vedea pentru acest vechi toponim romanesc, precum si pentru altele ce dovedesc definitiv continuitatea romaneasca si în sudul Dunarii, Cicerone Poghirc, Romanizarea lingvistica si culturala în Balcani. Supravietuiri si evolutie , în *** Aromanii Istorie. Limba. Destin , Bucuresti 1996, în general la p. 13-49, referitor la subiect la p.39-41; de asemenea si Th. Capidan , Limba si cultura, Bucuresti, 1943, p. 161-163 si plansa Nr.2 (între p.-le 164 si 165).

de Mihai-Andrei Aldea

“În fond, ideea romanitatii romanilor în viziunea ei evolutiva ni se prezinta… ca un arbore gigantic al carui trunchi îl constituie traditia autohtona a romanitatii, constiinta poporului roman despre romanitate. Ramurile sale reprezinta, desigur, traditiile înfatisate mai sus, ramurelele si frunzele fiind diferitele marturii asupra romanitatii romanilor. Din arborele romanitatii romanilor cunoastem cel mai bine trunchiul; nu este exclus ca cercetari viitoare sa descopere existenta unor noi ramuri; cu siguranta putem afirma ca numeroase frunze ale acestui arbore ne-au ramas necunoscute.”

Adolf Armbruster – Romanitatea romanilor

“Nu ne putem mira îndeajuns care e pricina ca voi ungurii ne-ati apasat pe noi într-atat si ne-ati aruncat pe cap si jugul iobagiei, cand noi suntem si am fost totdeauna mai multi decat ungurii si, ce e mai mult, suntem si mai vechi decat voi în aceasta tara, caci suntem ramasite înca a vechilor daci.”

Un grup de tarani ardeleni, cca.1770

(Limba romana)”arata caracterele romanice, ba înca le arata în unele privinte mai curate decat celelalte limbi romanice. Limba poporului roman prezinta în chipul cel mai netulburat dezvoltarea de la graiul latin spre cel romanic.”

W. Meyer-Lübke, Rumänische und Romanisch

“Cand primise titlul de împarat el [Galerius] a declarat ca este dusmanul numelui de roman si ca vrea titulatura Imperiului Roman cu aceea de Imperiu Dacic. Caci aproape toti însotitorii din suita sa erau din neamul acelora… Avand în jurul lui astfel de însotitori si aparatori, el si-a batut joc de tot Orientul.”

Lactantiu, De mortibus persecutorum

“Ce stranie este tenacitatea cu care oamenii acestia [aromanii] adera la limba si obiceiurile rasei din care fac parte! Desi s-au scurs multe secole de cand acesti oameni îndura sclavia numerosilor tirani, totusi sunt în stare sa se întretina cu un strain în temerara si pitoreasca limba a Romei antice.”

Edmund Spencer, Travels în European Turkey…

“Acest sentiment puternic de a trai si de a muri pentru nationalitatea lor l-au exteriorizat si l-au consfintit cu numele de roman; si unde este puterea care sa le poata lua aceasta nationalitate, unde se afla dreptul care ar putea sa le-o conteste ?”

Stefan Ludwig Roth, 1848

“Astfel astazi moldovenii, muntenii, valahii transalpini, mysienii, basarabenii si epirotii se numesc pe sine cu totii cu un nume cuprinzator nu «valahi» ci «romani», iar limbii lor neaose îi spun «romana».”

Dimitrie Cantemir, Historia Moldo-Valahica

“[Romanii, ce] se întindeau aproape de marginea Constantinopolului pana la Byza si mai departe, în multime fara numar, neam de oameni care se simteau foarte bine în locuri greu de umblat si care se ocupau cu pastoritul dar erau obisnuiti si cu luptele”

Georgios Pachymeres, Istorii compuse (even.-1285)

“Transilvania si Ungaria nu s-au confundat niciodata, ele au format totdeauna doua tari diferite.”

Szilágyi Sándor, Erdélyország története

“Noi consideram ca romanii nu sunt numai cei mai numerosi, ci si cei mai vechi locuitori de azi ai Transilvaniei. Imigrarea lor, din sudul Dunarii în Transilvania, nu poate fi adeverita cu nici o dovada istorica.”

E. A. Bielz, Handbuch der Landeskunde Siebenbürgens

“Împaratul Diocletian iubea mult tara Dalmatiei; de aceea a adus din Roma popor împreuna cu familiile lor si i-a asezat în tara Dalmatiei: acestia se numesc si romani, pentru ca au venit din Roma, si poarta acest nume pana în ziua de astazi.”

Constantin Porphyrogenetul, De administrando imperio

“Printre neamurile fara noroc, ne numaram în frunte noi, Romanii. Ca sa supravietuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decat s-au cheltuit alte neamuri ca sa cucereasca pamantul. Nicolae Iorga spunea ca nenorocul ni se trage de la Alexandru Machedon : în loc sa-si ridice privirile spre Miaza-noapte si sa uneasca toate neamurile thracice într-un mare imperiu, Alexandru s-a lasat atras în orbita civilizatiei mediteraneene si, ajuns în culmea puterii, s-a îndreptat spre Asia. Thracii care, dupa spusa lui Herodot, erau «cel mai numeros popor dupa Indieni» au pierdut, prin Alexandru, singura lor sansa de a intra în istoria universala ca factor autonom; ei au contribuit la facerea Istoriei, dar în numele altora: în numele Imperiului Roman sau al Bizantului, prin împaratii pe care i-au dat cu prisosinta atat Rasaritului cat si Apusului. Dar Nicolae Iorga a înteles admirabil consecintele îndepartate ale gestului lui Alexandru Machedon: uriasul rezervor de oameni, energii si mituri pe care îl constituia spatiul balcano-carpatic, nu si-a mai putut gasi de atunci prilej de a intra masiv si de-sine-statator în Istorie. Politiceste Thracii au pierit fara urmasi…
O mie de ani în urma, a avut loc ceea ce putem numi pe drept cuvant o catastrofa de incalculabile consecinte pentru istoria Romanilor: Slavii au ocupat Peninsula Balcanica si s-au întins pana la Adriatica. Marea unitate etnica, lingvistica si culturala pe care, în pofida tuturor navalirilor barbare, o alcatuia romanitatea orientala (care se numea, chiar din secolul IV dupa Christos, Romania), a fost definitiv sfaramata. Neamul Romanesc se va forma pe o întindere imensa – din Balcani si pana în muntii Tatrei – dar destinul lor politic va fi limitat la Dacia. Politiceste, romanitatea sud-dunareana va fi condamnata; ca si Thracia, dupa Alexandru Machedon, Romania orientala va servi destinele altora. Posibilitatile unui organism politic unitar, zamislindu-se în spatiul întregii Romania, au fost definitiv anulate prin asezarea masiva a slavilor în Peninsula Balcanica.
De ce am idolatriza, noi, Romanii, Istoria ? Descindem dintr-unul din «neamurile cele mai numeroase din lume» si praful s-a ales de el, nici macar limba nu i se mai cunoaste. Am facut parte dintr-o Romanie de trei ori mai mare decat Dacia, si «vicisitudinile istoriei» au sfaramat-o definitiv; o mana de Macedoneni trebuie sa plateasca si astazi, cu lacrimi si sange, nenorocul de a se fi nascut Romani. Toata lumea e de acord ca Dacii se aflau asezati pe pamantul nostru cu cel putin o mie de ani înainte de Christos, si cu toate acestea am fost singurul popor european caruia i s-a contestat dreptul de a stapani tara pe care au locuit-o mosii si stramosii lui.
Istoria Neamului Romanesc n-a fost decat o lunga, necontenita, halucinanta hemoragie. Ne-am alcatuit într-un uragan si am crescut în vifor. Popor de frontiera, luptam si muream pentru toti. Muream, mai ales, platind miopia si neghiobia altora.”

Mircea Eliade – “Teroarea istoriei” si destinul Romaniei

“Timpul n-a avut puterea sa stirbeasca forta, nici sa slabeasca speranta daco-romanilor. Ramasese aceeasi rasa, rezistenta, rabdatoare, întrucat se considera nemuritoare: Romanul nu piere, suna un dicton popular în toate regiunile Romaniei. Mai e si-un altul, aproape la fel de raspandit: Apa trece, pietrele raman. Apa era navalirea barbara, romanii erau pietrele.”

Abdolonyme Honoré Ubicini, Les origines de l’histoire Roumaine

“Sa va purtati numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos… fara sa va înfricosati întru nimic de cei potrivnici, ceea ce pentru ei este un semn de pierzare, iar pentru voi de mantuire, si aceasta este de la Dumnezeu. Caci voua vi s-a daruit, pentru Hristos, nu numai sa credeti în El, ci sa si patimiti pentru El…”

(Sf. Ap. Pavel, Epistola catre Filipeni)

In vreme ce romanii sunt hipnotizati de campania electorala, se trag sforile de catre grupurile financiare care se pregatesc sa cumpere activele majore ale tarii, in regim de solduri. O sa va invit sa urmariti o discutie purtata de mine (Senatorul Iulian Urban) cu un bancher, pe tema scenariului pentru 2010, si o sa va las sa trageti concluziile. Nu conteaza banca unde lucreaza acest om, ci pur si simplu, strategia ampla, pusa la cale peste capetele noastre, care par sa nu se mai dezlipeasca de manipularile si circul campaniei electorale.
Un fost sef de la CIA spunea ” daca stii cum si cu ce sa manipulezi atentia cetateanului, si pui in stanga lui un spectacol de circ, nu o sa observe portavionul din dreapta lui“

UI : Cum priveste banca si grupul financiar din care faceti parte, ce se intampla in Romania, in plan economic si politic ?
Bancher : Suntem incordati insa extrem de motivati, intrucat asteptam producerea momentului la care lucram de circa 10 luni de zile; Banca noastra si-a redus extrem de mult expunerea in Romania, a inchis robinetul creditarii, si am trimis catre headquarter-ul grupului, cat de multa moneda euro am putut; Repet, asteptam acum producerea rezultatului muncii noastre, in cadrul unui plan la care participa extrem de multe grupuri financiare si bancare externe;

UI : Adica concret in ce consta acest rezultat pe care il asteptati ? Sperati in revenirea economica a tarii ? Veti relua creditarea ?
Bancher : Naivitatea este o slabiciune de caracter a romanilor; Ma intrebi daca speram in revenirea economica a tarii ? Pai noi speculam si vom castiga enorm de multi bani, tocmai in momentul in care, economia nationala romaneasca, va atinge fundul cel mai de jos al graficului. Himerele legate de cresterile economice din 2010, sunt lansate concertat de analisti, pentru ca aceasta este parte a strategiei noastre, pentru a ne maximiza profitul pe care il vom face, cand balonul speculativ imobiliar si al cursului valutar, ne va indica faptul ca suntem pe trendul castigului maxim. Ma intrebi daca vom relua creditarea ? Creditarea in Romania, s-a facut cu cap; Este adevarat, ca si guvernarea din 2007-2008 ne-a ajutat enorm, atunci cand, ne-am consolidat si ne-am asigurat prin intermediul creditului de consum, dependenta totala a populatiei active, a fortei de munca romanesti;

UI : In se sens v-ati asigurat dependenta lor totala ?
Bancher : Simplu; Populatia Romaniei si romanul in general, are un singur bun de pret, care ne intereseaza pe noi bancherii : activele imobiliare. Mai exista si forta de munca a individului, insa aceasta, dupa ce l-ai prins in mreje, este utila de speculat, pentru ca acel individ va munci perpetuu pentru noi. Trebuia sa ajungem cumva la aceste active imobiliare ale romanilor; Normele BNR si legile, nu ne permiteau sa putem acorda in masa, credite ipotecare, plus ca aceste credite ipotecare, nu erau 100% avantajoase pentru noi; Asa , ca am profitat de lentoarea in decizie a BNR, si am investit masiv in publicitate pe segmentul creditului de consum. Stiam inca de la bun inceput, faptul ca, cei carora le acordam credite de consum, nu vor avea resurse sa le restituie, astfel, incat, coroborat cu faptul ca, stiam din 2008, ca aceasta criza financiara va lovi si Romania, am calculat totul extrem de bine; Nu trebuia sa fii geniu bancar, ca sa iti dai seama ca intr-o tara precum a voastra, pur si simplu, efectele crizei urmau sa fie devastatoare pentru ca : [1] nu mai produceati nimic; [2] pietele emergente sunt dominate de multinationale, legate de grupurile financiare si bancare pe care noi le reprezentam; [3] urma sa aveti in 2009 un an electoral in care , pe fondul disputelor politice, era de anticipat ca va veti sapa singuri groapa; La acest din urma punct recunosc ca a trebuit sa ne implicam; si asta pentru ca, daca in 2008, actualul presedinte avea o cota de popularitate de vreo 60 %, noi trebuia sa incingem campania, pentru a impinge politicienii sa ia masurile pe care noi le asteptam.

UI : Ce masuri asteptati sa ia politicienii ? Spuneti ca ati manipulat partidele ca sa va atingeti scopul economic ?
Bancher : Iulian, hai sa ne gandim putin. Noi nu a trebuit decat incingem spiritele, si sa creem un cadru in care, oponentul in alegeri al actualului presedinte, sa recupereze handicapul de imagine, astfel incat sa creem romanilor si politicienilor, impresia unei lupte stranse; Iar de aici pana la luptele politice din Parlament, care au intunecat mintile tuturor partidelor a fost doar un pas, insa decisiv a fost momentul in care tara voastra a ramas fara Guvern. Atunci, si acum in acest moment, orice guvern se va forma, este legat ombilical si total la mana noastra, intrucat, are nevoie de banii nostri, pentru a plati salariile, pensiile, etc. Voi v-ati ales cu spectacolul din presa, noi ne alegem cu banii si castigurile. Practic Romania este a noastra, iar dependenta voastra de noi va deveni totala.Actualul presedinte, ne-a pus putin in dificultate, atunci cand a venit cu guvernul PSD-PDL, pentru ca ceea ce noi ne doream era instabilitate economica si politica; a trebuit sa presam extrem de mult pentru ca ruptura la nivel guvernamental sa se produca, sa cada guvernul, sa se amane sosirea transei de ‘)” onmouseout=”htm()”>bani de la FMI, insa pana la urma, cunoscand mentalitatea colerica romaneasca, am reusit.

UI : Nu imi vine sa cred; este evident ca suntem naivi si starnim furtuni in paharul cu apa; Hai sa revenim putin la acea legatura intre casele romanilor si creditul de consum.
Bancher :Iti spuneam ca in 2008, am dat masiv credite de consum; am dat bugetarilor, am dat angajatilor din sectorul privat; Atractia era mare intrucat, nu trebuiau sa prezinte garantii, insa noi stiam ca in 2009, ne vom atinge scopul. Si , in 2009, intr-adevar, pe fondul crizei economice, au explodat restantierii. Asta inseamna ca oamenii nu si-au platit ratele catre banci, iar noi am trecut la executare silita; Aici am avut iar nevoie sa ne concertam eforturile, astfel incat, sa nu existe grupuri financiare romanesti, companii sau persoane private , care sa ne strice planurile, intrucat riscam sa ne trezim ca vin sa cumpere activele imobiliare scoase la vanzare; Asa ca a trebuit sa lovim si mediul de afaceri privat, pentru ca oamenii de afaceri, sa se lupte pentru supravietuire, si sa nu aiba lichiditati pentru a cumpara nimic; A trebuit sa-i facem sa devina preocupati de grija zilei de maine, si sub teama falimentului, ne-am eliminat competitorii. Seful BRD Soc. Gen. spunea intr-un ziar romanesc ca este momentul sa ne eliminam competitorii; Exact asta facem, va eliminam din jocurile economice din propria voastra tara;

UI : Ati eliminat concurenta autohtona, blocand creditarea pentru firme si blocand piata executarilor silite ?
Bancher : Corect. Si nu a fost greu. Pe o piata interna gatuita de blocajul financiar, firmele romanesti au fost sufocate de lipsa lichiditatilor, iar guvernul din 2009 a fost lasat fara nici o posibilitate de a asigura resursele financiare; Daca intr-o tara guvernul nu are bani pe care sa-i injecteze in economia nationala, iar noi bancherii, va blocam accesul la credite, firmele ajung fix ca o gradina de flori, expusa arsitei zilnice, pe care nu o mai uda nimeni, si care pana la urma va muri; De aceea spuneam ca a trebuit sa ne agitam putin pentru a impiedica acest guvern din 2009 sa puna in aplicare masurile economice, si sa abatem atentia asupra luptei din campania electorala. Dupa ce ne-am asigurat ca pur si simplu nu va exista riscul sa apara intrusi care sa cumpere activele imobiliare, case, terenuri, scoase la vanzare de executorii nostri bancari, am inceput sa trimitem pe banda rulanta dosarele celor care au luat credite de consum , catre executori. Nimeni nu a sesizat faptul ca, nu ne interesa de fapt sa le vindem casele, ci sa manipulam piata imobiliara, sa o tragem in jos, asigurandu-ne in acelasi timp, ca la momentul potrivit, cand curba prabusirii imobiliare va atinge cel mai de jos nivel, grupurile financiare din tarile noastre de origine, sa cumpere masiv si la preturi de nimic aceste active; Te asigur Iulian ca in 2010, un apartament cu trei camere care in 2008 era evaluat la 150000 euro, va fi scos la vanzare , la executare silita, la preturi de sub 30000 de euro si nu va veni nimeni sa cumpere, pentru ca in 2010 toti vor fi preocupati sa tina bani deoparte pentru ziua de maine; Va fi momentul perfect sa cumparam totul pe nimic. Romanii vor deveni chiriasi in propriile case, pentru ca acesta a si fost obiectivul nostru primordial, si anume achizitiile la preturi infime. Pentru asta era obligatoriu sa ducem piata imobiliara la un maxim, pentru ca pe fondul prabusirii acesteia, noi sa culegem caimacul. Si la plan se adauga si presiunea pe moneda voastra nationala.

UI : Ce presiune ? Vad acum ca leul se intareste, desi, intr-o tara care nu produce nimic, aflata in criza politica, lovita de criza financiara, nu imi explic care poate fi suportul de intarire a leului.
Bancher : Pai este vorba de aceiasi reteta, care se invata la orice curs de MBA. Asa cum piata imobiliara a fost dusa de noi la maximuri ireale, pentru ca trebuia sa va dam credite la valori foarte mari, ca sa aveti pe urmatorii 30-40 de platit rate uriase catre noi, pentru a deveni in acest interval de timp, atat proprietarii caselor voastre, dar si asigurandu-ne ca veti munci voi si familiile voastre pentru noi, pentru a plati aceste rate ireale, tot asa, bula speculativa a monedei nationale, trebuie manipulata , insa in sens invers. In cazul speculatiilor pe moneda nationala, trebuie sa ducem leul la un nivel minim, cat mai mic posibil, lasandu-l apoi sa explodeze, sa urce la valori mari, valori reale, undeva catre peste 5 ron pentru un euro. Adica vom face euro atat de scump incat, sa nu va puteti permite sa cumparati activele imobiliare scoase la executare silita, nici cand ele vor avea valori in euro, relativ mici, dar si pentru ca, micimea salariilor romanilor, salarii platite in lei, sa faca din rata catre banca, un cosmar al vietii de zi cu zi. Totul legal, profitand de naivitatea generala, de ternele lupte politice si de tot acest context romanesc , care din 2006 lucreaza pentru noi si in interesul nostru. Iata ca ieri euro era deja la 4,21 lei.

UI : Asadar totul este componenta a unui plan; cand va fi detonat ?

Bancher : In ciuda galopului inregistrat de alte active din aceeasi clasa de risc in ultimele zece luni, leul nu are cum sa participe la aceasta revenire , fiind evident pentru orice incepator, ca este totul o bula speculativa ; ” investitorii urmaresc cu ingrijorare mai intai derularea acordului cu Fondul Monetar International, iar mai apoi turbulentele de pe scena politica”, spune Koon Chow, analist la Barclays Capital, una dintre cele mai mari banci de investitii britanice. El considera ca euro ar putea sa coboare spre 4,1 lei.Balon de sapun, care este un element al sarjei finale de cumparare a Romaniei la OUTLET.Pentru ca defapt, prin incingerea campaniei electorale, noi avem acoperirea perfecta ca nimeni nu mai are timp sa ne strice planurile.

UI : Ce veti face cu acte active, cu casele romanilor ?

Bancher : Pai este esential sa controlam aceste active, intrucat, ele sunt o moneda de tranzactionare pe pietele internationale; Uitati-va la Dubai acolo unde expunerile bancilor noastre, se lovesc de nevoia de a acoperi pierderile; Pierderile se acopera prin cresterea ritmului de exploatare a muncii celor care au credite la banci; Ei trebuie constransi sa lucreze mai mult, si sa plateasca rate mai mari catre noi; Avand in mana bunul cel mai de pret al unui om, locuinta, acesta va munci pentru noi; Recreem astfel sistemul sclavagist perfect, in care aparenta de libertate, in care mintea si atentia cetateanului este atrasa de lupta politica, fara ca cineva sa mai aiba timp sa se gandeasca la ce li se intampla cu adevarat. Iar cand se vor trezi va fi de fapt foarte tarziu; Noua ne trebuie sa exploatam forta de munca a voastra , sa va impingem sa munciti mai mult ca sa ne platiti noua mai mult.

UI : Mai am o singura intrebare; Spuneti ca ati contribuit la incingerea campaniei electorale, pentru ca trebuia sa saditi samanta unei confruntari politice puternice, intrucat instabilitatea politica era necesara; Concret, ati platit politicieni romani sa puna umarul la actuala criza politica ?

Bancher : In mod evident, in 2007 si 2008 am sprijinit si sustinut politicieni care avea acces la fraiele guvernarii, ca sa fim lasati sa derulam amplul program de acordare masiva a creditelor de consum. In 2009 fiind an electoral, grija noastra a fost sa alimentam puternic aparitia unui contracandidat puternic pentru actualul presedinte, care avea o cota mare de popularitate, si am reusit. Mult mai usor si mai ieftin decat ne imaginam. Sa ne intelegem : noua nu ne pasa cine va iesi presedinte, pentru ca sunteti la mana noastra, in plan guvernamental. A fost mai usor pentru ca, aveti in Romania o pasiune extrem de mare, sa va consumati energiile fix in directiile care nu va aduc avantaje, care va ingroapa sansele la un viitor mai bun. Suntem si noi uimiti de modul in care, marea masa a jurnalistilor, ne-au facut misiunea mult mai usoara, implicandu-se in aceasta campanie electorala emotional, doar pe fondul ideii ca actualul vostru presedinte trebuie dat jos, fara sa aiba nici un fel de viziune economica asupra realitatii. Repet, noi doar am alimentat ascensiunea unui oponent puternic pentru dl. Basescu, si restul l-a facut mass-media, si naivitatea voastra , de la sine. Anul 2010 va aduce si rasplata pentru munca depusa de noi in ultimii 4 ani, pentru ca vom aduce Romania la statutul de tara total si , cel mai important, ireversibil dependenta , de fraiele complicatului sistem financiar-bancar mondial. Nu vreau sa par cinic insa, in 1989, toate activele tarii erau ale clasei proletare, adica de fapt ale nimanui, fiind controlate de o mana de oameni care decideau in aceasta tara si pentru a caror bunastare, muncea intreaga natiune ; La 20 de ani, veti fi ajuns fix in aceeiasi situatie, adica nimic nu va mai fi in proprietatea voastra, si veti munci sa va platiti datoriile. Iar economia nationala va fi dominata de multinationalele controlat indirect tot de noi, in vreme ce falimentele firmelor romanesti, detinute de romani, vor continua si in 2010, intrucat fara finantare , fara credite, si cu un guvern care nu are resurse financiare, nu exista sanse de supravietuire. Astfel incat, tinerii romani vor avea doar doua optiuni : angajati la stat, sau angajati la multinationalele straine; In ambele variante, numai noi castigam.

Transnistria în sens geografic este delimitată de malul de 800 km al Nistrului, de malul de 600 km al Bugului şi litoralul de 150 km al Mării Negre1.Prin români transnistrieni înţelegem însă pe toţi cei de dincolo de Nistru,cuprinzând Podolia şi mergând până la Nipru ba chiar Don, în Crimeea, Caucaz şi Siberia. Începuturile întinderii marginii estice a românităţii la est de Nistru se regăsesc în simbioza dintre tyrageţi (geţii de la Tyras sau Nistru), deci între supuşii lui Burebista care la gurile Bugului stăpânea Olbia şi romanii ale căror urme se găsesc la tot pasul.

Din vremuri foarte vechi a început între români şi ruteni sau ucrainieni un vădit proces de interpenetraţie etnografică şi demografică continuat în decursul veacurilor prin colonizări şi emigrări ale acestor două rase. Stăpânirea cnejilor bolohoveni se afla pe cursul râului Sluci şi pe Bugul superior care sunt şi cei care îi vor preceda pe cazaci2. Istoricul ucrainian V.B.Antonovici scria în 1885 că nici dreapta nici stânga Nistrului ,,nu a aparţinut nici principilor halicieni nici altor principi ruşi”.3 Lupta corp la corp cu triburile slave şi turaniene nu va împiedica realizarea statului moldovean în sec.XIV, principatul de la Baia alăturîndu-se altor aşezări româneşti mai vechi, unele răspândite până în Polonia şi Volhinia.4 Între voievozii bolohovenilor mai cunoscuţi sunt Alexandru din Belţi şi Gleb al lui Ieremia.5 Încă la debutul mileniului al II-lea, această romanitate era destul de puternică, surse scandinave din veacul XI semnalând prezenţa ,,blakumenilor” dincolo de Nistru, iar o cronică veche rusească menţionează pe aceiaşi ,,volohove” în zonă.6 În Crimeea ne întâmpină la 1287 un Crăciun, la 1280 o ,,unguroaică Mărioara” de la Caffa, iar în sec.XV ,,ungurii” Radu, Stanciu, Stoica în aceeaşi colonie7, elementul românesc cunoscând iată din excesul său de vitalitate şi fenomenul de diasporă.

La 25 mai 1455 orăşenii din Cetatea Albă nemulţumiţi de acţiunile piratereşti ale genovezilor din castelul Lerici de la gurile Niprului pun stăpânire pe această fortificaţie şi îi trimit captivi domnitorului Petru Aron pe conducătorii cetăţii.87

Podolia epocii lui Ştefan cel Mare este socotită de N. Iorga ca aparţinând ,,de fapt nimănui” deşi succesiv ţinuse nominal de cnejii tătari, Marele Cnezat al Lituaniei şi Polonia. Pe nesimţite s-a născut o Moldovă ,,nouă” dincolo de Nistru cu sate din ce în ce mai numeroase. Cetatea Lerici este ocupată de Moldova între 1455-1475.

Cazacii români

Ştefan Bathory într-o scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug şi Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni litvani, moscali şi români. Cazacii sunt strânşi dintre moscali şi români.8 Prin denumirea de cazac, tătarii înţelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vişnovieţchi se cobora dintr-o soră a lui P.Rareş. A pretins şi scaunul Moldovei.9 După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu ei ,,Domnişori” -fii adevăraţi sau închipuiţi de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai Moldovei.

Ioan Nicoară Potcoavă a fost primul hatman ales de întreaga Sece Zaporojeană. El va reuşi să ocupe pentru scurt timp tronul Moldovei şi acelaşi noroc si-l vor încerca şi alţi români din fruntea cazacilor: Alexandru şi Constantin Potcoavă10, Petre Lungu, Petre Cazacu. Rangul suprem de hatman al cazacilor îl vor mai deţine dintre românii transnistrieni Ion Grigore Lobodă, Tihon Baibuza, Samoilă Chişcă, Ion Sârcu, Opară, Trofim Voloşanin (Românul), Ion Şărpilă, Timotei Sgură, Dumitru Hunu şi eroul legendar al cazacilor în lupta pentru independenta Ucrainei, Dănilă Apostol. Pe tot parcursul sec XVI – XVIII, înalte ranguri printre cazaci le-au avut polcovnicii Toader Lobădă, (în Pereiaslav), Martin Puşcariu (în Poltava), Burlă (în Gdansk), Pavel Apostol (în Mirgorod), Eremie Gânju şi Dimitrie Băncescu (în Uman), Dumitraşcu Raicea (în Pereiaslav) comandantul Varlam Buhăţel, Grigore Gămălie (în Lubensc), Grigore Cristofor, Ion Ursu (în Raşcov), Petru Apostol (în Lubensc). Alţi mari comandanţi de unităţi căzăceşti dintre ,,dacii transnistrieni” sunt: Ţopa, Scapă, Ţăranul, Moldovan, Munteanu, Procopie, Desălagă, Drăgan, Gologan, Polubotoc, Cociubei, Turculeţ, Chigheci, Grigoraş, Bogdan, Radul, Focşa, Basarab, Grigorcea, Borcea, etc. Mulţi din ei vor fi semnatari ai documentelor de unire a Ucrainei cu Rusia de la 18 ianuarie 165411, iar alţii precum generalul Ciorbă şi coloneii Mândra, Ghinea şi Brânca vor intra în servicul Rusiei.12

Domnii Moldovei au stăpânit Transnistria

După ce în 1574, Ion Vodă Armeanul pomenea de ,,ţara noastră a Moldovei de dincolo de Nistru”, după ce în 1602 boierii 13 vorbesc de neamurile lor de peste Nistru, Ghe. Duca devine la 1681 ,,Despot al Moldovei şi Ucrainei”14 împlinind pe lângă rolul de domnitor al Moldovei şi rostul de hatman15 şi administrator al Ucrainei, unde în vremea aceasta se vor scrie şi acte redactate în româneşte.16 Dacă până acum doar hotarul etnic depăşise Nistrul, Duca va duce şi hotarul politic în zona transnistreană având în stăpânire toate teritoriile dintre Carpaţi şi Nipru. După el au mai deţinut conducerea Ucrainei, Ştefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino şi Ene Drăghici iar cu mari funcţii au fost şi Simeon Paliş şi Sandu Colţea.17

Consecinţă a stăpânirii lui Duca Vodă (care a ridicat curţi domneşti la Ţicanova pe Nistru şi Nimirov pe Bug) Moldova continuă până la 1765 să administreze şi malul stâng al Nistrului.18

Importantele centre ale Transnistriei erau Movilăul, Dubăsari, Silibria, Iampol, Jaruga, Raşcov, Vasilcău. În noua oblastie formată de ruşi la Oceakov (la a cărei construcţie Petru Şchiopu participase cu 15.000 salahori şi 3.000 care) au primit în sec. XVIII pământuri boierii: Cantacuzino, Rosetti, Catargiu, Badiul, Sturza, Manuil, Macaresu, Cucu, Boian, Iliescu, Sabău, Cananău, Crăciun, Pascal, Hagilă, Săcară, Nicoriţă, Ghenadie, Dodon, Zurucilă etc. Cetatea a fost cerută de Mihai Viteazul la 1600 şi apărea încă de pe atunci, ca fiind unul din oraşele Moldovei). Într-un recensământ din 1793, între Nistru şi Bug din 67 de sate, 49 erau exclusiv romăneşti.19

Biserica transnistreană subordonată din vechime bisericii române

Ţinutul gravita şi bisericeşte spre Moldova, astfel la 1657 mitropolitul Sucevei hirotoniseşte pe Lazăr Branovici ca episcop la Cernigov.20 Într-un act dat la Thighina în 1769 se face următoarea precizare privind subordonarea bisericească: ,,mitropolitul Proilavei (Brăilei), al Tamarovei (Reniului), al Hotinului, al tuturor marginilor Dunării şi al Nistrului şi al întregii Ucraine a hanului”.21 În câteva rânduri ţinutul dintre Nistru şi Bug a intrat sub jurisdicţia episcopiei Huşilor. După 1792 (dată la care ruşii ating Nistrul) Transnistria va aparţine bisericeşte de Ecaterinoslav în fruntea căreia însă era românul Gavril Bănulescu-Bodoni care după anexarea Basarabiei va reuni sub aceeaşi mitropolie Chişinăul, Hotinul şi Oceacovul ,,fiindcă în ţinutul Oceacovului precum şi în Basarabia locuiesc moldoveni, vlahi, greci, bulgari şi colonişti de diferite neamuri, iar ruşi sunt foarte puţini”. Din 1837 se va înfiinţa eparhia Chersonului şi Tauridei cu reşedinţa la Odessa.22 Pe malul stâng al Nistrului şi pe alocuri şi în stepa Chersonului până la Bug, erau aşezări în care fiinţau cam 100 de biserici moldoveneşti, iar tot sudul Rusiei până aproape de Kiev era în stadiul de colonizare abia cu două decenii înainte de răpirea Basarabiei.23

În 1717 domnul Moldovei, Mihai Racoviţă, atestă printr-un act o dăruire de moşie făcută peste Nistru lui Apostol Leca.24

Capitala unei ţări poartă numele unui român transnistrean

Ruşii vor ajunge în 1772 la Bug, în 1792 la Nistru şi în 1812 la Prut. La fiecare din aceste etape Rusia avea şansa să obţină clauze privind dreptul supuşilor creştini rămaşi sub suzeranitate turcească să se mute între graniţele ei pentru a-i coloniza. Ţarii doreau ca sudul Ucrainei să nu rămână nepopulat. Astfel la 1739 Constantin şi Dumitraşcu Cantemir (urmaşi ai celui ce la 1711 a trecut cu sine Nistrul 4.000 moldoveni) conduceau voluntarii moldoveni în luptele cu turcii şi încheiau la 5 septembrie o convenţie cu Rusia obţinând recunoaşterea independenţei ţării.25 La retragerea ruşilor aceştia au luat cu ei pentru colonizări peste 100.000 de suflete.

Ecaterinei a II-a ne-ar fi mutat pe toţi la est de Nistru

La 1769-1774 la curtea Ecaterinei a II-a se făceau proiecte de ,,transplantare a populaţiei amânduror Principatelor”, iar la 1792 se raporta că au fost aşezaţi între Nistru şi Bug ,,două treimi din locuitorii Moldovei” fiind vorba că acestei ,,Moldove Noi” să i se dea autonomie şi domn pe A.I.Mavrocordat.26 Acordând scutiri de serviciu militar şi dări, acoperind cheltuielile de călătorie, asigurând autonomie, biserică românească, magistraţi români, şcoală de limbă populară, tipărire de cărţi în limba română şi chiar pecete cu capul de zimbru, Ecaterina a II-a atrăgând deja români din principate şi Transilvania reuşeşte la 1783 să aşeze chiar dincolo de Bug 2.000 de familii cu 15 biserici româneşti.27 Se făceau colonizări chiar şi în jurul Kievului dar şi în sudul Rusiei, aducându-se câte 25-40 de familii pentru o aşezare. Ciobanii din Ardeal s-au aşezat în Crimeea, la Marea de Azov până în Caucaz sau în Dombas. Salariaţi din direcţia oficiului de studii sub conducerea lui A.Golopenţia în cercetările etnografice şi folclorice efectuate dincolo de Bug între 1942-1944 găsesc în oraşul Melitopol de la Marea de Azov, unicul restaurant din localitate cu numele de Bucureşti. Bătrânii spuneau că fiecare familie primise 50 ha, două perechi de boi, scutiri pe 50 de ani, şi că sosiseră din sudul Basarabiei.28

Cu gust pentru numele antice, Ecaterina a II-a va construi puternice fortăreţe pe malul stâng al Nistrului: Tiraspol în faţa Tighinei şi Ovidiopol în faţa Cetăţii Albe.29 Marea majoritate a transnistrienilor fiind români, aceeaşi Erhani, Soltani, Buşilă, Codreanu, Munteanu, Braşoveanu, Ardeleanu, Eşanu vor fi mâna de lucru la ridicarea Odessei, dar şi printre fruntaşii locali. Bănulescu e cel care sfinţeşte temelia oraşului Odessa şi contribuie la planul de organizare al oraşului, iar Manole e menţionat ca arhitect pe lângă guvernator. Pe firmele Odessei apăreau ciobotarul Ştirbei, croitorul Sturza, restaurantul Catargi, iar suburbia ,,Moldovanca” populată cu români va deveni un oraş întreg cu peste 40.000 de locuitori.30

Românii pun bazele culturii ruse

În 1796 la Dubăsari ori Movilău s-a tipărit primul volum de versuri în limba română (versuri originale şi traduceri de I.Cantacuzino).31 În 1799 rusul Pavel Sumarcov notează că în Ovidiopol, Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Mălăieşti majoritatea locuitorilor sunt moldoveni.32

Cultura românească a influenţat şi cultura ucrainienilor şi ruşilor prin românii ce şi-au găsit rosturi în Rusia. Petru Movilă a devenit mitropolit al Kievului şi întemeietorul Academiei ruseşti. Călugărul român Paul Berândă este întemeietorul lexicografiei ruseşti. Milescu Spătaru pe lângă activitatea diplomatică şi ştiinţifică a fost învăţătorul lui Petru cel Mare. Dimitrie Cantemir a depus o rodnică activitate ştiinţifică fiind şi consilier intim al împăratului. Herăscu (Hirăstov) a fost literat şi întâi curator al universităţii din Moscova.33 Dosoftei va ajunge episcop al Azovului, Antonie ( trecut peste Nistru împreună cu cei peste 100.000 moldoveni la 1739) a devenit mitropolit de Cernigov şi Bielgorod. Mihail Strilbiţchi din Moldova îşi va muta tipografia la Dubăsari apoi la Movilău. Ioan Silviu Nistor în ,,Istoria românilor din Transnistria” mai aminteşte de un român Turcu ca autor al codului penal rusesc, de Mihail Voloşaninov ca organizator al Ministerului de externe rus şi Grigore Voloşeninov (Românul) de asemenea diplomat al Rusiei.34 Literatura rusă recunoaşte că poezia rusească modernă începe cu Antioh Cantemir. Prin D.Cantemir, prin Spătaru Milescu (care în China la popasuri dă comandă cazacilor să îi cânte ,,Dunăre,Dunăre”), prin Leon Donici şi alţii capătă nişte mari oameni de cultură.35

În 1737 se năştea în Rusia, Nic Bantânş Camenschi urmaş de boier moldovean ce va deveni membru de onoare al Academiei ruse şi universităţii.36 Mihai Frunză geniu militar al Armatei Roşii, mort în 1925 la 40 de ani, este cel al cărui nume l-a purtat capitala R.S.S.Kirghiză (Frunze) şi Academia militară a URSS. Acesta se născuse în Turkestan, urmare a unor colonizări ale basarabenilor şi transnistrienilor în 1878 în regiune.37 În 1854 se stingea la Odessa Al.Sturza, filozof al religiilor. N.Donici a întemeiat în 1908 la Dubăsarii Vechi, Observatorul de astronomie fizică.38 Guvernul rus refuză oferta lui Mihail Stroescu (fratele filantropului V. Stroescu) de a finanţa deschiderea unei catedre de limba română la Universitatea din Odessa.

Academicianul sovietic L.S.Berg, afirma: ,,Moldovenii ce locuiesc în Moldova, Basarabia şi până în guberniile învecinate, Podolia, Herson, iar într-un număr mai mic în gubernia Ecaterinoslav sunt români”, iar Take Ionescu privitor la Rusia ,,este duşmanul nostru natural”.39

Toponimia confirmă românitatea Transnistriei

Iată în continuare o serie de nume ale localităţilor de dincolo de Nistru: Singuri, Voloşovca, Cioban, Beseni, Voloşschie, Caracinţi-Valahi, Cotiujani, Uşiţa, Voloşcovţâ, Bârliadca (lângă izvoarele Bugului); Glodoasa, Troianca, Mamaica, Adăbaşi, Alexandria, Perepeliţino, Şantuia, Malai (pe lângă Kirovograd); Buric, Fundescleevca, Vărsaţi, Curecni (între Cigirin şi Novomirgorod); Băbanca, Burta, Tecucica (lângă Novoarhanghelsk); Răzmeriţa, Şelari, Moldovca, Moldovscaia, Odaia, Moldovanca (lângă Olviopol); Arcaşi, Cantacuzinca, Moldovca Braşoveanovca, Pădureţ, Urâta, Şerbani, Arnautovca (lângă Voznerensk); Baraboi, Grădiniţa, Dobrojeni, Grosulovo, Moldovanca (lângă Odessa); Coşuri, Guşa, Şura-Bondureni, Buda, Soroca, Chişleac, Bursuci, Odaeva, Şura (lângă Gaisân) etc.

Th. Burada înfăţişează din gubernia Cherson în 1893 următoarele sate moldoveneşti: Iasca, Grădiniţa, Sevărtaica, Belcauca (spre Ovideopol), Mălăieşti, Floarea, Tei, Coşarca, Buturul, Perperiţa, Goiana, Siclia, Corotna, Cioburceni, Speia, Caragaciu, Taşlâc, Doroţcaia, Voznisevsca (pe Bug), Moldovca şi Cantacuzinovca. Acelaşi aromân Burada în 1906 găseşte în Podolia satele româneşti: Lescovăţ, Ruda, Ivaneţ, Rogozna, Studeniţa, Uşiţa, Lipciani, Serebia, Buşa, Coşniţa, Gruşca, Ocniţa, Camenca, Lăpuşna, Sărăţei, Râbniţa, Botuşani, Pietrosul, Slobozia, Domniţa, Balta, Moşneagul, Senina, Bursucul.40

Tot atunci potrivit cifrelor oficiale existau în Cherson şi Podolia 532.416, în Ecaterinoslav 11.813, iar în Taurida (Crimeea) 4.015 români. Aprecierile asupra cifrelor reale merg până la 1.200.000. Încă de la mijlocul secolului XIV se găseau în Transnistria peste 400 de sate curat româneşti.41

Alexis Nour (care a identificat în Transnistria o localitate ,,Nouroaia”) numeşte ca ultime sate ale zonei compact româneşti spre răsărit Glodoşi -cam la aceeaşi paralelă cu Cernăuţiul şi Şerbani -la o paralelă cu Iaşul însă la 200-250 km de la Nistru.42 Acesta a găsit în Kiev un liceu care purta numele celui care îl întreţinea prin donaţii uriaşe ,,Pavel Gălăgan”. La fel de vestiţi erau cei din familiile Funduclea (numele îl purta şi o stradă în Kiev), Cordunean, Frunzetti, Macarescu, Bontaş, Gredescu etc.43

Dintre numele de ape din Transnistria amintim Tiligul, Ingul, Inguleţul, Baraboi, Volosica, Balacliica, Berezan, Cuciurean, Tigheci, Putred, Soroca, Ocniţa, Dârla, Udici, Sahaidac (veche denumire pentru desagă), Moldovca, Buşa, Tătrani, Humor, Merla, Uşiţa etc.44

În 1918 Transnistria cânta ,,Deşteaptă-te române”

Între 1909 şi 1913 ieromanahul Inochentie a condus în Transnistria la Balta o ,,mişcare” pentru reintroducerea limbii române în biserică. Zeci de mii de moldoveni veneau în pelerinaj la Balta unde li se vorbea şi li se împărţeau gazete în limba lor. Apărat de ţărani (60 vor cădea ucişi), Inochentie este ridicat de cazaci şi închis. Autorităţile vor permite însă folosirea limbii române în biserici.45

Pe vremea când ni se oferea Odessa

În 1914 Austria promitea României ,,toată Basarabia cu Odessa “ promisiune ce o va reînnoi.46

Prezenţa voluntarilor ardeleni şi bucovineni în Ucraina a avut un rol benefic în redeşteptarea conştiinţei naţionale la românii din Imperiul Ţarist. Ofiţerii români vor desfăşura o vie activitate culturală atrăgând de partea lor studenţii din Kiev. La Odessa se aflau 40.000 de ostaşi şi ofiţeri români din armata rusă care vor avea şi ei o puternică înrâurire asupra studenţilor din Odessa şi împreună vor organiza un congres la 23 martie 1917. În 18 aprilie la Odessa a avut loc o manifestare a soldaţilor români la care au luat parte 12.000 de ostaşi şi studenţi basarabeni şi transnistrieni. La 9 aprilie ziarul ,,Cuvânt moldovenesc” publicase programul P.N.M. care cuprindea printre altele şi drepturi naţionale pentru românii de dincolo de Nistru, iar în 14 aprilie se înfiinţase ,,Asociaţia învăţătorilor moldoveni din Basarabia şi de dincolo de Nistru”.47 Congresul învăţătorilor români din Rusia ţinut la Odessa a cerut pentru transnistrieni serviciu divin, şcoli, inspectorat şcolar, episcopie la Dubăsari, seminar la Odessa, toate în limba română.

,,Pe noi cui ne lăsaţi?…”

În şedinţa Radei ucrainene deputatul Ion Dumitraşcu (transnistrean) va protesta împotriva pretenţiilor Ucrainei asupra Basarabiei.48 Acelaşi împreună cu Ion Precul şi Valeriu Cicate vor conduce ,,Deşteptarea -societate naţională a românilor din Ucraina” înfiinţată la Kiev la 26 noiembrie 1917”.

Congresul ostăşesc moldovenesc de la începutul lui noiembrie 1917 din Chişinău a avut pe ordinea de zi la punctul 8 ,,Moldovenii de peste Nistru” şi a hotărât ca în Sfatul Ţării, românii de peste Nistru să deţină 10 mandate.49 S-a mai cerut Ucrainei să recunoască românilor de peste Nistru, din Caucaz, din Siberia aceleaşi drepturi pe care Basarabia le recunoaşte minorităţilor etnice. Chişinăul mai cerea administraţiilor transnistriene să notifice numărul copiilor români de vârstă şcolară.50 La acest congres ţăranul transnistrean Toma Jalbă a întrebat ,,şi cu noi care trăim pe celălalt mal al Nistrului, cum rămâne fraţilor, pe noi cui ne lăsaţi?”.51

La 17 decembrie s-a organizat un congres al românilor transnistrieni la Tiraspol precedat fiind de adunări pregătitoare la Tiraspol în 16 noiembrie şi Grigoriopol în 21 noiembrie hotărându-se ca fiecare sat să trimită doi delegaţi. Ţinut sub semnul tricolorului, congresul a votat pentru crearea de şcoli naţionale cu predare în limba română şi alfabet latin; introducerea limbii române în biserici, justiţia în limba băştinaşilor, medici români la sate, moldovenii să facă armată în oastea naţională şi alegerea a opt reprezentanţi în Rada ucraineană. S-a mai hotărât tipărirea de gazete, împărţirea moşiilor la ţărani şi să se facă tot posibilul ca Transnistria să fie alipită Basarabiei. şi cum nu ştiau dacă Basarabia va lupta pentru această alipire, sublocotenentul transnistrean Bulat atenţiona ,,dacă vom lăsa Ucraina să taie o ramură azi, alta mâine, din copacul nostru va rămâne buturuga”.52 Trimisul Radei ucrainene a urat în încheiere ,,Slavă Moldovei slobode”.

Comitetul Naţional Român ales a deschis 52 şcoli româneşti, Rada ucraineană a aprobat manualele româneşti tipărite la Chişinău cu litere latine, Consiliul Zemstvei din Tiraspol a început să introducă si în administratie şi în justiţie cunoscători ai limbii române. Timotei Pleşca şi Toma Jalbă au organizat batalionul românesc, ostaşii primind echipament, armament, cazarmă. Cadrele didactice nu au fost silite să urmeze cercurile de vară în limba ucraineană, ci 30 dintre ele au urmat cursuri la Chişinău. În satul Lunca s-a jucat chiar ,,Piatra din casă” de V.Alecsandri. Până ce teroarea bolşevică va pătrunde peste tot, pe alocuri, în şcoli şi în 1919 se mai cânta ,,Deşteaptă-te române”.

În 9 ianuarie 1918 Ion Precul, moldovean din stânga Nistrului în calitate de deputat în Rada ucraineană ia cuvântul şi cere drepturi egale pentru compatrioţii lui.53 Se preconiza un congres general al românilor din Ucraina în iunie 1918 dar abia în decembrie 1919 la o Adunare naţională au cerut organizarea lor într-un stat naţional. La 21 martie 1919, în urmărirea bandelor bolşevice, românii trec Nistrul şi ocupă pentru scurt timp Tiraspolul şi Razdelnaia.

La Conferinţa de pace de la Paris, România nu a reclamat Transnistria şi rămân de domeniul istoriei motivele pentru care dezrobirea fraţilor transnistrieni nu s-a înfăptuit atunci, fiind siliţi să înfrunte încă o epocă de suferinţe, după spusele lui Dominte Timonu (născut în Măhala lângă Dubăsari, membru mai apoi al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor din România) perioada a fost ,,mai grea şi mai cumplită”.54 Într-o cuvântare ţinută la Varşovia în noiembrie 1920, Take Ionescu spunea că ,,600.000 de români trăiesc dincolo de frontiera estică”.55 În aprilie 1920 încep mari revolte ţărăneşti, răsculaţii conduşi de Tutunică ocupă Balta, răscoala întinzându-se în raioanele Codâma şi Ananev (raion despre care ,,Marea enciclopedie rusă” spunea că ,,moldovenii sunt locuitorii autohtoni ai raionului”). În 1922 sub conducerea lui Chirsula revolta a reizbucnit. După înăbuşirea în sânge a acestora s-au făcut deportări în masă.56

RASSM-un stat românesc între Rusia şi România

Mare Opoziţie ucraineană la crearea RASSM

După declaraţia din 3 august 1923 a Guvernului Sovietic privind nationalităţile şi libera folosire a limbii materne şi ca urmare a tendinţelor hotărâte de ucrainizare, la 3 septembrie se întrunesc la Balta delegaţii satelor româneşti. Ucrainienii au făcut opoziţie la organizarea unei republici autonome.57

Şi totuşi în 12 octombrie 1924 se crează Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească58 în cadrul Ucrainei, capitală fiind Balta, iar din 1928 Tiraspolul cu graniţa vestică fixată declarativ pe Prut. La Bârzula în aprilie 1925 Congresul Pan-Moldovenesc a fixat graniţele şi Constituţia recunoscută de ucrainieni la 10 mai.

Cu o suprafaţă , la 1934, de 8.434 km2 şi o populaţie de 615.500 locuitori din care 80% români, noua republică cuprindea raioanele: Balta, Bârzula, Camenca, Crut, Dubăsari, Grigoriopol, Ananiev, Ocna Roşie, Râbniţa, Slobozia, Tiraspol. A fost creată pentru a aţâţa pe nemulţumiţii din Basarabia. Vintilă Brătianu considera cu luciditate că ,,crearea unui stat român între Rusia şi noi” va permite dezvoltarea în URSS ,,a unei vieţi naţionale româneşti”.59

Tiraspolul în alfabet latin

Moştenirea lăsată de ţarism era înfiorătoare: populaţia agramată, şcoli de limbă maternă lipsă, conştiinţa naţională stinsă, oamenii în mare parte neştiind de unde se trag şi cine sunt, limba la condiţia de limbă păsărească.60 Demn de menţionat că în RASSM i s-a spus limbii pe nume după cum reiese din paginile săptămânalului ,,Plugarul roşu” din 21 august 1924 (ce apărea din 1 iulie): ,,s-a hotărât ca în şcoale, case şi în aşezăminte de cultură românească să se întrebuinţeze limba românească”.61

Au funcţionat 145 şcoli româneşti gimnaziale, 18 şcoli româneşti de rang liceal, institut agronomic, unul pedagogic şi politehnică, cu o populaţie şcolară românească totală de 24.200 din care 800 studenţi. Din 1933 se introduce alfabetul latin. Apar publicaţii cum ar fi: ,,Plugarul roşu”, ,,Moldova Socialistă”, ,,Comsomolistul Moldovei”, ,,Moldova literară”, ,,Octombrie”, ,,Scânteia leninistă”. Mai existau staţie radio la Tiraspol, Corul de Stat ,,Doina”, teatrul de stat şi secţie română la Şcoala teatrală din Odessa, institut de cercetări ştiinţifice şi tânăra republică avea un Congres General al Sovietelor, parlament local, guvern şi chiar un preşedinte de republică.62

Revenirea la ,,limba moldovenească” s-a făcut cu puşca

În 1937 însă, intelectualitatea din RASSM a fost acuzată că a făcut jocul duşmanului de clasă63 şi exterminată în mod barbar. Începând cu întregul guvern al republicii şi terminând cu inimoşii scriitori transnistrieni între care: Nicolae Smochină, Toader Mălai, Nicolae Ţurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitrea Marcu, Alexandru Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrâncea, Nistor Cabac. Atrocităţile staliniste au mers până acolo încât în satul lui Toma Jalbă (Butor-raionul Grigoriopol) au fost împuşcaţi 167 bărbaţi din cei 168.64

Datorită colectivizărilor forţate şi închiderii bisericilor (încheiată în 1938) a avut loc un adevărat exod peste Nistru atât de intens încât a fost nevoie de un lagăr pentru refugiaţii transnistrieni, iar numărul intelectualilor originari de dincolo de Nistru ajunsese atât de mare încât la Chişinău, Cluj şi Iaşi, apar reviste ale acestora: ,,Tribuna românilor transnistrieni”65 condusă de Şt. Bulat, ,,Transnistria” redactată de Ilia Zaftur, respectiv ,,Moldova Nouă” redactată de N.Smochină. Grănicerii ruşi trăgeau fără milă în cei pe care îi descopereau trecând Nistrul. Astfel de evenimente erau obişnuite, însă la 23 februarie 1932 a fost un adevărat masacru fiind ucişi 40 de bărbaţi, femei şi copii, fiind un subiect de discuţie în parlament şi în presa internă şi internaţională.66

Înainte de 28 iunie 1940 şi în zilele următoare se vorbea despre reunirea noilor teritorii dintre Prut şi Nistru cu RASSM.

Agenţia RATAU transmitea din Balta despre mitingul consacrat susţinerii ,,întrunirii poporului basarabean cu poporul RASSM.” Ecouri ale intenţiei CC al PC din URSS din 11 iunie 1940 se regăsesc în paginile Moldovei Socialiste din 13 iulie 1940: ,,cu mare bucurie am aflat noi că Sovietul Comisarilor Poporului din CC al PC Unional au susţinut rugămintea organizatorilor Moldovei şi au intrat cu propunere în Sovietul Suprem al URSS de a întruni locuitorimea Basarabiei cu locuitorimea RASSM şi organiza Republica Confederativă SSM”.

Kremlinul comandase culegerea de date în vederea luării hotărârii privind structura administrativ teritorială a RSSM. Un asemenea raport datat la 15 iulie 1940 şi semnat A.Scerbacov care ţinând cont de considerente etnice, istorice, economice, propune pe lângă cedarea dintre judeţele basarabene doar a Hotinului (care împreună cu Cernăuţiul să aparţină Ucrainei), iar din RASSM să cedeze Ucrainei doar raioanele Balta şi Pesceansc. Viitoarea Moldovă urma să aibe 5 regiuni: Bălţi, Chişinău, Bender, Akkerman şi Tiraspol cu raioanele Ananiev, Valea Hoţului, Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Codâma, Cotovsc, Ocna Roşie, Râbniţa, Slobozia, Tiraspol şi Cerneansc). Regiunea Tiraspol ar fi avut 518.385 locuitori.67

Conducerea fostei RASSM propune şi ea cedarea către Ucraina pe lângă Bucovina de Nord doar a Hotinului, Ceţătii Albe şi Chiliei, iar de la est de Nistru să fie cedate doar raioanele Codâma, Balta şi Pesciana.68

Sfâşierea Transnistriei

Kievul însă prin preşedintele Sovietului Suprem al Ucrainei, M.Greciuha cerea la 22 iulie 1940 ca Ucrainei să-i revină pe lângă Bucovina de Nord, Hotin, Akkermann, Chilia şi a Ismailului, Bolgradului şi a opt din raioanele RASSM (Codâma, Balta, Pesciana, Ananiev, Valea Hoţului, Ocna Roşie, Cerneansc, Kotovsk).69 Deşi în urma analizării propunerilor Ucrainei şi RASSM, A.Gorkin, secretar al prezidiului Sovietului Suprem propunea lui G.Malenkov secretar al CC al PCUS să se adopte varianta RASSM70, în 2 august 1940 Sovietul Suprem a adoptat legea formării RSSM în varianta propusă de Ucraina.71

La 10 mai 1941 se respingeau demersurile cetăţenilor din următoarele localităţi transnistriene de a trece din componenţa Ucrainei în componenţa Moldovei: Timcov (raionul Codâma) Stanislavca (raionul Kotovsc), Culmea Veche ( raionul Kotovsc), Grebenichi şi Slaveano-Serbca ( raionul Grosu) şi dau curs doar cererilor satelor Doroţcaia Nouă şi Sadovo (raionul Ocna Rosie).72

Iată câteva din numele localităţilor din fosta RASSM care treceau la Ucraina: Lunga, Hârtop, Visterniceni, Borş, Dabija, Carleşti, Şerpa, Culmea Veche şi Nouă (raionul Bârzu); Valea Hoţului, Tocila, Grecu, Perişori, Handrabura, Şalpani (raionul Nani); Păsat, Holmu, Pârlita, Păsăţel, Mironi, Bănzari, Bursuci, Moşneanca, Raculova, Herbina (raionul Balta), Budăi, Buza, Strâmba, Broşteni, Slobozia, Buchet, Timcău, Ploţi, Şerbi (raionul Crutâi); Ocna Roşie, Clăveni, Tiscolung, Tiscol, Odaie, Ideia, Coşari, Dihori, Mironi, Slobozia, Dubău, Ţâbuleanca, Sahaidac, Topala, Ciorna, Perlicani, Basarabia, Bahta, Mălăieşti, Ilie, Brânza, Untilovca, Găvănosu (raionul Ocna Roşie). Multe din numele românesti vor fi schimbate: Bârzu în Kotovsk, Mărculeni în Dimovka, Voloşca în Pisariovka, Întunecata în Svetloe, Nani în Ananiev, Vrabie în Vradievka, Valea Hoţului în Dolinskoie, Mălai în Karataevka, Urâta în Elenovka etc.73

Numele moldovenilor au fost ucrainizate, şi ele: Sandu, Rusu, Buzatu, Cherdevară au devenit peste noapte: Sandulenko, Rusulenko, Buzatenko. Kerdevarenko.74

Transnistria-a XI-a poruncă a decalogului românesc

Sub administraţie românească Între 19 august 1941 şi 29 ianuarie 1944, România a avut sub administraţie temporară ,,Transnistria” ce se întindea între Nistru şi Bugul de până la limanul Niprului, iar în nord până la apa Niomjâi şi a Rovului. Teritoriul în suprafaţă de 44.000 km2 şi o populaţie de 1,2 millioane locuitori a fost împărţit în 13 judeţe: Ananiev, Balta, Berzovca, Dubăsari, Golta, Jugastru, Movilău, Oceacov, Odessa, Ovidiopol, Râbniţa, Tiraspol, Tulcin. În vederea deschiderii şcolilor la 1941, primarii urmau să consulte imediat obştile locale spre a stabili limba de predare a învăţământului (rusă sau moldovenească) după alegerea obştei.75

Păstrând vechea împărţire în 64 de raioane, din cei 1.623 funcţionari, doar 398 proveneau din România. Din cele peste 1.000 de biserici desfiinţate de comunişti, în 1943 nu erau încă reparate doar 76. Alături de 219 preoţi localnici mai slujeau 250 preoţi din ţară. S-au organizat cursuri pentru 800 cadre didactice, româneşti din Transnistria, apar publicaţii ca: ,,Transnistria”, ,,Glasul Nistrului”, ,,Bugul”, ,,Gazeta Odessei”, ,,Ţara Bugului””, ,,Molva”. La Tiraspol s-a înfiinţat Liceul românesc ,,Duca Vodă”, iar cinematografe în Tiraspol, Ananiev şi Odessa. Reprezentaţii cinematografice au avut loc în toate satele Transnistriei.76 În satul Hârjău au fost repatriaţi români din Kuban (504 familii de dincolo de Bug au fost repatriate între Prut şi Bug la începutul acţiunii).77 Din relatările bulibaşei Coca din Sinteşti – Ilfov, pe malul Bugului era amenajat un fel de lagăr unde au fost adunaţi 2.600 ţigani.78

În 1944 odată cu înaintarea frontului, cea mai mare parte a Transnistriei a fost încorporată în RSS Ucraineană, iar raioanele Camenca, Râbniţa, Dubăsari, Grigoriopol, Tiraspol, Slobozia în componenţa RSS Moldoveneşti, situatie existentă şi în prezent.

O Românie extrem-orientală

În 1966 R.Udler precizează că 240 localităţi cercetate în cadrul Atlasului Lingvistic Moldav se aflau în Ucraina (Transcarpatia, Cernăuţi, Odessa, Nicolaev, Kirovograd, Dniepropetrovsk, Zaporojie, Doneţk, Lugansk), în RSSA Abhazia, în Khirghizia. Mai erau materiale necartografiate şi pentru Omsk şi Primorsk. V.Buescu aduce date noi privind diaspora românească de peste Ural. În regiunea Orenburg şi Turgai există sate pur moldoveneşti. În satul Berdianski locuiesc basarabeni ce mai întâi fuseseră colonizaţi în Simferopol. În satul Abiarski a întâlnit familii cu numele Şeptechiţă. În regiunea Samarkand există un sat exclusiv moldovenesc iar în satul Orheievka din Semipalatinsk trăiau coloni din Orhei. Sate româneşti sunt în jurul Omskului şi Akmolinskului şi în regiunea Tansk. În jurul oraşului Irkutsk există români, unul din sate fiind Ceremskov. Lângă Vladivostok pe fluviul Usuri există sate ca:Teiul, Zâmbreni, Bogatârca, Kişinovka, Bălcineşti, Dunai, Basarabia Nouă, Logăneşti cuprinzând la 1968, 30.000 moldoveni. Pe Amur, lângă Habarovsk, există sate ca: Inul, Aur, Dunărea. În Manciuria erau înainte de război 20.000 de români. S-au semnalat pescari români din Primorsk care au cerut azil în Japonia.79

Între multele valuri de deportări, emigrări, colonizări ale românilor spre est, un rol important l-a avut şi strămutarea în Siberia şi Kazastan între 1906-1914 a 60.000 basarabeni şi crearea unei adevărate Românii extrem-orientale.80

Câţi aţi muri pentru tricolor? Ea a făcut-o!

În Ucraina, la recensământul din 1989, existau la est de Nistru români în regiunea Odessa care cuprinde însă şi sudul Basarabiei (149.534), Nikolaev (16.673), Kirovograd (10.694) şi alte regiuni (73.128).81 Exista în 1992 la Odessa o Societate Culturală Românească ,,Luceafărul” care edita şi un săptămânal cu acelaşi nume condus de Vadim Bacinschi. Maria Margarit din Ananiev spunea de acest săptămânal că este un ,,alin pentru durerea ce mă încearcă” şi că ,,ne dor schimbările cărora au fost supuse cândva denumirile satelor noastre” şi vorbeşte de ,,existenţa de veacuri a noastră pe aceste locuri”.82

Interesele ruseşti în zonă a căror expresie este conflictul început în 1992 şi tendinţele centrifuge continuate până în prezent împiedică accesul la viaţa naţională măcar pentru românii transnistrieni din raioanele Moldovei. Dacă la început 26.000 elevi din Transnistria au cerut grafie latină, în urma presiunilor rusofonilor au rezistat doar şcolile nr. 20 din Tiraspol (despre care T.Tabunşcic vicepreşedinte al Societăţii ,,Transnistria”83 anunţă că a crescut de la 30 la 700 de elevi); nr.4, 17, 18, 19, din Bender (Thighina) şi nr. 12 din Râbniţa84. În întreaga Transnistrie moldovenii deţin 40% din populaţie (ruşii şi ucrainenii deţin doar 22, respectiv 28%); în Tiraspol unde în 1940 aveau 65% mai deţineau în 1989 abia 12%.86

În Cocieri (satul transnistrian care i-a dat pe prozatorul şi regizorul Ioviţă Vlad şi academicianul I.Capiton Lupol) învăţătoarea Maria Gherasim Isaicul în timpul conflictului pleca şi se întorcea de la şcoală purtând cu ea, tricolorul. Într-o noapte au ucis-o şi au aruncat-o în fântână.85 Ferice de copiii ce au avut-o în frunte. Vai nouă ce le permitem unor analişti români (nu doar lui Smirnov şi armatei a XIV-a) să afirme categoric că nu avem interese în Transnistria şi că aceasta nu aparţinuse nicicând României.

Cu gândul la aceşti bravi români transnistrieni va fi zis probabil C.Coposu că ,,integritatea noastră teritorială până la frontierele estice ale neamului este o obligaţie sfântă, ca a XI-a poruncă a decalogului românesc”.

Autorităţile autoproclamatei Republici Moldovene Transnistriene de azi controlează pe lângă raioanele de la est de Nistru şi oraşul Tighina care este în Basarabia. În 1992, după ce armata Moldovei a intrat în Tiraspol, a primit ordin de la Snegur să se retragă. Ostaşii au plâns de necaz. Chişinăul este îndreptăţit conform dreptului internaţional să restabilească ordinea constituţională în zonă însă a avut şi are nişte ezitări cel puţin suspecte.

Sper, stimate cititorule, că te-ai convins că avem oarece interese şi dincolo de Nistru, cu toate că probabil eşti tipul de român ce se revoltă că americanii nu ştiu de spaţiul nostru mioritic, dar care permite cu seninătate să fie ţinut în beznă de o şcoală ce nu i-a dat nici cele mai elementare date despre fraţii săi din Transnistria, Transcarpatia, Pocuţia, Bucovina de Nord, Basarabia de Nord, Herţa, Basarabia de Sud, Cadrilater, Timocul sârbesc şi bulgăresc, Banatul de Vest, Ungaria de est, despre fraţii săi aromâni, meglenoromâni şi istroromâni. Americanii sunt nişte nesuferiţi superficiali. Ca bun român, continuă să cauţi soluţii de a mai face români verzi din încă câţiva unguri şi nu îţi pune problema celor 12 milioane de români din afara României ce nu au acces la limba maternă. Nu îţi fă inimă rea ci treci mai bine la pagina sportivă.

Viorel Dolha

________________________________________________________________________

NOTE:

1. A. Nour, Basarabia nr.1/1992 pag. 82.

2. G. Brătianu, ,,Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti”, Bucureşti 1980, pag. 170.

3. A. Boldur, Teritoriul Moldovei faţă de principatele…, ,,Patrimoniu” nr.4 1991, pag. 14.

4. S. Mehedinţi, Fruntaria României spre răsărit, ,,Neamul Românesc”, Chişinău nr. 1/1991, pag. 6.

5. I.S. Nistor, ,,Istoria românilor din Transnistria”, Bucureşti 1995, pag.13.

6. E. Lozovan, Românii orientali de la Nistru la Vladivostok, ,,Neamul Românesc, pag. 31, nr. 1/1991.

7. Ghe. Brătianu, op.cit. , pag.170.

8. I. Nistor, ,,Basarabia” nr.10/1990, pag.159.

9. N. Iorga, ,,Istoria românilor pentru poporul românesc”, Chişinău 1992, pag.103

10. A. Boldur, ,,Istoria Basarabiei”, Bucureşti 1992, pag. 177.

11. D. Pocitarencu, Cetatea Thighina, ,,Patrimoniu” nr.2/1991, pag.22, Chişinău.

12. I.S. Nistor op.cit., pag. 16.

13. E.Şt. Holban, Figuri basarabene, ,,Basarabia” nr.3/1992, pag.89.

14. A. Crihan, Basarabia nr. 10/1991, pag.69.

15. XXX ,,Istoria României în date”, Chişinău 1992,pag. 138.

16. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti 1981, pag. 276.

17. I.S. Nistor, op.cit. , pag.19.

18. N. Iorga, Românii de peste Nistru, ,,Basarabia”, nr. 11/1992, pag.87.

19. E. Lozovan, Românii orientali…, ,,Neamul Românesc”, nr.1/1991, pag.32.

20. I.S. Nistor, op.cit., pag.23.

21. E.Şt. Holban, Figuri basarabene, ,,Basarabia”, nr.1/1992.

22. I.S. Nistor, op.cit., pag 26.

23. Şt. Ciobanu, Cultura românească în Basarabia, Chişinău 1992, pag.23.

24. E.Şt. Holban, Prin veacurile învolburate…, ,,Basarabia”, nr.1/1992.

25. M. Iacobescu, Din istoria Bucovinei, Bucureşti 1993, pag.35.

26. N. Iorga, Românii de peste Nistru, ,,Basarabia”, nr.11/1992, pag.89.

27. I.S. Nistor, op.cit, pag.,27.

28. A. Raţiu, Avertismentul, ,,Neamul Românesc”, nr. 1/1991, pag.29.

29. D.A. Lăzărescu, ,,Imaginea României prin călători”, Bucureşti 1986, vol. II, pag. 102.

30. A. Nour, op.cit., pag.82.

31. XXX Istoria României în date, pag.156.

32. N. Iorga, ,,Istoria românilor prin călători”, Bucureşti 1981, pag.445.

33. Şt. Ciobanu, op.cit., pag.250.

34. I.S. Nistor, op.cit., pag32.

35. Al. Matcovski, ,,Basarabia”, nr.5/1990, pag.143.

36. Ibidem, nr.11/1991, pag.157.

37. I.S. Nistor, op.cit. pag.109.

38. Şt.Holban,Prin veacurile învolburate…,în’Basarabia’ nr.5/1992

39.F.Bichir, ,,Baricada”,nr.178,pag.6

40.N.Iorga, Românii de peste Nistru, în ,,Basarabia” nr.11/1992,pag92

41.I.S.Nistor,op.cit.,pag.35

42.A.Nour,în ,,Basarabia” nr.1/1991,pag82

43.Ibidem,pag.85

44.I.S.Nistor,op.cit.,pag.35

45.Ibidem,pag.39

46.A.Boldur,op.cit..,pag.512

47.E.Şt.Holban, Figuri basarabene, în Basarabia,nr.3/1992,pag.89 48.Ibidem,pag.91

49.C.Botoran,M.Retegan, 1918-Făurirea României Mari, Buc.1993,pag.48

50.I.S.Nistor,op.cit.pag.49

51.A.Chiriac, Mic dicţionar al membrilor Sfatului Tării, Patrimoniu nr.4/1991, pag.77

52.Şt.Bulat, Şedinţele Sfatului Tării, Patrimoniu, nr.2/1991,pag.140

53.E.Şt.Holban, Figuri basarabene , Basarabia nr.12/1991,pag.97

54.D.Timonu, în Basarabia nr.12/1992,pag.198

55.XXX 1918,vol.VI,Buc.1986,pag466

56.I.S.Nistor, op.cit.,pag.60

57.Ibidem,pag.61

58.M.Bruhis, Rusia,România,Basarabia, Chişinău ,1992,pag.343

59.I.S.Nistor, op.cit.,pag.68

60.L.Lari, Labirintul basarabean, în Îndemn la înălţare în istorie, Chişinău 1990, pag.185

61.V.Mândricanu, în Nistru nr.2/1990,pag.69

62.I.S.Nistor, op.cit. pag.65

63.L.Lari, op.cit., pag.185

64.N.Dabija, în Literatura şi Arta, Chişinău nr.22/1996

65.I.Datcu, Basarabia nr.11-12,an1993,pag.191

66.E.Şt.Holban, Figuri basarabene, Basarabia 1/1992

67.A.Văratec, Dezintegrarea Basarabiei la 1940, Revista Istorică nr.1-2/1992, pag.154

68 XXX Pactul Molotov-Ribbentrop ,pag.82,Chişinău1992

69. XXX Ibidem,pag.90

70.XXX Ibidem,pag.83

71.XXX Ibidem,pag.93

72.XXX Ibidem,pag110

73.N.Dabija, Literatura şi Arta, Chişinău 1996

74.Ibidem

75.O.Verenca, Realităţi economice în guvernământul Transnistriei, Revista Istorică, nr.1-2/1992,pag.137

76.I.S.Nistor, op.cit.,pag.97

77.Ibidem,pag.95

78.R.Toma, Nordul poetic, Flacăra, aprilie 1997,pag.6

79.E.Lozovan,op.cit.,pag.32

80.N.Negru, Îndemn la înălţare în istorie, Chişinău 1990, pag.165

81.V.Trebici, Ucraina şi minoritatea etnică românească, România Liberă 29.03.1997

82.M.Mărgărit, ,,Luceafărul”-Odessa, nr.19/1992

83.*** Românul nr.28/1997

84*** Moldova Suverană nr. 119/1994

85.E.Nirca, Basarabia nr.10/1992,pag.205

86.N.Dabija, Literatura şi Arta, 22/1996

87.*** Istoria României în date, pag.91

Sursa:agero-stuttgart.de

Reportaj document realizat de TVR.

Toma Arnăuţoiu, locotenent, (n. 14 februarie 1921, Nucşoara, judeţul Muscel, în prezent judeţul Argeş – d. 19 iulie 1959, Jilava) a fost liderul grupului de rezistenţă anti-comunistă armată de la Nucşoara, numit şi “Haiducii Muscelului“, format în 1949 împreună cu col. Gheorghe Arsenescu. Grupul a fost sprijinit activ de mai bine de 100 de persoane, printre care Elisabeta Rizea. Mulţi dintre ei au fost arestaţi şi torturaţi de autorităţile comuniste. A fost executat în noaptea de 18 spre 19 iulie 1959, la penitenciarul Jilava.

În anul 1942 a fost admis la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie „Regele Ferdinand I”, iar un an mai târziu este detaşat stagiar la Regimentul de Gardă Călare (cu gradul de elev sergent). La 15 aprilie 1944 este avansat la gradul de sublocotenent şi absolvă Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie, clasându-se al patrulea în promoţia sa. În septembrie 1944 a fost trimis pe front în razboiul contra Germaniei naziste. La 1 noiembrie 1944 a fost decorat cu Ordinul „Coroana României”, cl. a-V-a, cu spade şi cu panglică de Virtute Militară şi Frunze de Stejar (conform O.Z. nr.244/1944). La 26 decembrie 1944 a fost rănit în luptele din Ungaria. După trei luni de spitalizare revine în activitatea militară la Cercul Teritorial Gorj şi apoi la Regimentul 5 Roşiori. La 20 iunie 1946 este mutat la Regimentul de Gardă Călare, iar la 11 august 1946 este trecut din oficiu în cadrul disponibil.

La 6 august 1947 este avansat la gradul de locotenent.

La data de 9 august 1947 este trecut în rezervă, conform I.D. nr.1652/07.

În anul 1949, împreună cu col. Gheorghe Arsenescu organizează grupul de rezistenţă anti-comunistă de la Nucşoara, jud. Muscel (în prezent jud. Argeş). Grupul a avut iniţial 16 membri, dintre care patru femei. La scurtă vreme, pentru a se putea ascunde şi deplasa mai uşor, dar şi din cauza unor neînţelegeri grupul s-a scindat. O parte din partizani au fost arestaţi sau au murit în confruntările cu trupele de securitate.

Ultimii rămaşi sub comanda lui Toma Arnăuţoiu au rezistat timp de nouă ierni schimbînd frecvent adăposturile, fiind aprovizionaţi cu strictul necesar de către săteni, sau rechiziţionînd alimente de la stîne, exploatări forestiere sau cabane.

În cele din urmă, Securitatea racolează un apropiat al grupului şi ca urmare, la 20 mai 1958, Toma Arnăuţoiu şi fratele său Petre sunt capturaţi. Vor fi anchetaţi la Piteşti timp de un an, ca de altfel şi Maria Plop, arestată împreună cu fiica ei şi a lui Toma Arnăuţoiu, în vârsta de doi ani.

Toma Arnăuţoiu, Petre Arnăuţoiu şi alţi 14 oameni care i-au ajutat în timpul anilor de prigoană au fost condamnaţi la moarte de către Tribunalul Militar al Regiunii a II-a şi executaţi în noaptea de 18 iulie 1959, la penitenciarul Jilava.

Descoperire inedita! La 200 km de Sighet, la granita vechiului Comitat al Maramuresului, traiesc, la limita saraciei, 1600 de romani, porecliti „volohi”, fara legatura cu tara sau alte comunitati de romani din Ucraina  Fara scoala si biserica, „volohii” din Poroscovo au pastrat, aproape inexplicabil, un dialect ce seamana cu limba vorbita in evul mediu. Despre „insulita de volohi” complet izolati se spune ca s-a auzit prin anii ‘90, cand un barbat intors din armata le-a adus un radio cu tranzistori si, astfel, au aflat ca, undeva, peste granita, exista un popor care vorbeste o limba asemanatoare cu a lor.
La doar 200 de kilometri de Maramures, se afla o comunitate de romani care nu apare in niciun document oficial, nici din Romania, nici din Ucraina, si despre care nu stie nimeni nimic! Cei 1600 de romani complet izolati din Poroscovo (raionul Perecin) si-au pastrat limba, desi in sat n-a existat niciodata scoala sau biserica romaneasca. In mod bizar, se spune ca satul a fost descoperit abia prin anii ‘90 si ca, tot in acea perioada, romanii din Poroscovo au aflat ca, undeva, peste granita, exista un popor care vorbeste o limba asemanatoare cu a lor. Niciunul dintre ei n-a fost niciodata in Romania, nu-si imagineaza unde este situata „Tara Mama” si nu stie nimic despre neamul din care fac parte. Mai mult, in „insulita de romani” din Poroscovo, se traieste si se vorbeste in niste conditii care amintesc de Evul Mediu. Cele mai multe familii traiesc la limita saraciei si, pana la destramarea URSS, isi paraseau locuintele si plecau cu tot cu copii la munca, in Kazakhstan. Se spune ca satele Mircea si Poroscovo au fost descoperite de o delegatie care a ajuns in zona prin anii ‘90, iar localnicii s-au identificat ca fiind de aceeasi origine cu fratii pe care ii auzeau la radio. Frecventa ascultata de romani era cea de la Radio Bucuresti. Altii au aflat ca sunt romani de la parinti si abia pe „stroica” (santier, n.red.), in Kazakhstan, au aflat ca exista si altii care vorbesc aceeasi limba cu ei. Romanii din Poroscovo spun ca, pana la vizita noastra, n-au vazut in carne si oase niciun roman din Romania. Si nu au fost cautati de nicio publicatie romaneasca! Mai mult, nu stiau nici de comunitatile de romani din dreapta Tisei sau din alte regiuni ale Ucrainei!

La circa 200 de kilometri de Sighet, la poalele Carpatilor Padurosi, s-au pastrat, in mod inexplicabil, niste „insulite de romani”, despre a caror provenienta nu se stie nimic! Una dintre cele mai mari comunitati de romani, porecliti de localnici „valahi”, „volohi” sau „rumani”, traieste la marginea satului Poroscovo. La marginea padurii, de-a lungul unui drum infundat si plin de noroi, se insira vreo 200 de case, cele mai multe, din pamant sau
lemn. De cum intri pe straduta ingusta, strajuita la un capat de un autobuz ruginit, folosit, probabil, pe post de cotet, auzi un dialect ciudat, ce seamana cu limba romana veche, vorbita de stramosii nostri. Pe ulita plina de gropi si urme de copite, alearga prunci desculti. In curti, femeile spala rufe in „troci” (ligheane, n.red.). Comunitatea din Poroscovo detine, probabil, recordul absolut la natalitate, in intreg spatiul romanesc. La fiecare portita subreda, din lemn, stau minim patru copii blonduti. Cea mai numeroasa familie are 13 copii si exista case in care locuiesc chiar si 30 de persoane. Ileana Stancovici are 23 de ani, are deja doi copii si e insarcinata cu al treilea. Daca intrebi cat e media copiilor in Poroscovo, femeia rade si arata spre vecinii cu 10-12 sau chiar 13 copii. Misa Hanea, alta romanca din zona, e singura acasa, cu patru prunci in grija. Sotul sau e plecat la padure si vine numai seara. De altfel, singurul barbat intalnit pe ulita, Vasile Canalos, dupa ce ne-a atentionat ca „nu Konolos, ca-s roman”, si-a cerut scuze si a plecat grabit, cu drujba in spinare, spre padure.
Cele 1600 de suflete din Poroscovo se declara romani, dar la recensamantul din 2001, niciunul nu a fost trecut in acte ca facand parte din aceasta etnie. Cei mai multi nu stiu carte deloc, asa ca „domnii cu recensamantul” au scris ce au vrut… Din motive inexplicabile, romanilor li se spune insa „volohi” sau chiar „tigani albi”. Desi acestia explica faptul ca „magraunii traiesc la celalalt capat de sat si vorbesc rusa”. Prin anii ‘90, in zona, abia locuiau vreo 120 de romani. Cele mai multe familii migrau, cu tot cu copii si neveste, la munca, in Kazakhstan. Din aceasta cauza, copiii nu erau trimisi la scoala, asa ca cei mai multi sunt analfabeti. Abia dupa destramarea URSS, „volohii”
au inceput sa cumpere terenurile si casele rusilor si sa formeze, incet, un cartier compact. Acum, numai barbatii mai pleaca la padure sau la „stroica”. Femeile raman acasa si ingrijesc copiii si putinii batrani din sat. Din cauza conditiilor grele de trai, media de viata in zona este extrem de scazuta. Satenii ne spun ca satul are un singur batran. Restul s-a prapadit din cauza bolilor.
Un grup de femei gata sa „rodeasca” (insarcinate, n.red.), inconjurate de prunci, ne spun ca singurul care ar putea sti ceva de originea lor e „Laci Biraul”. Ocupati cu munca si cresterea copiilor, satenii n-au avut timp sa-si puna intrebari sau sa-si cerceteze trecutul. Stiu ca sunt romani si punct.
Laci Biraul locuieste la o straduta departare de intrarea in comunitate, in cea mai frumoasa casa din zona. In curte, o tanara spala haine. Initial, oamenii cred ca suntem reprezentantii vreunei autoritati ucrainene. N-au vazut romani din Romania in viata lor si se mira ca ne putem intelege: „batranii graiau mai tare (mai bine, n.red.) romaneste. Dar numa’ unul mai traieste. Pa unul, unchiul meu, l-am ingropat ieri”. Vasile Gorvat ne invita in casa si se uita hatru la abecedarul si cartile de religie donate de Ioan Botos, presedintele Uniunii Regionale din Transcarpatia „Dacia” si deputat in consiliul regional Transcarpatia. N-a mai vazut nicio scriere in limba romana si recunoaste ca nu stie citi in romaneste.
De altfel, „biraul” n-a auzit nici de palinca maramureseana, nici de Bucuresti, nici de Ceausescu… N-a auzit nimic despre Romania. Desi, din tata-n fiu, familia sa s-a declarat ca fiind una de romani, niciunul n-a vazut nici macar pe harta Romania si n-a auzit nimic despre istoria sau civilizatia
tarii noastre: „acuma, suntem 1600 de romani, din care 360 is copii. Nu stim cum am ajuns in zona. Nu stiu nici batranii cum au ajuns aici. Ai nostri batrani ziceau doar ca sunt romani. De Romania, nu stim nimic. Nimeni din Poroscovo n-o fost in Romania. Noi am umblat numa’ in Kazakstan si Ucraina. Niciun voloh, niciun batran n-a fost in Romania”.
Laci spune ca multi din consatenii sai au aflat ca exista o tara in care se vorbeste o limba ca a lor pe santierele din Kazakstan. Acolo, mergeau la munca, cu tot cu neveste si copii, romanii, pana la destramarea URSS: „pe vremea cand mergeau la munca, i-au auzit si pe altii vorbind ca ei si, asa, au aflat ca-s romani. Batranii ziceau ca-s romani, dar ceilalti, pana prin ‘90 si ceva, n-au stiut ca-s romani. Noi am invatat limba fara scoala si fara biserica. Pe toti copiii ii invata parintii romaneste”. Dupa destramarea URSS, romanii din Poroscovo au renuntat la „migratia” anuala. Asa, si pruncii lor au ajuns sa invete carte. Cum scoala romaneasca nu exista in sat, copiii invata in rusa. Daca in urma cu cativa ani, abia daca erau vreo 2-3 copii intr-o clasa, care stateau in ultima banca si nu erau niciodata scosi la raspuns, acum, s-au format clase speciale pentru copiii „volohilor”. In total, la scoala din sat, invata 160 de prunci. Laci spune ca, in timpul alegerilor, romanilor li s-a promis o scoala cu predare in limba romana. Numai ca proiectul a tinut doar cat au tinut alegerile. Acum, in locul institutiei de invatamant, s-a ridicat o casa particulara.
Laci „Biraul” este si deputat in Consiliul Local din Poroscovo, alaturi de alti doi deputati volohi. Numai ca minoritatea lor nu e recunoscuta oficial de autoritati. Mai mult, Gorvat a inregistrat la primarie, in acest an, o prima
asociatie a romanilor din Poroscovo. In loc de „Vorba romaneasca”, cum voia s-o boteze Biraul, in acte a fost trecuta de oficiali, „din greseala”, „Vorba Tiganeasca”. . Singura solutie eficienta pentru reprezentarea romanilor din Poroscovo a fost propusa de Ioan Botos, care doreste infiintarea unei filiale a Asociatiei Dacia in aceasta localitate, urmand ca „Biraul” sa devina presedintele ei. Laci spune ca o alta problema este lipsa cadrelor didactice, care sa-i invete sa scrie si sa citeasca romaneste. Recent, 50 de copii din zona au fost in „lagar” (tabara, n.red.) internationala, la care au participat si alti romani din Ucraina, iar pruncii ar fi incantati sa invete in limba materna.. Numai ca nu prea are cine sa-i invete. Barbatii sunt ocupati cu padurea si „stroica”, iar femeile, cu copiii. Laci spune ca fiica sa ar fi interesata sa-si continue studiile, eventual in Romania, dar deocamdata, si ea se afla in concediu de maternitate. Multi dintre romanii din Poroscovo nu stiu sa-si scrie nici macar numele. Asa ca, de multe ori, semneaza documente despre care nu stiu nimic si care ii trimit, uneori, chiar si la puscarie. Se spune ca, in schimbul unui pachet cu ciocolata, cafea si alimente, romanii sunt „momiti” sa semneze declaratii prin care le sunt puse in carca diferite infractiuni. Presa ucraineana ii acuza de furt de lemn, dar si de agresiuni impotriva padurarilor si chiar de fapte de coruptie. Cum nu stiu carte, nu se pot apara si nici nu-si cunosc drepturile.
Marie Gorvat, sotia Biraului, spune ca romanii de aici erau invatati din batrani sa faca linguri de lemn si troci (coveti, n.red.) pentru slanina: „Ne spuneau ca cine nu stie a face o lingura nu-i roman”.
Cei mai de seama lingurari traiesc insa in zona Vasnita si Obava, alte
insulite de romani din zona.. Laci spune ca acestia sunt singurii romani cu care tine legatura: „da’ ei rad de noi, de cum vorbim. Ei vorbesc mai tare romaneste si rad, ca zicem o cazut in sant. Ei zic ca-i corect o picat in arac”.
Matusa Biraului este, probabil, cea mai batrana femeie din sat. Iulia Volosin are 74 de ani si se declara, hotarata, „romanca”. Si ea a invatat de la stramosi limba, retetele si obiceiurile romanesti.
De Craciun, se colinda si aici colinde vechi, iar la nunti, se „lauteste pe lauta ori boian (acordeon, n.red.)”.
Ca sa-si demostreze afirmatiile, batranica ne-a cantat si „Tot am Doamne auzit-o/ Ca s-o nascut fiul sfantu’/ Da noi nu stim unde s-o nascut-o/ Pa sub cer, pa sub pamantu/ Sa fii gazda veseloasa/ C-am auzit zilele frumoase”. Bucuros de „prestatia” matusii, Biraul tine sa mai confirme o data orginea romana a comunitatii pe care o conduce: „Avem toti nume romanesti: Iancu, Vasile, Iosif, Jana, Ileana, Ion si nume de familie Volosin (de la valah, n.red.), Canalos, Horvat, Stancovici. Suntem romani si oameni harnici. Dar… Biraul ofteaza si continua cu regret: „Mi-i greu, ca al meu sange da inapoi. Cade inapoi si ma doare cand altii isi bat joc de el”. Ca la un semn, batrana incepe sa cante o doina: „Ioi, fost-o bine, fi-va iara,/ Numa’ capu’ meu nu piara/ Dirima, dirima mea,/ Fa dirima cum ii vre/ D-apoi de-oi fi in tara mea. Ati priceput ce am zas”. Pana sa apucam sa-i raspundem afirmativ, pe ulita plina de noroi, doua femei incep sa discute in ruseste si sa se planga ca, la rata de natalitate a romanilor, in cativa ani, satul va deveni in intregime de „volohi”. Si, totusi, dincoace de granita, nu s-a auzit nimic de ei…
Urmasi ai granicerilor volohi?
Documentele istorice din zona arata ca, pe la 1364, in zona Munkacevo, ar fi fost infiintate 10 puncte de graniceri, la care au fost adusi militari volohi. Tot in acea perioada, se spune ca si in zona Poroscovo au fost infiintate 7 puncte de graniceri, unde lucrau tot volohi. Pornind de la aceste date istorice putin cunoscute, s-a dezvoltat teoria ca „volohii” din Poroscovo ar fi urmasii militarilor adusi la aceste puncte. Potrivit altui scenariu, romanii de la baza Carpatilor Padurosi s-ar trage din ciobanii volohi veniti in zona.
Vin valahii!
Desi limba vorbita de „volohii” din Poroscovo este clar romana, un ziar ucrainean de la Ujgorod a sustinut, recent, ca o delegatie stiintifica care a efectuat o expeditie in zona a tras concluzia ca acestia nu sunt romani. Comunitatea din Poroscovo este descrisa ca una ciudata, „care vorbeste un dialect romanesc complicat, stapaneste ucraineana si duce un trai apropiat celui tiganesc”. Mai mult, presa ucraineana sustine ca romanilor de aici li se spune „tigani albi” si foloseste apelative de genul: „hoti”, din cauza unor incidente legate de furtul lemnului. In plus, ziarul „Starei Zamok” lasa sa se inteleaga ca romanii nu numai ca savarsesc infractiuni, dar mituiesc si oamenii legii, ca sa scape de pedepse.

Sursa: Eternul Maramures, www.eternulmaramures. ro

După ani şi ani de puşcărie, nervii noştri ascuţiţi erau frânaţi de subtila şi nobila putere de înţelegere, care şlefuiseră sufletele noastre. Grea problemă era: cum să faci să treci pe lângă colţuroasele stări de spirit ale fiecăruia? Să vezi cum unul îşi roade unghiile, să vezi cum altul se agită nervos, să auzi cum unul râde zgomotos, iar altul tuşeşte de-şi varsă plămânii; că altul vorbeşte singur, adâncit în lumea lui (pe care nu o mai are); iar altul căuta tovărăşie cuiva pentru a-i tălmăci visurile, iluziile, închipuirile. Era o lume atât de pestriţă, şi totuşi…

Ideea de mai bun, puţin conştientă, era vie în fiecare. Toţi eram robii aceluiaşi jug – cel comunist. Şi ardeam, şi ne măcinam, uneori ne demolam sufleteşte pierzând nădejdea; şi tot aşa, seara ne rugam fiecare cum puteam şi ne culcam îmbrăcaţi cum eram, ca a doua zi să o luăm iarăşi de la început. „Şi aşa au trecut în zbor anii. Radule, Radule!” (Radu Gyr)

Bucuriile de spumă, create de lupta omului cu el însuşi

Şi câte speranţe, câte amăgiri! Bucur Stănescu le spunea „bucurii de spumă”, create de lupta omului cu el însuşi, de a se regăsi, de a depăşi crunta realitate, de a ajunge la acel echilibru care să îţi dea puteri. Agăţat de muchia prăbuşirii să fii tot om, să revii la linia de plutire, să îţi găseşti verticalitatea.

Mă întreb, bineînţeles, după ani şi ani, cum a putut Steinhardt, monahul Nicolae de la mănăstirea Rohia, să scrie „Jurnalul fericirii”, când viaţa lui a fost aşa de zbuciumată? Sau a trăit „taina bucuriilor de spumă”? Este foarte greu de pătruns în tainiţele cele mai dosite ale sufletului omenesc. Sunt prea învolburate, cascade ce te rostogolesc în hăuri, sunt linişti amăgitoare. Rezişti dacă îţi găseşti echilibrul, dacă îţi găseşti „taina bucuriilor de spumă”. Şi noi îl aveam. Ştiam de dihotomia născută din lupta contrariilor, lupta noastră cu ideea comunistă. Noi – creştini, ei – atei. Noi – naţionalişti, ei – internaţionalişti sau, mai bine zis, fără patrie. Noi, cu dragoste creştină, încercam să aducem soarele în casa omului; ei, cu ura viscerală care îi mâna în luptă, să distrugă, să spulbere existenţa binelui, să nege existenţa spiritului. Noi cu binele – „ajută-ţi fratele căzut în nenorocire, nu-1 lăsa. Să laşi în urma ta zâmbete şi lacrimi de bucurie”. Ei cu ura, teroarea, frica, lăsau în urma lor durere şi lacrimi şi câte şi mai câte… De aceea, nu efemerul, amăgitorul zvon cotidian ne menţinea echilibrul, ci ruga către Cel Ceresc. Mila Domnului şi a Preacuratei Sale Maici o imploram. Şi ei ne-au adus la liman.

Nu cel ce ţine bâta în mână e puternic, ci cel ce rezistă loviturilor

Nu cel ce ţine bâta în mână e puternic, ci cel ce rezistă loviturilor, el iese biruitor. Şi ne mai ţinea ceva în echilibru: credinţa noastră că într-o bună zi vom birui, că negurile se vor risipi, că porţile ferecate ale temniţelor vor cădea şi ele. De aceea, cu ajutorul lui Dumnezeu am scăpat. Miracolul s-a realizat. Dumnezeu nu a lăsat răul să-L învingă.

A dat Dumnezeu să pornesc şi eu spre Aiud. Am răsuflat uşurat. Ce mare binecuvântare! Să dau jos lanţurile. Era prin toamna anului 1959. Niciun semn de schimbare, de noi evenimente. Totul parcă intrase într-un fel de apatie. Liniştea de pe celular era morbidă. Nimic nu se mişca. Un mormânt în care uşile parcă erau capacele care închideau sau deschideau acest cavou. Gardienii acestor fantastice cripte alergau de la un capăt la altul. Cheile erau instrumentul cu care ei operau. Şi alergau de la o celulă la alta, ba deschideau şi luau pe câte unul, ba mai priveau pe vizetă. Şi pentru a nu se auzi paşii lor, ei erau încălţaţi peste cizme cu nişte papuci de postav. Mai aveau un ajutor, plantonul, omul care era dispus la orice, de la fapte minore (spălatul pe jos, măturatul, căratul hârdaielor şi dat masa), la fapte mari (umbla cu şoapta, cu pâra la domnul gardian). Plantonul, în plus, îşi făcea datoria. Putea face şi fapte bune, ca Luca Damaschin.

Celularul, vestitul celular de la Aiud, care de-a lungul anilor a comprimat vieţile a mii de osândiţi, a fost prezentat de Radu Gyr în poezia „Blestemul Aiudului”.

„Aiudule, Aiudule,/ Temniţă cruntă,/ fă-te, zăludule,/ piatră măruntă!

Aiudule, Aiudule,/ fiară năucă-/face-te-ai, crudule,/ fum şi nălucă!”

Ajuns la Aiud, am fost dus într-o celulă la etajul al treilea, din care nu am mai ieşit – am stat doar la izolare ani de zile. Celula era de doi metri pe patru. Avea câte două rânduri de paturi suprapuse, de o parte şi de alta, în care dormeam câte doi inşi într-un pat, iar la mijloc, între paturi, mai rămânea un loc îngust cât să treacă un om. Dar pentru că noi eram livizi şi scheletici ne strecuram şi câte doi, frecându-ne unul de altul. Uneori era şi o măsuţă în celulă, dar nu lipseau niciodată înmiresmata tinetă de murdărie şi butoiaşul de apă. Geamurile erau zăbrelite, încât în celulă era o semiobscuritate. „Prea multă lumină strică la bandiţi!”. Era şi un calorifer în celulă, dar funcţia lui a fost enormă. Nu s-a găsit cuvântul care să concretizeze valoarea imensă pe care avut-o de-a lungul anilor. A fost aparatul nostru de transmis (de comunicat) patru etaje pe verticală şi încă patru alături. Pe ţevile lui se vorbea, se învăţa şi se făceau cursurile universitare, căci Morse a devenit pentru noi limbajul universal.

Binecuvântată să fie invenţia lui Morse!

Binecuvântată să fie invenţia lui Morse, căci toţi comunicam de la parter la etajul al patrulea şi colateral. Punctul era punct (bătaie scurtă), iar linia două puncte unul după altul. Şi sistemul funcţiona de ani şi ani de zile. Până ne prindea gardianul. Şi apoi… la izolare.

Era chemat unul sau altul la ţeavă, ni se anunţau mişcările de pe celular (cine a mai venit, cine a plecat, cine a fost mutat), alarma (un anumit semnal care însemna percheziţie, inspecţie). Toate acestea le ascultam la ţeavă. O odă ar fi trebuit închinată ţevii!

Să ne întoarcem la celulă. Eu mai lipseam ca să fiu al optulea. În celulă am dat numai de cunoscuţi: Nae Grozavu, coleg cu mine la Academia Comercială din Braşov; apoi nea Nae Lupu, avocat din Sibiu, magistrul Aurel Dragodan, care făcea puşcărie din 1942, elev atunci, poet acum, Vasilică Purice, ce trăia doar cu un singur plămân, Moş Atanasiu din Focşani şi alţii de care nu îmi mai aduc aminte. Atmosferă plăcută. Se învăţau poezii, limbi străine. Nea Nae Lupu era o mică enciclopedie. De la el reţin cele cinci cărţi, primele în cultură: Biblia, Iliada şi Odiseea (epopee homerică), Videle şi Pancia Tantra (epopee indiană), Cântecul Nibelungilor (epopee germană), Kalevala (epopee finlandeză).

Cultura o acumulezi studiind marile epopei ale popoarelor şi istoria lor, precum şi istoria diferitelor ştiinţe. Şi când vorbea nea Nae Lupu (fiind avocat), parcă era la bară: cu convingere, cu patos, gesticulând, încercând să ne convingă de importanţa şi adevărul spuselor lui. Şi toţi îl ascultam cu aviditatea elevului care soarbe din ochi spusele profesorului.

Magistrul era tăcut, îşi compunea în minte poeziile, apoi după un timp ni le spunea şi nouă. Am dormit cu el luni de zile în acelaşi pat, el la un capăt eu la celălalt. Eram amândoi subţirei.

Îmi amintesc câteva versuri din poezia lui, „Ideal”: „Fata din poveste, fata de împărat/Preschimbată-n iute pasăre măiastră/De privirea iute fuge şi se-ascunde,/Măi Ochilă, frate, n-o zăreşti niciunde?/Sau ţi-a curs şi ţie bezna-n pleoape, grea?/Pasăre măiastră, pasăre măiastră,/Simt că niciodată n-o să-ţi dau de urmă”. Şi aşa, cu gândul la aceste păsări măiestre, în zborul lor peste „bezne de tuci”, au trecut anii, am trecut şi noi.

Ne înţelegeam bine cu toţii. A mai venit în celulă un tânăr, înalt, „înconvoiat peste întrebările lumii”, sta ghemuit în fundul patului şi nu zicea nimic. L-am lăsat o zi, două şi apoi l-am luat la întrebări. Am uitat să menţionez că atunci când intrai în celulă, dacă nu erai cunocut cu vreunul, spuneai cine eşti, ce profesie ai, de unde vii, pentru ce eşti condamnat sau în ce lot eşti condamnat. Amicul nostru în cauză se prezentase Viorel Bucevski şi atât. Am început să-1 luam la rost.

- Domnule Bucevski, cu ce te ocupi?

- Sunt pictor, fu răspunsul lui tăios.

- Cum este posibil, domnule, să taci şi să nu ne spui nimic? Te rugăm, vorbeşte-ne despre artă, despre curente, despre şcoli de pictură. Hai să facem un şah (pâine amestecată cu săpun)!

Şi omul, care deja căzuse pe panta disperării, a început să se trezească la viaţă, ca până la urmă să intre în rând cu oamenii, ca mai târziu să afirme: „Uite, Nae Purcărea m-a scos la viaţă”.

Mai reţin pe Moş Atanasiu din Focşani. Era în vârstă, dar cu moralul foarte bun. Slab, numai pielea şi osul pe el. Îi plăcea în fiecare dimineaţă să facă gimnastică şi, de slab ce era, oscioarele lui făceau “trosc, trosc”, de era mai mare nu gimnastica lui, cât amuzamentul nostru.

Şi acum să mă opresc asupra pedepselor. Pedepsele erau date pentru toate nimicurile, dar în special pentru că te prindeau vorbind la ţeava. Şi pedepsele se adunau vara şi se executau iarna, când era gerul mai mare, în nişte celule special amenajate. Celula respectivă avea un pat rabatabil. La ora cinci, când se suna deşteptarea, se ridica şi patul la perete. Ger, ger de îngheţa apa. Pe jos ciment, peste care se arunca apă. Aveai doar o cărămidă pe care puteai să mai stai. Mâncarea la şapte zile, o cană cu apă pe zi. Când intrai la izolare, te dezbrăca de flanel, de cojoc, rămâneai numai cu cămaşa şi cu zeghea. Zeghea – veche, străvezie, subţiată de vremuri. Pantalonii, de asemenea. În aceste haine trebuia să stai şapte zile şi, dacă aveai „norocul” să mai ai şi alte pedepse, te mai ţinea şapte zile. Trebuia toată ziua să te plimbi prin celulă, căci altfel încremeneai de frig şi, bineînţeles, după atâtea zile, tusea, junghiul în coaste, toate erau la ordinea zilei.

Am uitat să menţionez că patul era cu gratii pe el, fără nimic altceva, fără saltea, fără pătură. Ajunşi înapoi în celulă, fraţii trebuiau să te frece, să te dezgheţe, căci junghiurile intercostale făceau din tine neom şi mare lucru era să scapi fără răceli sau alte guturaiuri.

Între timp s-a format un atelier de artizanat, condus de Teliu Udroiu, care era pictor. Acolo ne aducea oase, ciolane de vită, din care făceam plăcuţe şi apoi mici mărţişoare. Era prin primăvara anului 1963. Băieţii de la bucătărie ne trimiteau ciolane cu măduva în ele. Scuturam într-o farfurie măduva, care constituia un plus de hrană.

Ce se întâmplă dacă, după un colţ, va apărea mâna lui Dumnezeu?

Ceea ce trebuie să subliniez este faptul că la Aiud începuse „reeducarea lui Crăciun”, colonelul Gheorghe Crăciun, un nume care completează galeria celor mai odioşi criminali ai regimului comunist. Muncitor, ridicat şi cultivat de partid, a fost şef de Securitate la Sibiu, apoi la Braşov şi, în final, a fost însărcinat de partid cu reeducarea deţinuţilor politici de la Aiud. Domnul colonel Crăciun, înalt, voluminos, îşi purta burta scoţând-o la înaintare, cu mândrie proletară, arogant nevoie mare, căci marea lui plăcere era să umilească pe toţi intelectualii.

- Bă, Ţuţeo! Bă, popă! După ce sovieticii au ajuns pe Lună, ce vă faceţi voi cu Dumnezeul vostru?

Iar un umil preot i-a zis:

- Ar fi bine să luăm pe loc repaus, domnule colonel! Ce se întâmplă dacă, după un colţ, va apărea mâna lui Dumnezeu?

Mai zise colonelul ceva, apoi, parcă savurându-şi victoria, plecă grăbit cu toată suita lui. Câtă satisfacţie pe el să umilească şi să-şi aroge superioritatea!

La Aiud, în ultimii ani ai detenţiei, după 1960, erau numai legionari pe care trebuia să-i adapteze la noile forme de viaţă socialistă, dar, bineînţeles, printr-o nouă reeducare. Nu gen Piteşti de data asta, ci printr-un anumit rafinament de constrângere, de umilire, de depersonalizare, de lepădare de sine. Zarca Aiudului gemea de lume, lume care nu înţelegea după douăzeci de ani de detenţie să abdice de la principiile legionare.

Aiudul – închisoare grea care, după 1941, a fost în permanenţă locul de detenţie al legionarilor. După aşa-zisa rebeliune, termen impus de Antonescu pentru a-şi camufla lovitura de stat, toţi legionarii, în special intelectualii, au fost întemniţaţi acolo. Şi câte frământări, câte zvârcoliri de-a lungul timpului!

A fost mai întâi perioada maiorului Munteanu, cu zbaterile, cu orgoliile lui Antonescu, transpuse în practică de directorii de închisoare: „să mergeţi pe front, să vă reabilitaţi”, strigau acoliţii lui Antonescu.

Apoi perioada 1949-1952, cu Koller, cu Dorobanţu, când au murit de foame cu sutele. Numai auzeai că încep să sughită, şi sughiţau până mureau. Şi câte revolte, câte bătăi şi greve ale foamei declarate de deţinuţi au fost, în toată gama posibilă şi imposibilă, de tomuri peste tomuri s-ar putea închega numai despre Aiud.

Acum suntem în 1963 şi li se impuse de către occidentali, drept condiţie pentru a face deschiderea spre Apus, eliberarea deţinuţilor politici. Şi vrând-nevrând a trebuit să se conformeze, dar nu oricum. Au vrut să mai smulgă ceva de la noi, au vrut să ia declaraţie de supunere, de renegare, de abdicare de la idealul legionar. Bineînţeles, prin constrângere. Aşa a murit George Manu: nu i-au dat medicamente pentru că nu a vrut să se lepede de Mişcarea Legionară. Aşa au murit Gicu Jimboiu şi alţii.

Veghea – Publicaţia Generaţiei Neaşteptate, Via http://vlad-mihai.blogspot.com/

# Sigur ca avem nevoie de modele! Sa luam drept exemplu sfintii romani – si nu numai -, care constituie cel mai desavarsit model! Uitati-va la sfinti precum Stefan cel Mare, sau Constantin Brancoveanu, sau Ioan cel Nou de la Suceava, si sa adaugam aici pe Constantin cel Mare. Acestia au fost personalitati ale vietii politice sau economice. Ei ne arata ca poti fi un bun crestin si, in acelasi timp, sa ai si o activitatea mireneasca (lumeasca) implicand si bogatie, si putere, toate acestea fara sa te desprinzi de Dumnezeu. Acesti sfinti sunt modele de viata crestina, care ne arata ca putem sa tinem legea noastra ortodoxa, si in acelasi timp sa ducem o viata normala, fara sa fie nevoie sa ne retragem cu totii in pesteri ca pustinicii! Poti fi in mijlocul lumii, chiar sa ai o functie, si sa iti pastrezi legea si credinta!

# Deosebirea adevarului de minciuna in media este atat de complicata, incat nici specialistii in domeniul dezinformarii nu mai reusesc sa o faca! Cine parcurge carti de specialitate din domeniu, ramane socat de cat de usor poate fi manipulata cea mai banala stire si cat de greu este pentru un nespecialist sa discearna intentiile reale ale celor care au prelucrat stirea respectiva. Pentru omul obisnuit, asa ceva este aproape imposibil, asa incat cel mai bun lucru pe care il poate face este… sa renunte la spectacolul mass-media. Eu nu ma uit la televizor si nu ascult radioul, ziare citesc foarte rar – si inca n-a venit sfarsitul lumii si eu nu am aflat! Nu cred sa fi pierdut vreo stire cu adevarat importanta. Traiesc in mijlocul capitalei si nu s-a intamplat sa circul pe banda stanga in loc de cea dreapta pentru ca n-am citit ziarele! Mai mult, daca intrebi pe cineva la ce ii foloseste televizorul, practic, nu va putea sa iti dea vreun raspuns. De fapt, nu foloseste la nimic…

Daca tot suntem in epoca moderna, iata ce poate face un tanar ca sa preia in mainile lui fraiele informatiei, fara sa mai depinde de altii: sa-si cumpere un calculator pe care sa isi puna muzica buna, lecturile si tot ceea ce merita sa fie retinut, iar in rest sa nu bage in seama nimic. Pe langa asta, cei care cauta adevarul trebuie sa fie uniti, sa comunice unul cu celalalt, si in felul acesta vor fi informati.

Este foarte clar ca mass-media se supune banului. Iar banul pentru mass-media provine la ora actuala din alte tari, deci media slujeste unor interese straine, la fel ca majoritatea celor care sunt pusi in fruntea statului roman actualmente.

# Lepadarea de istorie! Neamul romanesc nu-si cunoaste istoria aproape deloc. Stie doar date istorice, si acelea de obicei smulse din contextul lor, dar istoria nu si-o cunoaste! Concluziile de o viata ale cercetarilor lui Nicolae Iorga, Silviu Dragomir, Teodor Capidan si mai ales cele ale parintelui Staniloae, le sunt ascunse. Lumea nu le cunoaste nici din manualele de scoala, nici din mass-media. Poti ajunge la ele doar prin cateva carti aparute intr-un tiraj mic. Din acest motiv, romanii sunt mutilati sufleteste, pentru ca nu-si cunosc eroii, mostenirea lor nationala si culturala. Ei nu-si cunosc nici macar toti apostolii. Cata lume stie ca in aceasta zona a tarii noastre a predicat, pe langa Sfantul Apostol Andrei, si Sfantul Apostol Andronic, apostolul Panoniei, care a dus cuvantul Domnului in partea Daciei, in care nu a fost Sfantul Andrei, completand lucrarea acestuia? Aproape nimeni!

Sunt atatea alte date istorice fundamentale, total necunoscute romanului obisnuit. Intre ce stie el ca inseamna a fi roman, si ceea ce inseamna cu adevat romanismul este o mare prapastie; o ruptura, care produce foarte multa suferinta, si care ii face pe oameni sa nu poata tine o directie. Neavand cunostinta de istoria sa, romanul nu are nici stabilitate, nici demnitate, pentru ca nu cunoste nici mostenirea parintilor, fata de care are o mare raspundere, si nici legile lui Dumnezeu, care ar trebui sa faca parte integranta din viata lui.

de Pr. Mihai Andrei Aldea

După multe şi nu mărunte, am reuşit să facem rost şi să scanăm aceste documente extraordinar de valoroase pentru istoria neamului românesc şi mai ales când e vorba de perioada de formare a acestuia.

Vă rugăm un singur lucru, să le răspândiţi cât mai mult!

Pe mine m-a fascinat, urmăriţi şi voi!

Transfăgărăşanul a fost construit între anii 1970 – 1974 în timpul lui Nicolae Ceauşescu, care a vrut să asigure un drum strategic peste munţi. Inaugurarea având loc în data de 20 septembrie 1974.

Drumul peste Munţii Făgăraş, s-a realizat cu eforturi materiale considerabile şi cu preţul multor vieţi de soldaţi şi muncitori care au contribuit la construcţia lui. Oficial se vorbeşte de 40 de oameni decedaţi pentru ca acest drum să străbată munţii, dar oameni care după 35 de ani mai sunt în viaţă vorbesc de sute de vieţi omeneşti pierdute. Răspunzând unui interviu, un martor al timpului spunea:Numai la baraj au murit vreo 400 de băieţi.

Alte imagini video din emisiune:

Pe 29.11.2009, se împlinesc 71 de ani de la uciderea celor 14 legionari, Nicadorii, Decemvirii şi Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu.

În noaptea de 29/30 Noiembrie 1938, în pădurea Tâncăbeşti, aproape de Capitală, Corneliu Zelea Codreanu, Nicadorii şi Decemvirii sunt asasinaţi de jandarmii care îi transportau la închisoarea Jilava.

În 1940, de „Buna Vestire”, plutonierul Sârbu a declarat:

„ …În zorii zilei de 29 Noiembrie 1938 am pornit spre Râmnicul Sărat. Am ajuns la închisoare, am fost băgaţi toţi jandarmii într-o celulă unde maiorii Dinulescu şi Macoveanu ne-au dat instrucţiunile asupra modului cum avea să-i executăm pe legionari. Punând în genunchi pe şoferul maşinii, i-a aruncat un ştreang dupa gât pe la spate, arătând cât de uşor se poate executa astfel. Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieşit apoi unul câte unul afară şi fiecăruia i s-a dat în seamă un legionar. Mie mi-a dat unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu că acela era Căpitanul, Corneliu Codreanu. I-am dus apoi în maşini. Aici legionarul era legat cu mâinile de banca, la spate, iar picioarele pe partea de jos a băncii din faţă, în aşa fel ca să nu se poată mişca în nicio parte. Aşa au fost legaţi 10 legionari într-o maşină şi 4 în alta. Eu am fost în prima maşină, în cea cu 10 legionari, în spatele Căpitanului şi fiecare jandarm era aşezat în spatele legionarului ce-i fusese încredintat. În mâini aveam ştreangurile.

Am pornit. În masina mea mai era maiorul Dinulescu, iar în cealaltă maiorul Macoveanu. Era o tăcere de mormânt căci n-aveam voie să vorbim între noi şi nici legionarii între ei. Ajunşi în dreptul pădurii Tâncabesti, maiorul Dinulescu, care stabilise cu noi, printr-un cod de semnale, momentul execuţiei, a aprins la un moment dat lanterna, stingând-o şi aprinzând-o de trei ori. Era momentul execuţiei, dar nu ştiu de ce nu am executat niciunu. Atunci maiorul Dinulescu a oprit maşina, s-a dat jos şi s-a dus la maşina din spate. Aici, maiorul Macoveanu fusese mai autoritar. Legionarii erau executaţi. Căpitanul şi-a întors puţin capul către mine şi mi-a şoptit:
- “Camarade, dă-mi voie să le vorbesc camarazilor mei!”
Dar în aceiaşi clipă, mai înainte ca el să fi terminat rugămintea, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe scara maşinii şi păşind înauntru cu revolverul în mâna a rostit printre dinti: “Executarea!” La aceasta, jandarmii au aruncat ştreangurile… A fost un muget şi un horcăit, întrerupt din adâncul fiinţei lor, apoi o liniste de mormânt. Cu perdelele trase, masinile si-au continuat drumul pâna la Jilava… Când am ajuns, erau orele 7 dimineata. Aici ne asteptau: colonelul Zeciu, Dan Pascu, comandantul închisorii, colonelul Gherovici, medicul legist Lt. Col. Ionescu şi alţii. Groapa era facută. Traşi din maşină, legionarii au fost aşezaţi cu faţa în jos şi împuşcati în spate, pentru a se simula astfel împuscarea pe la spate în timpul evadării de sub escortă. Apoi au fost aruncati în groapa comună…” [1]

Toate acestea s-au petrecut din ordinul lui Armand Călinescu, prim-ministru la acea vreme, care la rândul lui executa ordinul lui Carol al II-lea.

Cine au fost?

Corneliu Zelea Codreanu (n. 13 septembrie 1899 – d. 30 noiembrie 1938) a fost liderul Mişcării Legionare cunoscute oficial sub denumirea de Legiunea Arhanghelul Mihail sau mai târziu sub numele de Garda de Fier.

Devine membru al Gărzii Conştiinţei Naţionale în 1919, motivat de caracterul anticomunist al organizaţiei. În 1920, împreună cu un grup de studenţi şi muncitorul Constantin Pancu, ia parte la acţiunile de înăbuşire a revoltei bolşevice de la Atelierele CFR Nicolina Iaşi.

Fondează în 1923, împreună cu prof. univ. Alexandru C. Cuza, Liga Apărării Naţional Creştine, partid care luptă pentru drepturile românilor. În 1924 aflat în legitimă apărare îl împuşcă pe prefectul de poliţie Manciu, şi este achitat în urma unui proces, care a arătat că era nevinovat. În prealabil  fusese arestat şi maltratat împreună cu un grup de 50 de studenţi, de către poliţia ieşeană condusă de Manciu şi plătită de evrei.

În urma disensiunilor apărute în cadrul L.A.N.C., se desprinde de mişcare şi pe 24 Iunie 1927, de Sfântul Ioan Botezătorul, fondează  împreună cu Ion Moţa, Corneliu Georgescu, Ilie Gârneaţă şi Radu Mironovici, “Legiunea Arhanghelului Mihail”.

În cursul anilor următori, au loc o serie de ample manifestaţii împotriva corupţiei parlamentare, a evreilor şi a comunismului. O trăsătură fundamentală a Legiunii Arhanghelul Mihail a fost promovarea ortodoxismului, stabilind o legătură structurală între creştinismul ortodox şi “românitate”. C.Z. Codreanu şi partidul său doreau transformarea României în stat naţionalist.

În cartea sa “Pentru legionari”, C. Z. Codreanu semnalizează pericolul reprezentat în viziunea sa de democraţia liberală, care ar duce la acapararea puterii în stat de către inamicii statului român, “evreii”: “democraţia sfarmă unitatea neamului românesc, expunându-l dezbinat în faţa blocului unit al puterii iudaice”. Pentru el, “Legiunea Arhanghelul Mihail va fi mai mult o şcoală şi o oaste, decât un partid politic”.

Odată, la o oră de teorie făcută lucrătorilor unei tabere de muncă, C.Z.Codreanu vorbea de frumosul obicei de a sădi nuci. Cei de azi, spunea el, nu mai sădesc nuci, ci caişi. De ce ? Fiindcă nucul creşte încet : de multe ori n-ajungi să mănânci din rodul lui. Pe câtă vreme caisul creşte repede şi te poţi bucura de rodul lui. Dar oare pe vremea moşilor şi părinţilor noştri creşteau nucii mai repede ca azi? Nu. Creşteau la fel. Dar înaintaşii noştri ştiau că de nu vor mânca ei din rodul nucilor, vor mânca copiii si nepoţii lor. Şi va fi tot una ; ba va fi mai bine ; că aceştia le vor binecuvânta amintirea. [2]

Prin aceste vorbe ale sale, ne dăm seama ce fel de om, ce fel de român, era C.Z.Codreanu. Această gândire profund românească a dispărut în mare parte odată cu dispariţia Mişcării Legionare.

În lupta de demascare a agenţilor comunişti, Codreanu îi semnalează în primul rând pe evrei. El însă a ţinut să precizeze:
“Să nu vadă nimeni în noi nişte asupritori de evrei sau nişte mâncători de jidani din ură religioasă… Minorităţile conlocuitoare urmează să se bucure de toate drepturile în măsura loialităţii de care vor da dovadă faţă de Statul Român”.

“Lupta care se apropie – spunea Codreanu – nu va fi numai o încleştare dintre doua sisteme politice… Va fi mai mult decât atâta. Va fi o luptă între doua concepţii de viaţă, între două spiritualităţi antagonice. Pe deoparte lumea noastră creştină, aruncată în Istorie de Naşterea, răstignirea şi învierea Mântuitorului, pe de cealaltă parte, lumea descreştinată în lupanarele ateismului şi aruncată în luptă de forţele oculte ce s-au opus întotdeauna îndumnezeirii omului”. [3]

Nicadorii au fost un grup de trei legionari care, la data de 29 decembrie 1933, l-au pedepsit prin împuşcare pe primul ministru I.G. Duca pe peronul gării de la Sinaia pentru acte anti-legionare şi de trădare a ţării. [4]

În preajma alegerilor din decembrie 1933, primul ministru I.G. Duca ordonă arestarea şi închiderea tuturor legionarilor din ţară. Peste 11.000 de oameni sunt ridicaţi de la casele lor şi aruncaţi în închisoare, mii de case sunt devastate. Valul de violenţă se soldează cu 18 morţi de partea legionarilor.

I.G. Duca a plecat la Sinaia fiind convocat de regele Carol al II-lea. Deoarece luase o serie de decizii ilegale împotriva legionarilor, cum ar fi dizolvarea Gărzii de Fier în plină campanie electorală, 3 dintre legionarii arestaţi abuziv şi eliberaţi după terminarea alegerilor, l-au asasinat în gara Sinaia.

Factorul determinant în luarea deciziei de suprimare a lui I.G. Duca a fost că acela că a aprobat intrarea în România a 300.000 de evrei din Germania şi Austria. Unii autori susţin că evreii ar fi intenţionat să facă un Israel european pe teritoriul românesc.

Cei trei membri ai grupului s-au predat autorităţilor imediat după atentat.

Nicadorii, în mod deosebit, au găsit cum să dea peste cap întregul sistem de apărare pe care şi l-au creat, prin minciună şi înşelătorie, adversarii lor, sistem de apărare care a transformat democraţia, ca sistem politic, şi justiţia, ca instituţie, le-a transformat în prestatori de servicii pentru caracatiţa mondială a corupţiei, infiltrată până la cel mai mărunt funcţionar de stat. La toate nivelurile posibile, corupţia era şi este protejată prin justiţia statului de drept şi prin sistemul parlamentar democratic, care a scornit legile strâmbe ale acestei lumi exasperante pentru orice suflet cinstit, însetat de dreptate!

Nicadorii, din toată istoria lumii, reprezintă modelul cel mai eficient şi deci cel mai periculos pentru cei care se ocupă cu stricarea vieţii pe pământ, cu denaturarea până la depravare a fiinţei umane. Modelul cel mai eficient al acţiunii individuale justiţiare! Mai presus de încrâncenarea unui kamikadze, nicadorul face din asasinatul politic o demonstraţie de spirit justiţiar absolut. Iar diferenţa specifică este aceea că nicadorii, după ce şi-au atins ţinta, rămân în viaţă şi în libertate, dar se predau autorităţilor, ştiind bine ce-i aşteaptă: moartea. O aleg însă de dragul semnificaţiei pe care, în felul acesta, suntem obligaţi să o dăm gestului lor: gest justiţiar, prin care Dumnezeu se rosteşte asupra celor omeneşti! Gest născut din credinţa în dreptate şi adevăr! Gest născut din dragostea pentru ceilalţi! Gest de martir, de martir care alege martirajul pentru a-i întări pe ceilalţi în credinţa lor că onoarea şi demnitatea sunt virtuţile prin care merităm să ne considerăm plăsmuiţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu! [5]

Decemvirii este supranumele dat grupului celor zece care l-au pedepsit pe Mihai Stelescu pentru trădare.

În urma alegerilor din anul 1933, Mihai Stelescu a fost ales deputat din partea Gărzii de Fier. În timpul unei tabere de muncă, el a atras de partea sa câţiva legionari pe care i-a convins “că prezenţa Căpitanului nu mai este utilă” partidului şi a gândit un plan de eliminare a acestuia. Cum unul dintre complotişti pe nume Cotea s-a crezut demascat, a mărturisit totul. În urma percheziţiei făcute acasă la Gheorghiade a fost gasită cianura care urma să fie folosită pentru asasinarea lui Codreanu. Consiliu de onoare legionar, care l-a judecat pe Stelescu, l-a gasit vinovat de trădare şi complot şi l-au exclus din Legiune.

Totuşi Corneliu Zelea Codreanu i-a dat şansa ca printr-o conduită bună, să fie reabilitat după un anumit timp. Plecat la Galaţi, Stelescu a scos o revistă. După primele numere ale revistei, a început o campanie de denigrarea a lui Codreanu şi a Gărzii de Fier şi cu toate că a fost avertizat să înceteze, el a continuat crezând că astfel poate să-i dezbine pe membrii Mişcării Legionare. Deoarece justiţia nu şi-a făcut datoria de a-l opri pe Stelescu de a mai calomnia, un grup de zece legionari numit Decemvirii au decis să-şi facă dreptate şi să-l elimine, ceea ce s-a şi întâmplat pe 16 iulie 1936.

Asasinii propriu-zişi au fost numai doi, dar ceilalţi opt şi-au asumat aceeaşi responsabilitate tocmai pentru a se înţelege că nu e vorba de o crimă, de un asasinat, nici măcar unul ritual, ci de o „atitudine” morală faţă de actul, mai grav decât orice asasinat, al trădării. Cei zece, care făcuseră parte din acelaşi cuib legionar cu trădătorul Mihail Stelescu, ştiau bine că vor fi condamnaţi la închisoarea pe viaţă, dar n-au pregetat să meargă să se predea la poliţie, deşi erau, practic, nevinovaţi.  Întradevăr, au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Însă nu au apucat să-şi execute pedeapsa, fiind asasinaţi alături de Nicadori si al lor Căpitan.

Acestea sunt doar câteva date, foarte puţine, despre cei asasinaţi atât de mişeleşte. Adevăraţi eroi, poate chiar martiri, ai Neamului Românesc.

Recomand tuturor cartea „Pentru Legionari” semnată chiar de ctitorul acestei mişcări, Corneliu Zelea Codreanu.

Şi închei cu aceste cuvinte:

Mişcarea Legionară a lui Corneliu Codreanu este cea mai profundă revoluţie spirituală pe care a cunoscut-o poporul român de la încrestinarea lui încoace. Prin adâncimea, capacitatea de mulare pe realităţi şi perenitatea ei, revoluţia lui Corneliu Codreanu este valabilă pentru toate naţiunile care vor să pornească pe calea încreştinării efective. [6]

_________________________________________________________

[1]- http://codreanu.ro

[2]- Despre fiinţa şi existenţa Mişcării Legionare a lui Corneliu Codreanu, de G.Racoveanu

[3]- Razboil nevăzut al evreilor sionişti cu românii, de Cornel Dan Niculae

[4], [5]- Nicadorii, de Ion Coja

[6]- Despre fiinţa şi existenţa Mişcării Legionare a lui Corneliu Codreanu, de G.Racoveanu

de Cezar Machidon

Vasile Voiculescu (n. 27 noiembrie 1884, Pârscov judeţul Buzău – d. 26 aprilie 1963, Bucureşti ), a fost medic, poet crestin, prozator şi dramaturg român. Colaborator al revistei Gandirea si membru  al gruparii „Rugului Aprins“.

Vasile Voiculescu se naşte la 27 noiembrie 1884 in comuna Parscov Jud buzau ca fiu al lui Costache Voiculescu, gospodar cu stare, şi al Sultanei (născută Hagiu), fiica unui negustor. Începe şcoala în satul Pleşcoi în anul 1890. Încheie cursul primar la Buzău. Urmeaza studii liceale la Liceul „Alexandru Hâjdeu” şi apoi la Liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti. Preocupat de materialism, pozitivism şi evoluţionism citeşte pe Littré Claude Bernard, Auguste Comte, Darwin şi Spencer. Studiază opera lui Wundt, Höfding, Pierre Janet şi W. James, atras de psihopatologie şi de psihofizică.

• Începuturile poetice ale lui Vasile Voiculescu au stat sub influenţa benefică a poeziei lui Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc. Lirica sa din perioada interbelică se distinge prin puternice accente religioase, generate de convingerea că există Dumnezeu. Ea se înscrie-n curentul tradiţionalismului interbelic, care se va transforma în poezia gândiristă. Înclinaţia spre teluric şi elementar, sentimentul religios, sunt semnificate prin simboluri şi alegorii. Apar treptat semnele expresionismului: tumultul vieţii pulsând în vegetaţia din jur, sufletul devine spaţiul unor frământări ca în pragul apocalipsului. Temele religioase preferate sunt Naşterea, venirea Magilor, moartea Mântuitorului. În volumul Poeme cu îngeri sunt foarte multe prezenţe angelice, întreg universul poetic e cuprins de această hierofanie.

• Devine medic şi doctor în medicină la Bucureşti, ţine la radio o serie de conferinţe faimoase de medicină pentru ţărani, dar pasiunea pentru scris se amplifică, scriind şi povestiri fantastice. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri; romanul Zahei orbul şi Teatru, unele dintre povestiri au fost scrise în perioada când a fost exclus din viaţa literară, iar din dramaturgie putem cita piesele: Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală, Pribeaga.
• În 1941 este distins cu Premiul Naţional de poezie.
• A făcut 4 ani de detenţie în închisorile comuniste (1958 – 1962). A fost condamnat dintr-o eroare judiciară.
• Poetul român care, după 1948, a suferit cumplit pentru convingerile sale democratice, fiind băgat la vârsta de 74 de ani în penitenciar, şi interzicându-i-se să publice, ne-a lăsat o operă literară de rafinament artistic.
• Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare … sunt dovada incontestabilă a stăpânirii de către Vasile Voiculescu a limbajului artistic, cu nebănuite rafinamente. Creaţiile sunt elaborate între 1954 – 1958. Cele 90 de sonete sunt o monografie închinată “paradisului şi infernului iubirii”, conform criticului Ovid S. Crohmălniceanu.
• În inchisoare se îmbolnăveşte de cancer şi moare, doborât de boală, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, la Bucureşti (Str. Dr. Staicovici 34).

Bibliografie selectivă

• Poezii, Bucureşti (1916)
• Din ţara zimbrului, Bârlad (1918)
• Pârga, Editura Cartea românească, (1921)
• Poeme cu îngeri, Editura Cartea Vremii, (1927)
• Destin, Editura Cartea românească, (1933)
• Urcuş (poeme), Fundaţia pentru literatură şi artă, (1937)
• Întrezăriri (poeme), Fundaţia pentru literatură şi artă, (1939)
• Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964)

Proză

• Capul de zimbru, nuvele postume, 1966
• Ultimul berevoi, nuvele postume, 1966
• Zahei orbul, roman elaborat intre 1947- 1958 dar publicat postum, 1966

Dramaturgie

• volumul Duhul pământului, conţinea piesele Umbra şi Fata ursului
• Demiurgul, 1943
• Gimnastică sentimentală, 1972
• Pribeaga,

Grigore Antipa (n. 27 noiembrie 1867, Botoşani, d. 9 martie 1944, Bucureşti) a fost un naturalist, biolog darvinist, zoolog, ihtiolog, ecolog, oceanolog şi profesor universitar român. Este întemeietorul Muzeului Naţional de Istorie Naturală din Bucureşti, care îi poartă numele.

A făcut studii universitare la Jena (Germania), cu celebrul naturalist Ernst Haeckel (1834-1919), inventatorul ecologiei. Şi-a continuat cercetările ştiinţifice în Franţa şi Italia. Din această perioadă datează un studiu asupra evoluţiei glandei timus la peşti.

În apropierea insulei Capri (Italia), Antipa a descoperit o nouă specie de meduză fixă, Capria sturdzii. El s-a consacrat studierii Dunării şi Mării Negre, participând în 1893 la o expediţie în jurul acestei mări, expediţie organizată de ţările riverane şi care a durat nouă luni. Regele Carol I i-a pus la dispoziţie, pentru această expediţie, crucişătorul “Elisabeta”. Cu această ocazie a întreprins primele cercetări de biologie marină. Cele mai semnificative rezultate au fost obţinute în domeniul hidrobiologiei, el fiind considerat ca un precursor, în acest domeniu, atât în ştiinţa românească, cât şi în cea mondială.

Antipa a înfiinţat în 1932 Institutul Biooceanografic din Constanţa, cu cele două rezervaţii şi staţiuni de cercetări, cea de la Agigea şi cea de la capul Caliacra (prima este azi departe de mare, iar rezervaţia a fost distrusă, a doua este în ruine, dar rezervaţia mai există). Institutul Biooceanografic din Constanţa a fost transformat în 1949 în Staţiunea de Cercetări Maritime şi Proiectări Piscicole, înglobată în 1970 în Institutul Român de Cercetări Marine.

Grigore Antipa a pus la cale, cu sprijinul regilor Carol I şi Ferdinand, un plan de exploatare raţională a pescăriilor din lunca şi delta Dunării, şi de la limane (limanele Basarabiei şi ale Dobrogei de la nordul şi sudul gurilor Dunării). Conform principiilor ecologice ale lui Haeckel, acest plan a dublat în zece ani producţia de peşte şi de icre negre, fără să distrugă mediile şi îndeosebi locurile de înmulţire ale peştilor. Cherhanalele cooperative au înbunătăţit situaţia pescarilor, astfel că sistemul Antipa, foarte avansat pentru timpul său, a fost preluat de regimul comunist în 1947 şi dezvoltat până în anii 1965. Dar ulterior a fost înlocuit cu sistematizarea desecărilor, a îndiguirilor şi a canalizărilor. Politica ecologică de optimizare a fenomenelor naturale, numită de Grigore Antipa “Geonomie”^[1] a fost înlocuită cu una de contrariere a lor, care a dus logic la accelerarea curentelor pe canale, la eutrofizarea zonelor stagnante, şi la prăbuşirea productivităţii peştelui (parţial compensată astăzi prin piscicultură).

A fost director al Muzeului Naţional de Istorie Naturală (1892 – 1944). Principiile şi inovaţiile sale muzeologice, privind organizarea acestui muzeu, modul de expunere, aranjamentul şi explicarea colecţiilor, au stârnit interesul specialiştilor străini, care i-au solicitat o lucrare referitoare la organizarea muzeelor de istorie naturală, care a fost publicată în 1934, purtând titlul Principes et moyens pour la réorganisation des musées d’histoire naturelle. Pornind de la reorganizarea muzeului bucureştean, în 1907 apar, pentru prima dată, dioramele biologice, care au reprezentat o nouă etapă în evoluţia şi organizarea muzeelor de istorie naturală. Primele diorame prezentau viaţa de pe piscurile munţilor Carpaţi, din regiunea colinelor, din Bărăgan, precum şi din zona inundabilă a Deltei Dunării. De asemenea, în Muzeul de Istorie Naturală există şi numeroase diorame care înfăţişază fauna din regiunile de tundră, prerie, savană sau din deşertul Sahara. Datorită acestei prezentări deosebite, numeroase muzee europene şi americane au solicitat sprijinul savantului român pentru organizarea colecţiilor lor muzeistice. Grigore Antipa a fost membru al Academiei Române şi a mai multor academii din străinătate. A întemeiat şcoala românească de hidrobiologie şi ihtiologie. L-a recomandat ca şef de secţie pe oceanologul şi biologul Mihai C. Băcescu.

______________________________________________

Note

1. ^ G. Antipa a folosit în acest sens termenul de “Geonomie” (care, până atunci, însemna doar Ştiinţa legilor fizice care modifică suprafaţa Pământului), într-o conferinţă ţinută la Societatea de Geografie din Bucureşti, în 1913; ulterior termenul a fost preluat de geograful francez Emmanuel De Martonne (care a trasat frontierele de apus ale României în 1919) şi introdus în limba franceză, cu sensul dat de G. Antipa.

Totul Pentru Ţară a fost partidul legionar, constituit în urma dizolvării Gărzii de Fier (1933) şi format din elementele organizaţiei dizolvate. L-a avut ca preşedinte pe generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, apoi pe inginerul Gheorghe Clime. De fapt, conducătorul era Corneliu Zelea Codreanu. La alegerile din decembrie 1937, partidul a obţinut 66 de mandate.^[1]

Istoria partidului a început în iunie 1927 când Corneliu Zelea Codreanu a în fiinţat Legiunea Arhanghelului Mihail. În 1930 şi-a luat numele de Garda de Fier, care a fost dizolvată de liberali în 1933. S-a reînfiinţat sub numele de Totul pentru Ţară. În noiembrie 1938, Carol al II-lea, din dorinţa de a instaura o guvernare personală, a hotărât “epurarea aparatului de stat de elemente legionare, principalii conducători “gardişti” au fost arestaţi şi, ulterior (30 noiembrie 1938), 13 dintre ei – inclusiv Corneliu Zelea Codreanu – , executaţi”.^[2]

La începutul lui 1940 regimul reprezentat de dictatura regală a negociat cu legionarii şi s-a ajuns la o aparentă conciliere. Tot în anul 1940 partidul şi-a schimbat denumirea în Mişcarea Legionară. Pe 14 septembrie 1940 România a fost proclamată de către regele Mihai I ca “stat naţional-legionar” (art. 1), Mişcarea Legionară (fostul partid “Totul pentru Ţară”) a devenit “singura formaţiune politică recunoscută de stat” (art. 2), iar Ion Antonescu a fost intitulat “conducător al statului şi şef al regimului legionar” (art. 3).

Totuşi, legionarii nu au condus singuri, din guvern făcând parte în principal militari şi oameni ai partidelor istorice, iar puterea politică o deţinea Antonescu^[3]. Aşa-zisa guvernare legionară a fost foarte scurtă, ţinând din data de 14 septembrie 1940 şi până la data de 23 ianuarie 1941 când a început prigoana lui Antonescu împotriva legionarilor^[4].

Din cauza neânţelegerilor dintre Ion Antonescu şi Mişcarea Legionară în privinţa politicii economice şi externe precum şi de natură executivă, tensiunea dintre cele două părţi escaladează şi pe 16 ianuarie 1941 Antonescu i-a destituit pe Constantin Petrovicescu şi pe Alexandru Ghica, pe primul din funcţia de ministru de interne, iar pe al doilea din cea de prefect al poliţiei. Legionarii ripostează şi au loc evenimentele din 21-23 ianuarie 1941, cunoscute sub numele de rebeliunea legionară. Antonescu înnăbuşă rebeliunea, unii legionari sunt arestaţi şi condamnaţi (cca. 8 mii), alţii (cca. 700) reuşesc să fugă în Germania.^[5]

Mişcarea Legionară a fost desfiinţată de mai multe ori şi o dată s-a auto-dizolvat. La 11 ianuarie 1931 are loc prima dizolvare a Garzii de Fier de către Ion Mihalache, ministru de Interne în Guvernul G.G. Mironescu; în martie 1932 Garda de Fier este dizolvată pentru a doua oară de Guvernul Iorga – Argetoianu; la 10 decembrie 1933 premierul liberal I.G. Duca operează a treia dizovare a Gărzii de Fier; iar în urma presiunilor politice la 21 februarie 1938 Corneliu Zelea Codreanu dispune autodizolvarea partidului “Totul pentru Ţară”^[6], pentru ca mai apoi Corneliu Zelea Codreanu să fie arestat şi asasinat la ordinul lui Carol al II-lea, aşa după cum confirmă şi Rabinul Şef Alexandru Şafran^[7].

____________________________________________________________

Note:

1. ^ Enciclopedia Cugetarea, Lucian Predescu, p. 959
2. ^ Istoria românilor, Giurescu & Giurescu, p.740-742
3. ^ O Istorie comentată a Mişcării Legionare, Liviu Vălenaş, p.28
4. ^ Scurtă cronologie legionară, Emanuel Manolea & Marinel Ştefan, Jurnal, Nr. 4 din Iunie 1999
5. ^ Pro Memoria, Rebeliunea legionară, Steliu Lambru
6. ^ Scurtă cronologie legionară, Emanuel Manolea & Marinel Ştefan, Jurnal, Nr. 4 din Iunie 1999
7. ^ O Istorie comentată a Mişcării Legionare, Liviu Vălenaş, p.15

În momente de repaus şi voie bună, când Generalul era mulţumit de isprăvile şi comportamentul legionarilor, îşi dezlega sufletul şi le mărturisea dragostea lui pentru Căpitan: “Uite, băieţi, ca să vedeţi cât de mult îl iubesc eu pe Corneliu. Eu, neam de domn, viţă Şerban Cantacuzino, urmaş mai de departe din împăraţii Bizanţului, şi m-am pus sub ordinele Căpitanului, un nepot de pădurar”. Generalul făcea aluzie la bunicul Căpitanului, care, într-adevăr, fusese pădurar in Bucovina, de unde se trăgea neamul Codrenilor. Orgoliul descendenţiei princiare nu l-a împiedicat să accepte, când soarta neamului era in joc, şefia unui tânăr care nu se putea mândri cu acest strălucit şir de strămoşi.

Generalul Gheorghe Cantacuzino venea dintr-o altă lume decât Căpitanul şi marea majoritate a legionarilor. Coborâtor din împăraţii Constantinopolului şi descendent de domnitori români, el aparţinea primelor familii ale ţării şi puţinelor familii din aristrocaţia pământeană care au păstrat conştiinţa raspunderilor lor istorice. Şi totuşi el s-a încadrat perfect mentalităţii legionare, care nu se inspira din privilegii de clasă, ci dintr-o egală valorizare a tuturor elementelor naţionale, indiferent de originea lor socială, exclusiv in funcţiune de capacitatea lor de sacrifciu in slujba neamului.

Titlurile lui princiare le-a considerat o datorie, un indicativ in viaţă, onorându-le cu o strălucită carieră militară. In războiul de întregire s-a acoperit de glorie, apărând crestele Carpaţilor contra unui inamic mult superior. Generalul Cantacuzino n-a cunoscut niciodată înfrângerea in tot cursul campaniei şi când s-a retras, a fost din cauza situaţiei generale a frontului. La izbucnirea ostilităţilor, era colonel şi comanda regimentul de grăniceri de la Predeal. Cu acest regiment, in mars fulgerător, a ocupat Braşovul. După retragerea din Transilvania, din cauza intervenţiei trupelor germane, i s-au încredinţat cele mai grele misiuni. La început a apărat Valea Prahovei şi trecătoarea Rucărului, apoi frontul din Munţii Argeşului până la Olt. La un moment dat avea sub comandă opt batalioane de grăniceri. Trupele austro-germane au căutat in iureşul primei ofensive să forţeze decizia războiului pe la nord, cazând direct asupra Bucureştiului. A fost un moment de panică in Capitală. Dar colonelul Cantacuzino, cu trupele lui de grăniceri, a stăvilit puhoiul, încât inamicul a fost obligat să-şi deplaseze atacul mai spre vest, izbutind in cele din urmă să străpungă frontul in Oltenia. Galoanele de general şi le-a câştigat pe front tocmai in timpul acestor lupte crâncene. Lozinca “pe aici nu se trece” a devenit de fapt pentru întâia oară o realitate in luptele purtate de Generalul Cantacuzino in Carpaţii Meridionali. În perioada retragerii generale, a apărat, rămânând strâns lipit de munţi, văile din Carpaţi, părăsindu-le una dupa alta pe măsură ce trupele din câmpie se scurgeau spre Moldova. În primăvara anului 1917, a participat la apărarea Văii Oituzului, sub comanda Generalului Averescu. A condus neuitata bătălie de la “sticlarie”, una din cele mai înverşunate şi omorâtoare încăierări din tot cursul războiului, izbutind să stabilizeze frontul in această regiune. În sfârşit, in timpul debandadei armatei ruseşti, tot Generalul Cantacuzino a fost chemat să apere la Iaşi pe rege şi guvernul de hoardele de soldaţi bolşevizaţi. În câteva zile a făcut ordine, azvârlindu-le peste Prut. A părăsit armata înainte de încheierea războiului in împrejurări pe care le considera incompatibile cu onoarea de soldat si onoarea naţionala. Era in Iaşi când se discuta in guvern şi la Curte dacă trebuie să se continue războiul in “triunghiul mortii”, sau să accepte încetarea ostilităţilor cu Puterile Centrale. Generalul Cantacuzino a făcut un scandal enorm, făcându-l şi pe rege laş. Iubea Franţa şi nu putea concepe o ruptură de alianţă. Dar, in afară de aceasta, el sustinea că ar fi o gravă eroare politică să încetăm ostilităţile, căci ne-am expune să pierdem beneficiile tratatelor încheiate şi a sacrificiilor făcute. Când s-a semnat armistiţiul, şi-a dat demisia din armată, iar guvernul şi Curtea au fost bucuroşi să scape de acest general cu prea mare independenţă de caracter.

Generalul Cantacuzino nu era un ofiţer de stat-major; el era, asa cum îi plăcea lui însuşi să se poreclească, “trupagiu”, adică ofiţer de linie, de front. Iubea viaţa aspră de campanie şi se expunea in rând cu soldaţii in cele mai grele situaţii. La Predeal, văzând că un soldat se tot ferea să scoată capul din tranşee şi trăgea la întâmplare, l-a ridicat in sus, şi împreună cu el a stat in bătaia gloanţelor câteva minute. Soldatul a fost rănit uşor; el nu. Ostaşii îl venerau. Toti care au luptat sub comanda lui, i-au păstrat o amintire neştearsă. Cerea disciplină şi era sever, dar tot atât de aspru se purta şi cu ofiţerii. Regimentul lui era un model de gospodărie. Era un adevărat părinte pentru soldaţii lui care aveau hrană suficientă, haine bune şi se bucurau de o îngrijire deosebită. Nu tolera hoţiile şi favoritismele. Era teribil când prindea pe gradaţi sau intendenţa săvârşind abuzuri.

Dar desi nu trecuse prin filiera Statului-Major, citise mult şi îşi însuşise o aleasă cultură militară. Era un adânc cunoscător al meseriei lui. În unele tratate militare se găseşte pomenit numele Generalului Cantacuzino. Generalul Moscardo, într-o carte de tactică militară, citează operaţiile militare ale Generalului Cantacuzino in Carpaţi ca model de apărare in munţi. Când a avut loc ceremonia predării sabiei la Soria, Generalul Moscardo a avut delicateta să amintească de învătămintele ce le-a tras el însuşi din tehnica de luptă a Generalului Cantacuzino in Carpaţi pentru a organiza apărarea pe frontul de nord al Madridului.

La Palat s-a bucurat întotdeauna de o bună primire, fără a fi devenit vreodată favorit al Curtii sau om de influenţă in culisele ei. Caracterul său intransigent se opunea la orice fel de linguşiri. Înainte de război a fost aghiotant al Principelui Moştenitor Ferdinand şi, in acelaşi timp, instructor al principelui Carol, care s-a legat mult de el şi îi purta o afecţiune deosebită. După ce s-a urcat pe tron, Zizi Cantacuzino, cum i se spunea in intimitate, s-a dus să-l viziteze. Regele Carol l-a primit cu bratele deschise şi au început să depene împreună amintirile din tinerete. Alunecând discutia pe terenul politic şi referindu-se la situatia din tară -national-tărăniştii lăsau frâu liber agitatiilor de stânga – Zizi îi spune Regelui:

- Majestate, dacă lucrurile continuă să meargă aşa, să nu ajungem la comunism.

- Desigur, dragă Zizi, i-a replicat Regele fără nici o turburare, eu cred că trebuie să trecem şi printr-o perioadă de comunism.

- Majestate, eşti nebun, i-a strigat Generalul, sărind de pe scaun şi fixându-l cu ochii aprinşi de mânie.

Audienta s-a încheiat într-o atmosferă glacială şi de atunci Generalul a fost pus la index, deşi raporturile nu s-au rupt îndată.

Mai era cunoscut Generalul Cantacuzino in tară şi chiar in străinătate ca specialist in afaceri de onoare. Era întotdeauna chemat să arbitreze chestiumle de onoare, in care intra duelul ca argument final. El însuşi era un spadasin temut. Mănuia tot aşa de bine sabia ca şi spada. A avut el însuşi multe dueluri şi aproape întotdeauna adversarii s-au retras răniti de pe teren. Sentintele lui in materie de dueluri făceau autoritate. Lucrase chiar şi la un cod de onoare, rămas nepublicat, probabil din cauză că interzicerea duelului in Româma îl facea inactual.

Generalul cunoştea bine clasa noastră conducătoare. Avusese prilejul să-i cântărească “patriotismul” in timpul războiului, când, la partea sedentară, forfoteau ambuscatii şi afaceriştii. El ştia că din mijlocul ei nu va putea să iasă nimic bun, dar că însuşi rodul sângelui vărsat pe front, România întregită, se va pierde dacă va mai continua să guverneze. De aceea căuta, ca atâtia alti români întorşi din tranşee, o ieşire din miasmele politicianismului. La început si-a închipuit că a găsit această vatră de vitejie străbună în “Liga Vlad Ţepeş” şi a intrat in ea. L-a impresionat numele bărbătesc al acestei organizatii si garantia ce părea că o oferă intemeietorul ei, Grigore Filipescu. Dar in scurtă vreme şi-a dat seama că Liga şi şeful ei era o întocmire neserioasă, după cum neserios era fondatorul şi şeful ei, care nu moştenise nimic altceva de la marele Nicolae Filipescu decât numele.

Abia după ce a cunoscut Mişcarea şi-a răcorit sufletul. Numai in Legiune a întâlnit atmosfera de patriotism sincer şi profund, de eroism şi sacrificiu, pe care o respirase in toată viata lui de militar. Numai in Legiune a întâlnit o organizatie croită pe măsura structurii lui sufleteşti, in care notiunile de onoare, devotament şi credintă nu erau vorbe goale. Deşi exista o mare deosebire de vârstă între el şi majoritatea legionarilor, in mijlocul lor părea că întinerise. Relua viata ostăşească de la început. Ofiterul de front se regăsea in elementul său, in mijlocul primejdiilor, marşurilor şi oboselilor. Era fericit că poate face ceva şi ultimii ani ai vietii şi i-a închinat pentru a înlesni triumful tineretului din Garda de Fier, singura nădejde de mântuire a tării. “Spiritul tranşeelor” îl descoperise reînviat in generatia care nu făcuse războiul.

Generalul Cantacuzino-Grănicerul a jucat un rol providential in prigoana din 1933-1934. Numai gratie interventiei lui, evenimentele au luat un alt curs, încheindu-se cu triumful de la proces. Două figuri domină prigoana din 1933-1934, in sensul de a fi avut un rol decisiv in salvarea situatiei după atentatul de la Sinaia: Sterie Ciumetti şi Generalul Cantacuzino. Dacă Sterie Ciumetti i-a salvat viata Căpitanului, Generalul l-a salvat de la moarte politică. O condamnare a lui Corneliu Codreanu in acele împrejurări ar fi fost fatală Mişcării. În faza aceea, Legiunea era încă prea plăpândă, prea putin închegată in toate aspectele, ca să poată rezista actiumi de corupere, dezagregare şi captare a tuturor partidelor, dupa ce Căpitanul şi majoritatea fruntaşilor ei ar fi fost încarcerati, trebuind să suporte o lungă detentiune.

Ca şi Nae Ionescu, Generalul Cantacuzino a intrat in Mişcare in vremuri de furtună. Se dezlăntuise prigoana partidului liberal, premergătoare actului de dizolvare. Generalul a fost rugat de Căpitan să plece in mai multe oraşe de provincie, pentru a depune listele de candidaturi. La Tribunalele păzite de politie şi jandarmi lui i se deschideau uşile ca prin farmec, prestigiul lui era atât de mare încât numai la auzul aparitiei lui într-un oraş autoritătile locale se înmuiau. Generalul mai aducea şi un aport însemnat de popularitate. Căci miile de grăniceri care au servit sub comanda lui nu l-au uitat şi când aflau că Generalul Cantacuzino e cu Mişcarea, strigau plini de bucurie: “Atunci e bine, Generalul e cu noi cu tăranii!”.

Arestarea şi implicarea lui in proces se datoreşte faptului că, după actul dizolvării, i-a trimis lui Duca o scrisoare in care îl avertiza de consecinte: “Dragă Iancule, bagă de seamă că dacă mergi tot aşa, o s-o păţeşti”. Casa lui din strada Gutenberg nr. 3 a pus-o la dispozitia legionarilor urmăriti şi când s-a întâmplat atentatul de la Sinaia, a fost ridicat împreună cu toti cei ce se refugiaseră acolo ca să scape de arestare.

Dacă Generalul Cantacuzino nu ar fi figurat printre acuzatii din primăvara acului 1934, Tribunalul Militar, conform regulelor de procedură in vigoare, ar fi fost compus din ofiteri cu grade până la colonel şi acest complet de judecată, fără îndoială, nu ar fi posedat suficientă autoritate ca să reziste presiunilor combinate ale guvernului şi Palatului. A fost un noroc de la Dumnezeu că Generalul a fost inclus între acuzati, căci prezenta lui a obligat justitia militară ca să constituie un complet de judecată egal in rang cu el, adică compus din generali. În modul acesta procesul a putut să se judece in toată libertatea şi adevărul a ieşit la lumină, cu rezultatul surprinzător ca însuşi comisarul regal, Generalul Petrovicescu, a cerut achitarea lui Corneliu Codreanu şi a tuturor fruntaşilor Gărzii de Fier, cu exceptia Nicadorilor.

Dar primejdia nu trecuse. Înainte de pronuntarea verdictului, apare la Consiliul de Război de la Malmaison Generalul Ulică, ministrul de război, şi acesta – in numele Majestătii Sale Regelui- ordonă celor cinci generali să pronunte o sentintă de condamnare: “Dorinta Majestătii Sale Regelui este ca acuzaţii să fie condamnati”. Generalii sunt consternati. Toate probele, toate mărturiile, inclusiv ale celor mai de seamă oameni politici din opozitie, toate pledoariile, au spulberat actul de acuzare. În deplină conştiintă şi convingere, ei nu puteau pronunta decât o sentintă de achitare. Dacă însă era un ordin al Majestătii Sale, pentru ratiuni de Stat care depăşeau competenta lor, atunci trebuia să se incline. În acest moment crucial pentru existenta Mişcării, tot Generalul Cantacuzino a tăiat nodul gordian. Generalul Moruzzi, prietenul şi camaradul său de arme, care a urmărit dezbaterile procesului, a fost solicitat de General sa meargă la Palat şi sa verifice exactitatea mesajului adus de ministrul armatei. Se temeau că regele nu ştia nimic şi că ordinul de la Palat era o măsluire a partidului liberal. Cerând îndată audientă la Palat, Generalul Moruzzi a expus regelui situatia gravă creată la Consiliul de Război prin interventia Generalului Ulică, având grijă sa adauge că “dacă acuzatii vor fi condamnati in conditiile actuale, ei nu vor fi condamnatii justitiei, ci condamnatii Majestătii Voastre”. Regele Carol a înteles postura dificilă in care s-ar pune fată de opfinia publică şi a retractat cele transmise prin ministrul de război: “Eu nu am dat un astfel de ordin. Du-te şi spune generalilor că sunt liberi sa judece după conştiinta lor”. Toată lumea a respirat uşurată, in Vinerea Mare, acuzatii au fost puşi in libertate.

Dupa această nepretuită biruintă, Generalul nu mai cunoaşte un moment de linişte. Casa lui din strada Gutenberg nr. 3 devine sediu al Mişcării şi aici se mută Căpitanul şi inginerul Clime. În primăvara anului 1935, la cererea Căpitanului, Generalul Cantacuzino înfiintează partidul “Totul Pentru Tară”, cu scopul de a crea legionarilor cadrul legal de manifestare pe plan politic. Străbate tara in lung şi lat pentru a inspecta noile organizatii şi a tine întruniri. Aproape tot venitul său personal şi-l cheltuieşte pentru Mişcare. Oriunde se ivea o situatie grea in provincie, un conflict grav între legionari şi autorităti, Căpitanul trimitea pe General sa il rezolve. Interventiile lui erau întotdeauna eficace. Când situatia se înăsprea la Centru, când guvernul sau camarila puneau la cale o nouă conspiratie contra Mişcării, era suficient ca Generalul sa trimită o scrisoare redactată in stilul său specific fie lui Gavrilă Marinescu, pe care il avusese subaltern, fie altui membru al camarilei, pentru ca urzeala sa se destrame. Camarila se retrăgea speriată in culcuşul ei tenebros, aşteptând alte prilejuri de intrigă şi crimă. Cât timp a trăit, Generalul Cantacuzino a fost paratrăznetul politic al Căpitanului.

Ultima misiune pe care a primit-o de la Căpitan a fost sa însotească expeditia legionară in Spania şi sa predea in numele Mişcării o sabie de onoare Generalului Moscardo. S-a întors apoi din nou in Spania pentru a aduce in tara trupurile celor de soarta căzuti. Întovărăşind sicriele celor doi eroi, pe lungul drum al întoarcerii, şi-a simţit sfârşitul şi a regretat că destinul nu i-a rezervat privilegiul sa moară cu ei şi sa fie unul dintre ei. Oboseala şi emotiile celor două calătorii i-au agravat boala de stomac de care suferea încă din tinerete. O interventie chirurgicală in Septembrie 1937 n-a mai putut schimba cursul ei fatal.

Generalul Cantacuzino moare in 9 Octombrie 1937 şi a fost înmormântat cu onoruri militare, fiind membru al Ordinului “Mihai Viteazu”. Numeroase delegatii legionare din provincie şi totalitatea organizatiei din Capitală l-au condus la locul de veci de la cimitirul Belu. În fruntea cortegiului păşea Căpitanul cu privirile îngândurate, căci într-un an dispăruse atât Moţa cat şi Generalul, cei mai pretioşi colaboratori al săi. De acuma rămânea singur, expus direct atacurilor duşmane.

Lucid până in ultimul moment, Generalul Cantacuzino a înfruntat moartea cu curajul soldatului de tranşee şi cu seninătatea omului care şi-a facut datoria. Durerea lui cea mare, pe care o exprima adeseori legionarilor care se duceau la Predeal să-l vadă, era că va muri înainte sa vadă victoria legionară şi aşezarea temeliilor sănătoase ale unei noi Românii, care sa continue opera măreată a sutelor de mii de morti din război. Ultimele lui cuvinte au fost: “Spuneti legionarilor că Generalul Cantacuzino nu moare”.

Generalul nu moare pentru că sufletul său mare a înscris o pagină nemuritoare in istoria neamului nostru. Toată viata lui a fost un imn închinat iubirii de neam; o iubire pasionată, răscolitoare, care izbucnea ca un vulcan din adâncurile fiintei sale. Generalul a părut multora un neastâmpărat, un agitat, un om care nu îşi găseşte aşezarea într-o lume care îi oferă atâtea satisfactii şi comodităti. Neastâmpărul lui cel mare era pentru neam şi soarta lui şi această îngrijorare adâncă şi permanentă l-a determinat să taie toate puntile cu o lume de care se simtea străin.

Generalul Cantacuzino nu moare pentru că a avut viziunea viitorului românesc când s-a alăturat tinerei generatii şi a luptat ca să îi deschidă drumul spre conducerea Statului. Scrutând orizonturile nationale, el si-a dat seama că in peisajul sumbru ce-l oferea politica tării o singură nădejde mai rămânea in picioare: Legiunea.

Dar de unde îşi trăgea obârşia această năvalnică iubire de neam? Care era cheia sufletului său, initiala care i-a fixat cursul vietii lui? Nu poate fi vorba in cazul Generalului, om trecut de 60 de ani când a intrat in Mişcare, cu personalitatea încheiată, cu state de serviciu exceptionale, de o convertire la idealurile Legiunii. Legionarul, adică patriotul sincer şi neîntinat, exista in el înainte de a fi cunoscut Mişcarea.

Generalul Cantacuzino, in manifestările lui legionare, in sabia ce-a tras-o in bezna vietii politice româneşti ca să apere Legiunea şi pe Căpitan, reprezintă o proectie a familiei din care se trăgea. Boierimea noastră, din care făcea parte şi această familie, atâta timp căt n-a suferit alterări profunde, forma un trup şi un suflet cu tărănimea. De altminteri, la noi boierimea ieşise in mare parte din sânul tărănimii, printr-un proces de diferentiere socială, impus de nevoile conducerii. Boierii erau conducătorii fireşti ai tării. Familia Cantacuzinilor, total integrată in marea familie românească, după secole de convertire -şi înrudită cu poporul nostru chiar de la originile ei cele mai îndepărtate, prin apartenenta ei tracă- după studiile lui Alexandru Randa, s-a perpetuat in Generalul Cantacuzino cu toate caracteristicile ei ancestrale. Marile virtuti şi marile traditii ale Cantacuzinilor şi-au dat întâlnire in acest vlastar impetuos din veacul nostru. Orgoliul descendentei lui princiare nu devenise la el prilej de fantezie şi vanitate, ci o exigentă morală, politică şi istorică. Datoria vietii lui, aşa cum i se revelase in pulsaţiile conştiintei lui, era să justifice acest capital de familie, acest nume de rezonantă istorică, punându-se cu hotărâre in slujba celor mai înalte aspiratii ale naţiunii. “Săvârşesc o crimă contra naţiunii -spunea el- acei care îşi irosesc un nume ilustru într-o existentă banală”. Deşi atât mediul de familie cât şi cultura il separau de masa tăranilor, el era un român tot atât de autentic ca şi cel mai neaoş tăran din cel mai îndepărtat sat de munte. Aceeaşi plămadă sufletească îi zldise şi pe unul şi pe celălalt şi aceleaşi fire invizibile îi legau într-un destin comun.

Când l-a cunoscut pe Căpitan, a tresărit in el sângele străbunilor. Într-o iluminare lăuntrică a recunoscut in el pe depozitarul aceluiaşi suflet care a dat naştere şi boierimii de altădată şi care s-a transmis din generatie in generatie şi in familia lui. Dintr-un impuls spontan a îmbrătişat drumul Legiunii cu credinta şi ardoarea cavalerului care merge să lupte contra necredincioşilor. Ce era Căpitanul altceva decât şeful unei noi elite nationale, ieşite din masele tărăneşti, a unei noi aristocratii romanesti, destinata sa ia locul vechei boierimi, epuizata si ajunsa la limita puterilor ei?

Generalul Cantacuzino pasea pe urmele strabunilor si isi marturisea descendenta imperiala cand se punea in subordinea unui “nepot de padurar” din codrii Bucovinei.

de  Horia Sima

Sursa

Predica de la Petru Vodă- România, grădina Maicii Domnului

Prea cuvioase părinte stareţ, Cuvioşi părinţi, Iubiţi credincioşi,

Am venit de departe la acest praznic al Adormirii Maicii Domnului cu bucuria în suflet că voi asista la sfînta liturghie de la Mânăstirea Petru Vodă încununată cu predica, atât de aşteptată şi de dorită de dumneavoastră toţi, a părintelui stareţ Justin. Iată însă că Sfinţia Sa a găsit de cuviinţă să pună pe umerii mei nevrednici sarcina de a vă vorbi eu despre frumuseţea şi însemnătatea marii sărbători care ne-a adunat pe toţi aici, în acest sfînt lăcaş de traire şi simţire românească, ortodoxă. Pentru mine, această postură cu totul neaşteptată este momentul cel mai înălţător, mai presus de orice închipuire a mea, cu care bunul Dumnezeu mă răsplăteşte mult peste ceea ce aş fi putut gândi că mi se cuvine. Trag nădejde să nu dezamăgesc pe nimeni cu cele ce are a vă spune despre Maica Domnului nu un teolog, ci un profesor de limba română…

Multe se mai pot spune despre Sfânta Fecioară Maria, despre rolul şi însemnătatea Maicii Domnului pentru edificarea noastră sufletească, a tuturor creştinilor. Eu am să mă opresc asupra unui subiect oarecum bine cunoscut dumneavoastră, dar asupra căruia, ca şi mine, nu v-aţi oprit niciodată să insistaţi şi să-l analizaţi sub toate aspectele sale. O vom face acum, împreună, întrebându-mă ce poate să însemne vestita proorocire potrivit căreia România va deveni cândva „grădina Maicii Domnului”. La această proorocire făcea trimitere Papa Ioan Paul al II-lea atunci când, coborînd din avion la Bucureşti, s-a aplecat şi a sărutat pământul românesc, explicând că  pe acest pământ ştie Sanctitatea Sa că se va ridica „grădina lui Dumnezeu”. Această proorocire a fost făcută cu mulţi ani în urmă de un mistic indian. Avem toate motivele să ne aplecăm asupra ei şi să o cercetăm cu toată seriozitatea.

Procedând metodic, va fi să ne punem câteva întrebări şi să căutăm cu bună credinţă răspunsul cel mai potrivit, mai adecvat. Prima întrebare care se naşte în mintea noastră este următoarea: Ce motive avea Maica Domnului să ne aleagă pe noi, românii, pentru această onoare? Ce anume o putea face pe Sfînta Fecioară să ne răsplătească cu atâta generozitate? Merităm noi, românii, atâta graţie divină? Care sunt faptele părinţilor şi strămoşilor noştri pentru care Maica Domnului ne hărăzeşte un destin aparte? Atât de deosebit?

….Vă împărtăşesc din capul locului părerea, convingerea mea, ca bun cunoscător al istoriei Neamului Românesc, că nu sunt puţine faptele românilor care cu siguranţă au plăcut mult dinaintea Maicii Domnului. Voi enumera numai câteva, cu precizarea, iubiţi credincioşi, că acestea sunt fapte pentru care fiecare dintre noi trebuie să se simtă mândru şi fericit că este român, şi să mulţumească lui Dumnezeu că s-a născut român, pe aceste meleaguri binecuvîntate. Fac această precizare deoarece azi, noi, românii, prea suntem din toate părţile atacaţi, agresaţi în demnitatea noastră de români, asaltaţi de neprieteni preocupaţi a slăbi şi distruge temeiurile încrederii noastre în viitorul românesc, doar-doar ne vom lepăda de românismul nostru, funciar şi fără de leac! Vă va fi mai uşor să rezistaţi acestor presiuni perfide şi veţi avea ce să le răspundeţi obraznicilor, ştiind cele ce urmează:

Aşadar, voi încerca să fac un scurt inventar, un pomelnic al câtorva dintre faptele şi împrejurările prin care noi, românii, ne-am singularizat în istorie, deosebindu-ne de alte neamuri prin gesturi care vor fi atras asupra noastră atenţia şi milostivenia Fecioarei Maria.

Încep cu Sfîntul Andrei, pentru care, dintre apostoli, e de crezut că Maica Domnului a avut un plus de iubire şi preţuire, doar a fost primul dintre oameni care a recunoscut în Iisus esenţa divină a făpturii şi a făptuirii Sale. Iar în faptul că apostolului Andrei i-a revenit misiunea de a duce cuvîntului Domnului în ţinuturile dunărene am putea vedea un semn, căci cuvîntul său a rodit şi a dat naştere unuia dintre puţinele popoare creştinate încă din acele timpuri apostolice. Nu avem nici un document scris despre cum a fost primit Apostolul Andrei de strămoşii noştri daco-geţi, dar avem documentul lingvistic, mărturia limbii române, care a păstrat amintirea sfîntului apostol prin denumirea Indrea sau Ândrea, dată în popor lunii decembrie, luna în care este prăznuită naşterea Mântuitorului, adică Începutul! Avem dreptul să deducem din acest cuvînt, Ândrea, veritabilă nestemată a limbii române, că strămoşii noştri l-au iubit şi cinstit pe Apostolul Andreas aşa cum se cuvenea. Suntem singurul popor creştin care păstrăm amintirea creştinării noastre prin tradiţia vie a graiuluii străbun, tradiţie de două ori milenară! Mai veche decât amintirea lui bădiţa Troian, a împăratului Traian întemeietor de Ţară, este amintirea sfîntului Ândrea, întemeietor de viaţă sufletească nouă! Amintire păstrată nu prin texte scrise,                                            aflate în biblioteci sau sipete, ci prin cuvîntul viu şi roditor în sufletul fiecărui purtător al graiului românesc.

Un alt moment de istorie românească pe care Maica Domnului negreşit îl cunoaşte este martiriul Brâncovenilor. Este mare păcat că acest episod glorios din istoria românilor şi a creştinătăţii nu este nici pe departe atât de binecunoscut cum ar merita să fie în toate zările lumii!

Mai întâi v-aş invita să încercaţi a vă imagina ce a fost în mintea sultanului care l-a pus pe Vodă Constantin Brâncoveanu să aleagă între credinţa sa în Iisus şi viaţa sa şi a celor cinci feciori ai săi. Acel nevolnic de sultan atotputernic era ferm convins că Brâncoveanu va ceda, că voievodul român se va lepăda de credinţa străbună şi va trece la religia musulmană. Era atât de sigur încât a făcut un veritabil spectacol din acest moment al renunţării la Iisus Hristos şi i-a invitat să asiste la biruinţa Islamului asupra Crucii pe toţi ambasadorii de la Constantinopol, majoritatea reprezentanţi ai unor state europene, creştine. A convocat, cum am spune noi azi, toată mass media, toate televiziunile, pentru un „show” cum nu se mai văzuse. Mai mult, ca batjocura să fie deplină la adresa creştinătăţii şi a Domnului nostru Iisus, a fost aleasă ca zi a acestui moment de ruşinare a creştinătăţii însăşi ziua de 15 august, adică ziua Sfintei Marii, a Adormirii Maicii Domnului. Intenţia sultanului de a lovi astfel în inima credinţei creştine se făcea şi mai limpede.

Ştim cu toţii ce a urmat. Constantin Vodă Brâncoveanu şi feciorii săi domneşti au stricat petrecerea păgânului şi a invitaţilor săi, românii de ei nu au abjurat, nu s-au lepădat de Iisus Hristos şi nici de Maica Sa. Au murit pe rând decapitaţi, ultimul pierind Brâncoveanu după ce a asistat la uciderea copiilor săi… O asemenea tragedie, un asemnea martiriu nu se mai cunoaşte în toată istoria  întregii creştinătăţi, a întregii omeniri, indiferent de religie… Am mai spus-o: din păcate nu ne arătăm vrednici să cinstim cum se cuvine amintirea şi pilda acestui moment de excelenţă românească şi creştină.

Vom înţelege mai bine valoarea martiriului brâncovenesc întrebându-ne ce s-ar fi întâmplat dacă Vodă accepta să se turcească, dacă Vodă ar fi cedat, aşa cum mizase sultanul, sultan care credea că îl cunoaşte bine pe Brâncoveanu, căci Brâncoveanu nu era un ascet, un mistic, un om cu aspiraţii la sfinţenia vieţii sale, ci era un om de lume, era foarte bogat, îi plăceau petrecerile, hainele scumpe, mâncarea bună, vinurile alese, băute mai ales în muzici lăutăreşti vestite în toată Europa. La curtea sa era multă eleganţă şi rafinament de influenţă italiană, florentină, plăcerile vieţii erau preţuite şi cultivate. Nici măcar o clipă sultanul nu se îndoise de scenariul său mizer!

Şi răspund la întrebarea pusă: dacă Brâncoveanu s-ar fi lepădat de credinţa sa, asta ar fi însemnat o pată de ruşine pe obrazul întregii creştinătăţi, dar mai ales pe obrazul nostru, al neamului românesc, căci ar fi pus pe noi stigmatul veşnic al laşităţii, al inconsistenţei şi superficialităţii sufleteşti la nivel etnic, şi ar fi făcut de ocară numele de român pentru toţi vecii!

…Insist asupra faptului că nu am fost vrednici să-l cinstim cum se cuvine pe marele voievod, dar totodată afirm convingerea mea că acolo sus, în tăriile cerului, Maica Domnului s-a cutremurat de puterea credinţei Brâncovenilor, a lăcrămat pentru cumplită durerea mamei  care are de dus la îngropăciune cinci feciori în floarea vârstei, în pârgul anilor lor tinereşti! Cunoştea bine Maica Domnului această durere… Care va fi fost atunci a întregului neam românesc.

Aceleaşi, ale mamei de la al cărei sîn moartea smulge feciorul cel drag, sunt şi lacrimile vărsate de măicuţa cea bătrînă, cu brîul de lînă, care îl caută pe mândrul ciobănaş mioritic. Îi aud pe mulţi folosind azi anapoda cuvîntul mioritic, prin comportament mioritic înţelegând ei, prosteşte, că ar fi vorba de lipsa voinţei de a te apăra, de a răspunde cu bravură şi curaj provocărilor vieţii. Comportamentul ciobănaşului are un sens mult mai adânc, dinaintea morţii el vede şi mai bine cât de frumoasă este lumea de care a avut parte, perspectiva morţii dă valoare şi mai mare capacităţii de a te bucura de viaţă! Comparaţi comportamentul ciobănaşului mioritic, al românului pot zice, cu textul evanghelic, textul despre reacţia lui Iisus când află că a sosit ceasul trădării, ceasul când va fi dat morţii nelegiuite. Ce face Iisus? Nu părăseşte locul, nu se depărtează de cei care îi vor moartea, nu se ascunde, nu fuge, nu încearcă „să scape”, nu scoate sabia!, ci îşi adună învăţăceii şi le ţine ultima şi cea mai cutremurătoare prelegere, predica cea mai lungă şi mai cuprinzătoare, încununată prin teribila rugăciune a lui Unu, pentru unitatea om-Dumnezeu. Este mare asemănarea dintre comportamentul cristic şi cel mioritic! Sunt convins că Maica Domnului va fi aflat cu mare mângâiere a sufletului povestea oiţei năzdrăvane şi se va fi înduioşat de suferinţa măicuţei de ciobănaş, minunându-se ce neam de oameni sunt cei care au făcut din această poveste oglinda sufletului lor… Căci să nu uităm că în Maica Domnului oamenii, creştinii, şi în mod special românii, o văd nu numai pe mama Domnului, ci însăşi esenţa maternităţii, mama eternă, a fiecăruia dintre noi.

La aceste cuvinte, gândul mă duce spre Mihai Eminescu. Şi nu mi se pare deloc întâmplător că poetul din care noi am făcut eroul naţional, este autorul unor poezii închinate Maicii Domnului deosebit de frumoase. Nu le cunoaşteţi, iubiţi credincioşi, deoarece în şcoala pe care am făcut-o sub comunişti, ca şi în şcoala de azi, aceste poezii nu sunt puse la dispoziţia copiilor noştri. Dar pentru cunoscători este bine ştiut că dintre miile de poezii închinate Maicii Domnului în toate limbile pământului, în toate marile literaturi ale lumii, poeziile lui Eminescu sunt cele mai frumoase, mai mişcătoare, mai adânc însufleţite de o înaltă trăire creştină.

…Cunoaşteţi în schimb poezia O, mamă, dulce mamă… Tot cuvîntul dulce îi vine poetului când spune Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?,  ceea ce ne îngăduie să conchidem că Eminescu pentru mamă-sa şi România nutrea un sentiment identic, concluzie care ne îndeamnă să spunem că în mentalitatea românească a fi bun român presupune să fii şi bun creştin. Una fără alta nu se poate!

Profit de ocazie pentru a corecta o informaţie greşită primită de noi toţi în şcoală cu privire la Mihai Eminescu: Iubiţi credincioşi, Eminescu nu a murit nebun, atins de o boală ruşinoasă, ci a murit cu zile, ca victimă a iubirii sale pentru Ţară, propriu zis ca un martir al credinţei într-o soartă mai bună la care neamul său românesc avea dreptul…

Îngăduiţi-i dascălului de limba română care vă vorbeşte ca în „inventarul marilor performanţe sufleteşti ale Neamului românesc” să introducă un cuvînt, cuvîntul omenie. Azi toată lumea se străduie să înveţe o limbă străină sau mai multe. Vă asigur, pe toţi cei de faţă, că în nici una dintre limbile pământului nu o să găsiţi un cuvînt echivalent pentru omenie al nostru! Sau pentru verbul a omeni! Cuvîntul om are în limba română o familie de derivate şi compuse mai numeroase şi mai interesante decât în orice altă limbă! Ce înseamnă asta altceva decât o mai mare dragoste şi un mai mare respect la români pentru fiinţa omului, cea zămislită după chipul Domnului?! Respectul faţă de om fiind nedespărţit de respectul şi dragostea pentru Dumnezeu, pentru Fiul Domnului şi Maica Sa preacinstită!

S-ar putea scrie o Istorie a Omeniei Româneşti… Cu numeroase şi variate capitole. Un astfel de capitol ar fi despre cum s-au purtat românii ca învingători pe câmpul de luptă. Cum s-au purtat cu adversarul înfrânt! Ar fi un capitol vast care ar începe cu legendarul Dromichete şi ar ajunge la al II-lea Război Mondial, când românii au avut ocazia să demonstreze faţă de prizonierii ruşi sau anglo-americani, faţă de populaţia civilă din teritoriile ocupate în Est sau în Vest, cât de autentică şi de activă este omenia românească. Însuşi Stalin, cât era el de insensibil la suferinţa umană, a simţit nevoia să se adreseze cu mulţumiri şi laude armatei române care, ca armată de ocupaţie în Ucraina şi alte teritorii din Estul Uniunii Sovietice, se purta exemplar de omenos, de creştineşte.

În acest sens, aici, în acest sfînt lăcaş şi în această zi sfîntă, vreau să pomenesc şi să omagiez numele unui mare campion al Omeniei româneşti, un nume care, din păcate, nu vă spune mult, deoarece guvernanţii noştri de ieri şi de azi au mari interese să ascundă adevărul despre profesorul George Alexianu. George Alexianu, aşa se numea cel pe care mareşalul Ion Antonescu l-a desemnat să administreze Transnistria. Trebuie să ştiţi că la acea dată teritoriul sovietic ocupat de Germania şi aliaţii ei a fost împărţit în 8(opt) guvernăminte. Acestea au fost administrate care de ucraineni, care de polonezi, de germani etc. Printre guvernatori a fost şi un român, George Alexianu, guvernator al Transnistriei din 1942 până în 1944, Transnistria însăşi fiind administrată de funcţionari români, de armata română. Ei bine, la sfârşitul războiului, din dispoziţia lui Stalin, toţi guvernatorii acestor teritorii ocupate au fost arestaţi şi deferiţi tribunalului poporului, cu indicaţia ca aceşti guvernatori să primească pedeapsa capitală dacă se va găsi măcar un singur abuz, o singură nedreptate comisă de acel guvernator împotriva populaţiei civile. Din cei unsprezece acuzaţi, zece au fost găsiţi vinovaţi şi ridicaţi în ştreang la sfârşitul procesului public. Unul singur a fost găsit nevinovat, adică nu s-a aflat localnicul rus sau ucrainean ori evreu care să depună mărturie împotriva acelui guvernator, reclamând un abuz sau vreo nelegiuire. Acel guvernator fără pată şi fără de păcat a fost George Alexianu, românul care a făcut atâta onoare neamului românesc şi de care azi nimeni nu pomeneşte aşa cum se cuvine ca despre un mare erou al Istoriei Omeniei Româneşti!

…Contează atât de mult cum îţi trăieşti viaţa! Cu farmec şi demnitate! Şi fiecare popor a dezvoltat un stil de viaţă etnic propriu, inconfundabil. Dar contează şi cum mori! Noi, românii, avem şi un fel propriu de a muri, de a trăi cu demnitate şi seninătate clipa despărţirii de această lume a aparenţelor înşelătoare. La Paris, două românce, au scris o carte intitulată Cum se moare în Carpaţi. Una dintre autoare este fiica unui român de mare ispravă, Nicolae Bacu, camarad de suferinţă la Aiud al preacuviosului nostru stareţ Justin Pârvu. La Aiud a fost un loc binecuvîntat de Dumnezeu, unde românii care au murit au făcut din moartea lor un moment de triumf al adevărului, al valorilor spirituale eterne, ruşinându-i şi reducându-i la zero, la neantul nefiinţei, pe prigonitorii lor.

La fel au murit în decembrie 1989 sute de tineri români, ieşiţi în stradă fără par, fără pistoale, numai cu braţele goale să înfrunte fiara apocaliptică. Cu noi este Dumnezeu!, au strigat acei copii minunaţi în faţa tancurilor şi în faţa unei Europe uimite şi minunate de disponibilitatea pentru sacrificiu arătată de feciorii noştri! Nu se poate ca sacrificiul lor, al celor mai curaţi dintre copiii noştri, să nu fi mişcat sufletul Maicii Preacurate, confirmându-i că bună alegere a făcut pentru „locaţia” grădinii Sale…

Precum vedeţi, acestea mai sus prezentate, dar şi altele, sunt motive temeinice pentru a face veridică prezicerea referitoare la Grădina Maicii Domnului. Dar vă rog să reţineţi că acestea sunt şi motive de îmbărbătare a noastră, a fiecărui român, încredinţându-ne că avem suficiente motive să fim mândri că suntem români, să fim recunoscători lui Dumnezeu că am avut norocul să ne naştem români! Un noroc mai mare nici că se putea!…

Trec la a doua întrebare pe care o ridică „ipoteza” misticului indian: Da, aşa o fi! Maica Domnului are de gând să  facă din România grădina sa, arătând astfel cât de mult ne iubeşte!… Dar de la intenţie până la faptă mai e de aşteptat. Iar deseori, în timp, se pot ivi şi motive de răzgândire, de renunţare la proiectul iniţial. Cu alte cuvinte, mă întreb, nu cumva există, oferite tot de noi, motive pentru ca Maica Domnului să sufere din pricina noastră, să se întristeze de răutăţile şi fărădelegile noastre şi să-şi întoarcă de la noi privirile îndurerate de spectacolul oferit de nevrednicia noastră? Nu cumva suntem noi, românii, nu numai făptuitorii unor isprăvi nemaipomenit de frumoase, ci şi făptaşii unor crime şi uriciuni dezgustătoare, cutremurătoare?

Din păcate avem motive serioase să ne punem şi această întrebare: prin care fapte ale noastre s-ar putea să pierdem „simpatia” şi milostivenia cerească? Iar răspunsul ne pune în faţă un lung inventar de păcate bine ştiute de noi toţi.

Un asemenea păcat este legat de tinerii pomeniţi mai sus, cei asasinaţi în decembrie 1989. Peste o mie! Pentru nici unul dintre ei nu a fost pedepsit ucigaşul! Or, se ştie din vechime că sângele vărsat, mai ales sângele nevinovat, cere, sub ameninţarea blestemului, găsirea şi pedepsirea ucigaşilor. Câtă vreme asasinii nu vor fi pedepsiţi, de pe lumea cealaltă sufletele celor morţi nu-şi pot afla odihna şi ne ţin sub cumplit blestem! Cum să nu ne meargă rău în această ţară în care criminalii, ucigaşii acelor copii, sunt bine cunoscuţi de toată lumea, dar în loc să-i pedepsim, noi îi răbdăm să-i vedem cocoţaţi în fruntea bucatelor?! Ba, o dată la patru ani, le mai dăm şi votul nostru, liber exprimat! Cum să ne mai iubească cineva când aşa de puţin ne pasă de acei copii minunaţi, de suferinţa părinţilor lor?!…

Ţara asta românească a dat nu numai martiri şi eroi, ci a dat şi mari criminali. Cel mai criminal dintre cei ce au făcut umbră pământului românesc a fost, negreşit, regele sperjur şi infam Carol al II-lea. Din dispoziţia sa au fost ucişi sute de tineri, fruntaşii unei generaţii care a dat omenirii un Mircea Eliade, un Emil Cioran sau Mircea Vulcănescu. Sute de tineri care au fost smulşi din familiile lor şi fără nici un fel de judecată au fost împuşcaţi şi lăsaţi să zacă în praf şi noroi la răscruce de drumuri, ca să se ştie cum se pedepseşte în România iubirea de neam şi de ţară, iubirea de Hristos! Pentru aceste crime scelerate regele Carol al II-lea a fost răsplătit de guvernanţii noştri post-decembrişti care s-au îngrijit să-i repatrieze nevrednicele ciolane şi să-l înmormânteze ca pe un mare voievod la Curtea de Argeş, pângărind sfîntul lăcaş cu trupul mâncat de păcatele cele mai grele ale celui mai odios personaj din istoria neamului românesc!

Victimele sale au fost sute de tineri legionari, în frunte cu mândrul lor Căpitan! Despre ei se spun în continuare minciunile şi acuzaţiile nedrepte cu care Carol a încercat să-şi justifice crimele! Nu ne învrednicim să acceptăm adevărul despre viaţa de jertfă pe care au dus-o legionarii!

…Iubiţi credincioşi, asupra acestui subiect nu insist decât cu acest detaliu, care trebuie să-l cunoaşteţi: nu numai Carol sceleratul i-a urît pe legionari! Legionarii au fost urîţi de moarte şi de însuşi criminalul criminalilor: Hitler! Care chiar a încercat să-i asasineze pe legionarii refugiaţi în Germania în iarna anului 1941. De ce i-a urît Hitler pe legionari? Pentru că ştia că legionarii, prin patriotismul lor categoric, necondiţionat, şi prin creştinismul autentic în care trăiau, puteau să-l împiedice în visul său dement de a face din România o anexă la marele imperiu nazist! Sunt convins că acest detaliu – Hitler i-a urît şi i-a prigonit pe legionari!, vă va face să reconsideraţi capitolul acesta din istorie şi să nu mai vorbiţi cu uşurătate despre camarazii lui Mircea Eliade şi Petre Ţuţea…

Un alt capitol de istorie neplăcut Maicii Domnului îl constituie crimele comuniste, pe care nu suntem în stare să le identificăm corect şi să le pedepsim. Acceptăm minciuna prezidenţială care amestecă cele bune cu cele rele, minciuna că regimul comunist criminal a durat din 1944 până în 1989! Ca fost membru al Partidului Comunist Român, din care au făcut parte peste 3 milioane de români, vă asigur că acest partid a avut o politică criminală numai în anii când structurile sale au fost dominate de comuniştii alogeni veniţi de la Moscova. În timp şi mai ales după 1964 PCR a început să se afirme ca un partid al românilor şi caracterul său românesc s-a întărit de la an la an! Pentru această politică, de subordonare a partidului comunist faţă de interesele naţionale, pentru aşa zisul său naţional-comunism, Nicolae Ceauşescu a fost pedepsit de asasinii săi cominternişti cu o moarte cumplită. O moarte şi ea nedreaptă, criminală, pe care nicicum nu o legitimau greşelile şi păcatele lui Ceauşescu, nu puţine, ce-i drept… Rămasă şi această crimă nepedepsită!

Însă păcatul cel mai greu cu care am îndurerat inima Maicii Domnului după decembrie 1989 sunt sutele de mii de avorturi la care s-au dedat femeile noastre. Ne va fi tare greu să răscumpărăm vreodată această fărădelege la care femeile noastre au fost şi sunt încurajate de o legislaţie anticreştinească şi antiromânească.

Îngăduiţi-mi, fraţi creştini, să vă relatez în acest context o întâmplare pe care o cunosc în chip nemijlocit: este vorba de o fetiţă, nepoata unei foste studente, o fetiţă de trei anişori. În urmă cu câteva luni, întreaga familie privea la televizor un program muzical. La un moment dat a fost anunţată că urmează să cânte o anume Daria, Daria şi nu mai ştiu cum. La auzul anunţului, fetiţa de trei ani s-a iţit dintre jucăriile sale spunând: „Pe mine mă cheamă Daria!” Mamă-sa a rămas fără grai câteva clipe, apoi şi-a revenit din uluială şi a povestit celor de faţă: când era însărcinată în trei luni a avut o discuţie cu bărbatul ei, ce nume să-i pună fetiţei? S-au oprit la numele Daria, găsindu-l frumos şi potrivit, iar până a doua zi aşa au ştiut că o va chema pe fata lor, Daria. A doua zi s-au răzgândit şi s-au decis asupra altui nume, Flavia, cum o cheamă şi azi pe fetiţă. Ce deducem din această întâmplare? Deducem că în mod certamente sigur există o memorie intrauterină, că în pântecele mamei fătul are o viaţă sufletească, că este om încă din clipa concepţiei, iar nu o simplă excrescenţă anatomică. Deducem că atunci când o femeie avortează de bună voie ea ucide o fiinţă umană înzestrată cu toate atributele umanităţii. Să nu ne amăgim că ar fi vorba de altceva!

…Am ajuns şi la a treia întrebare pe care o ridică premoniţia că în România va fi cândva „grădina Maicii Domnului”… Textul acestei proorociri este niţel ambiguu. Căci ce este România? Am putea spune că România este o adresă. O adresă la care azi locuim noi, românii. Dar, mă întreb, vom mai locui aici şi atunci când în România va fi să fie grădina Sfintei Fecioare? Nimic din proorocire nu ne dă asigurarea că în Grădina Maicii Domnului se vor desfăta românii. Facem această remarcă mai ales în măsura în care nu sunt puţini voitorii de bine ai acestei Românii care de ani de zile atrag atenţia asupra unui proces declanşat imediat după 1990: de-românizarea României! Diluarea caracterului românesc al României, al vieţii pe care o ducem în România, al populaţiei! Sunt câteva milioane bune de români care au părăsit România, în căutarea unei slujbe! Nu au nici un motiv să se întoarcă, dimpotrivă, în România scade mereu oferta unui loc de muncă, şansa unui trai în demnitate!…

Scade cifra demografică prin avorturi, prin practicarea metodelor anticoncepţionale, prin descurajarea vieţii de familie. Cu ochii mei am văzut o emisiune la televizor despre caravanele medicale organizate de Guvern, trimise prin toate satele, cu dublul scop de a le învăţa pe mamele ţigănci cum să-şi îngrijească copiii pentru a reduce mortalitatea infantilă atât de mare printre ţigani, şi cu scopul de a le învăţa pe femeile românce felurite tehnici contraceptive, adică să le înveţe pe românce cum să nu facă copii! Aceasta este înalta menire pe care şi-a asumat-o Ministerul Sănătăţii din România!…

Tot în zilele noastre post-decembriste, pentru prima oară în istorie, în România numărul deceselor este mai mare decât al naşterilor. Se prevede ca, în aceste condiţii, pe la mijloc de secol populaţia României să ajungă la 15 milioane. Dar ne întrebăm, dintre aceştia câţi vor mai fi românii? Ne punem această întrebare căci cu prea mare uşurinţă s-a acordat cetăţenie românească la peste un milion de străini! Iar partea tragică este că aceşti străini au profitat de aşa zisa privatizare şi s-au făcut stăpâni pe cele mai frumoase şi mănoase proprietăţi din România. Cele mai importante unităţi de producţie industrială sunt azi proprietate străină. Străinii au venit, dar nu ca să construiască fabrici noi, ci ca să ia pe mai nimic fabrici şi uzine ridicate prin sudoarea şi truda biet românului. Întinse terenuri agricole sunt azi proprietatea unor străini. Iar faptul că aceste terenuri sunt lăsate de pârloagă, nelucrate, te duce cu  gândul la intenţii dintre cele mai ticăloase ce se ascund în mintea acestor noi proprietari! În termeni expliciţi, ne paşte primejdia ca România să fie palestinizată, să cadă victimă unei politici criminale de diminuare şi eliminare a elementului etnic românesc!

Iubiţi credincioşi,

Am fost senator  între anii 1992 şi 1996. Deseori am avut sentimentul că pierd vremea în Senat şi mănânc degeaba salariul plătit de dumneavoastră. Dar în final am reuşit să justific prezenţa mea în Parlament prin strădania pe care am depus-o pentru a împiedica legiferarea vânzării pământului către străini. Mă laud cu această ispravă! Am fost singur la început, dar nu mi-a fost deloc greu să-i dezmeticesc pe ceilalţi colegi de partid – eram senator PDAR, sau din alte partide, ca să se întrunească o largă majoritate care a respins propunerea de a se permite străinilor să cumpere terenuri, proprietăţi imobiliare.

Din păcate, primul lucru pe care l-a făcut preşedintele ales în 1996 a fost să repună în discuţie modificarea legii şi la presiunile sale Parlamentul a votat înstrăinarea pâmântului românesc!…

Oameni buni, când Neagoe Basarab afla că un român şi-a vândut moşia părintească unui străin, scotea bani din vistieria ţării sau din propria sa pungă şi răscumpăra acel pământ! Eu nu-l condamn pe străinul care jinduieşte la pământul nostru, ci îl condamn şi-l blestem pe românaşul nostru, ajuns mare politician, care trădează tot ce are mai sfînt un om şi se face unealta duşmanilor noştri! Printre cei care ne guvernează tare mulţi s-au făcut în ultimii ani unelte ale străinilor! Ale trădării de Neam şi Ţară! Tare mulţi…

O altă ţintă agresată de inamicii noştri este statul român. Zilnic statul este atacat şi acuzat că este un prost gospodar, un proprietar neglijent! Încă un pas şi guvernanţii noştri ar fi gata să accepte desfiinţarea statului român. Deja statul român şi-a pierdut multe din atributele suveranităţii şi ale independenţei, iar toată suflarea gazetărească se căzneşte să demonstreze că acesta este un mare câştig al democraţiei! Oameni buni, în lume trăiesc câteva sute de popoare, dar marea lor majoritate nu au fost capabile să-şi edifice un stat. Statul, statul naţional îndeosebi, este o mare ispravă a societăţii omeneşti. Noi, românii, ne-am învrednicit să ne organizăm în state de sine stătătoare încă din zorii veacului al 14-lea. De atunci şi până azi poporul român duce o existenţă statală neîntreruptă! State cu o vechime neîntreruptă cum este statul român nu mai găseşti în Europa decât câteva, le numeri pe degetele unei singure mâini. Mai veche decât statul român este numai Biserica! Biserica a ajutat mult la constituirea statului român şi amândouă, Biserică şi Stat, au făcut istorie împreună. Legătura dintre Stat şi Biserică a slăbit mult în epoca modernă, ca efect, unul din nefericitele efecte ale Revoluţiei Franceze. Cu gândul la viitorul nostru românesc afirm necesitatea urgentă ca între statul român şi Biserică să se întindă noi punţi de conlucrare, pentru a anula efectele separării statului de Biserică! Această separare este extrem de primejdioasă atât pentru stat, cât şi pentru Biserică! Pentru Neamul românesc!

Iubiţi credincioşi,

Vă spuneam că Maica Domnului este mama creştinătăţii, a fiecăruia dintre noi. Vă fac o mărturisire: eu când, copil fiind, priveam acasă icoana Maicii Domnului, aveam impresia că o văd pe propria mea mamă, ţinând în braţe pruncul pe care ştiam că mama îl pierduse înainte de a mă naşte eu! Poate de aceea, acum, aici, vorbindu-vă dumneavoastră despre Maica Domnului nu pot să nu mă gândesc la măicuţa mea, mai ales că, pentru a vorbi din faţa altarului bisericesc canonul mi-a impus onoarea nemeritată de a mă veştmînta în odăjdii bisericeşti. Sunt convins că din înaltul câmpiilor de verdeaţă cereşti, de unde deseori m-am simţit vegheat şi întărit de ochiul mamei, acesta mă cercetează acum cu bucurie şi cu sentimentul stenic al împlinirii. Căci biata maică-mea aşa mă dorea, preot, să mă fac popă la ea în sat şi să mă însor cu… Nu, nu cu Ileana Cosânzeana, ci numai cu moaşa satului… Avea mama socotelile ei!

Am şi eu o mare bucurie în suflet că am vorbit într-un asemenea loc sfinţit de vrednici monahi şi preoţi, de pelerini ca dumneavostră. Va fi clipa cea mai deosebită din viaţa mea, oricât de mult aş mai trăi. Mai presus nu se poate.

De aceea vă mulţumesc tuturor, preacuviosului părinte stareţ Justin Pârvu, voievodul Ortodoxiei Româneşti cum atât de inspirat îi zic poporenii, mulţumesc monahilor care m-au acceptat în strană şi m-au ajutat să pregătesc această predică, şi vă mulţumesc dumneavoastră, pelerini ca şi mine la acest sfînt lăcaş, că aţi avut răbdare să mă ascultaţi. Iertare dacă am greşit, iar dacă am spus şi ceva bun şi frumos, adevărat, lui Dumnezeu să-i mulţumim şi Maicii Domnului.

Doamne, ajută!

Reformele de la răscrucea secolelor XIX şi XX din România n-au avut acelaşi efect pe care l-au avut cele aplicate în ţările Europei Occidentale. Ele au adâncit şi mai mult prăpastia dintre păturile sociale, elita manifestându-şi ataşamentul faţă de valorile moderne, occidentale, iar masa largă a populaţiei rămânând fidelă tradiţiei. Lumea mondenă se delecta cu arta modernă – teatru, cinematograf, vernisaje etc. , iar ţăranii îşi continuau viaţa lor monotonă, rustică. Ţăranul român credea în valorile sale – ortodoxia şi obiceiurile –, unicele capabile în mintea lui să-i asigure bunăstarea şi propăşirea.

Context

În acea epocă confuză, când noi ape îşi croiau albia, în conştiinţa ţărănească, noile îndeletniciri aduseseră cu sine o alarmantă degradare a moravurilor. Opresiunea, credeau ei, venea necondiţionat din partea ciocoimii, şi ea exponentă a unor rânduieli nespecifice, constituite prin pătrunderea de peste meleaguri a unei civilizaţii de pe aiurea, capitalistă, străină de structurile sociale româneşti 1.

Războiul a schimbat mult mentalitatea ţăranilor. Rolul decisiv al ostaşilor – în covârşitoarea lor majoritate ţărani îmbrăcaţi în haine militare – la obţinerea victoriilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz a dus la o puternică activizare a ţărănimii din vechiul regat. Ţăranii au înţeles că de hotărârea şi starea spiritului lor, de sacrificiul lor depindea soarta ţării, că ei erau o forţă de care trebuie să se ţină seama1a. După reforma electorală (1919) şi cea agrară (1921), ţărănimea, ignorată o lungă perioadă, a ajuns în posesia dreptului de vot. Cele două transformări majore au generat mutaţii în viaţa partidelor politice: unele îşi precipită căderea, altele se nasc şi toate îşi modifică programele, orientându-le spre masele ţărăneşti.

Mişcarea legionară, un nou actor pe scena politică, orientată social mai mult decât celelalte formaţiuni către păturile păgubaşe, îşi croieşte drum spre putere. Deşi păstrează afinităţi doctrinare cu curentul european de extremă dreaptă, mişcarea legionară se singularizează printr-o ideologie specific românească. Influenţa tezelor străine a fost minimă în cazul legionarilor, primordiale fiind ideile autohtone. Calea pe care apucase România după 1918 nu corespundea aspiraţiilor tinerilor, aceştia dorindu-şi un regim în care să conducă şi să se simtă preţuiţi 2. Tineretul intelectual – deopotrivă cel din amfiteatrele universităţilor, ca şi cel care intraseră deja în viaţa publică – manifesta ostilitate faţă de liberali şi liberalism. Devenise comună ideea potrivit căreia o prefacere a stărilor trebuia să treacă – necondiţionat – prin prealabila răsturnare a liberalilor. Nimeni nu-şi mai putea aminti de liberalismul originar, nimeni nu mai asocia liberalismul cu Bălcescu 3.

Tinerii naţionalişti repudiau concepţiile împărtăşite de generaţia veche. Ei dezavuau politicianismul cu toate elementele sale imanente. Corneliu Zelea-Codreanu dorea o acţiune efectivă, solidară cu ţara prin dispoziţii lăuntrice şi chemări ancentrale; o formaţiune care să întrupeze idealurile sublime ale naţiunii române. Era vorba de o luptă mai mult pseudomilitară decât politică. Pasiunea lui Corneliu Zelea-Codreanu pentru viaţa cazonă, de la limbaj până la atitudine, ar fi trebuit să se impună şi în disciplina mişcării legionare 3a.

Moştenirea ideilor şi practicelor haiduceşti de către legionari a fost semnalată în istoriografie. Noi am fixat drept sarcină doar identificarea acestor motive, studiind reflecţia haiduciei în folclorul românesc şi în viaţa legionară 4.

Trecutul unui nume: haiduc

Haiducii, la origini, erau ostaşi lefegii – serviciile le erau solicitate începând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea de domnii Ţărilor Române. Corpul haiducilor, în opinia lui Nicolae Grigoraş, a fost format de Ieremia Movilă, după modelul unei unităţi similare din Polonia. În iunie 1565, pretendentul la scaunul domnesc Ştefan Mâzgă, venind din Transilvania, a atacat Moldova “cu mulţi haiduci”. Haiducii, când aveau prilejul, se dedau numaidecât la jaf5. În fruntea lor se afla un căpitan, după cum erau conduse şi celelalte corpuri de lefegii – cazaci, semeni, dorobanţi etc. Ulterior, sursele folclorice indică pe haiduci luptând împotriva Porţii Otomane. Către secolul al XVIII-lea, haiducia se transformă treptat în mişcare profund socială6. Mişcarea haiducească îşi încheie existenţa începând din prima jumătate a secolului al XIX-lea7, dar exemple de activitate socială de tipul celei a războinicilor populari întâlnim şi mai târziu 8.

La începutul secolului al XX-lea, imaginea pozitivă a haiducului la sat se păstra prin cântecul bătrânesc, iar la oraş, prin spectacolele teatrului de hoţi. Analiza textelor arată că teatrul de hoţi are o apariţie nu mai veche de deceniile III şi IV a veacului al XX-lea. Adesea, variantele acestea apar ca nişte modernizări ale pieselor haiduceşti. În locul ciocoilor, cu care se războiesc haiducii, este jefuită poşta trenului de Bucureşti. În locul poterii de arnăuţi, care îi urmăreşte pe infractori, apar jandarmii…9

După instalarea bolşevicilor la conducerea Rusiei, comunismul îşi găseşte adepţi şi în spaţiul românesc. În aceste condiţii, tânărul Zelea-Codreanu face primii paşi în lupta sa naţionalistă, alături de câţiva colegi de liceu, înfiinţând prima organizaţie anticomunistă. Convocarea camarazilor săi în pădurea de la Dobrina cu scopul de organiza lupte de gherilă împotriva comuniştilor, ritualul de depunere a jurământului amintesc de o ceată de haiduci care nu putea să lupte împotriva comunismului decât cum au făcut-o înaintaşii lor: retragându-se în munţi. După manifestaţiile studenţeşti de la începutul deceniului al doilea, Corneliu Zelea-Codreanu constată că nu poate realiza dezideratele naţiunii româneşti şi nu are altceva de făcut decât să aleagă calea codrului10. Într-un elan haiducesc, el se hotărăşte să depăşească barierele impuse de politicienii corupţi şi trădători şi să ofere istoriei un exemplu al dreptăţii înfăptuite ca în vechile balade populare, cu arma în mână. Capii mişcării trebuiau să se sacrifice, să servească drept exemplu pentru generaţiile ulterioare. Alături de grupul care îi rămăsese fidel de la început, la iniţiativa lui Ion Moţa, Zelea-Codreanu pune la cale un atac împotriva celor care trădează interesele naţionale, act ce va purta numele “Complotului din Dealul Spirii”. Cei care urmau să fie asasinaţi erau: bancherii Bercovici, Mauriciu şi Aristide Blank, Stern, Filderman, Rosental, miniştrii Alex Constantinescu, Constantin Banu, George G. Mârzescu, Ioan Th. Florescu; personalităţile politice: C. Mille, Honigman ş.a. Aceşti “pigmei” trebuiau, în opinia “tinerilor haiduci”, pedepsiţi pentru că “au umilit şi au expus tuturor primejdiilor naţia românească”11. Pe 8 septembrie 1923 studenţii sunt arestaţi şi deferiţi justiţiei. În timpul procesului, sunt deţinuţi la mănăstirea Văcăreşti, care fusese transformată ân temniţă. De aici vine şi numele fondatorilor d emai târziu ai Mişcării Legionare, Văcăreştenii. Văcăreştenii apar într-o fotografie de epocă îmbrăcaţi în costume populare, cu plete ţărăneşti, având aerul unui grup de haiduci, şi nu de complotişti. Astfel, ei se erijează în apărători ale naţiunii româneşti, plasând mai marii ţării în rolul de “slugi ordinare ai iudaismului”12, “forţa ocultă care domină întreaga umanitate”; pretind rolul unor răzbunători ai ţărănimii, care luptă pentru triumfarea adevărului.

Arma

Fiind împiedicat să-şi continue acţiunea de organizare a cărămidăriei de la Ungheni, Corneliu Zelea-Codreanu se retrage în munţi13. Gândul retragerii în munţi i-a obsedat mereu pe legionari. Or, aceasta însemna începutul unei lupte împotriva regimului social-politic existent14.

Din lucrarea lui Zelea-Codreanu Pentru Legionari aflăm că motivul înfiinţării mişcării politice aminteşte de un erou din baladele haiduceşti, care nu mai poate suporta despotismul ciocoilor sau bătaia de joc a intendenţilor: “Căci eu nu mai pot rezista regimului de temniţă. Mă cobor. Las totul în voia sorţii; eu nu pot să dau nici o dezlegare. De acum umblu cu revolverul la mine. Şi la cea dintâi provocare, trag!” “Nu e bine să încercăm răscoale de mase – arăta Codreanu –, căci astăzi ar fi măcinate şi ar fi să împrăştiem numai nenorocire şi jale. Trebuie, din contră, să lucrăm singuri, în număr restrâns şi numai pe a noastră responsabilitate.”15 Credem că această din urmă afirmaţie arată intenţia clară a lui Codreanu de a organiza o mişcare mai apropiată de cea haiducească, decât o formaţiune de extremă dreaptă de model occidental.

Atentatul lui Corneliu Zelea-Codreanu, din 1924, asupra prefectului Poliţiei din Iaşi, Constantin Manciu, denotă motivaţia fundamentală a unui haiduc care “se retrage în munţi, adică răzbunarea unei nedreptăţi printr-un act criminal”16. Manciu era privit de către presa de dreapta ca “un vândut evreilor”, care, pentru o avansare, putea bate un student până la sânge, în stradă sau la poliţie, fără a fi obligat să răspundă pentru faptele sale. Imaginea haiducului care îşi face singur dreptate, atunci când nu o poate obţine altfel, s-a impus cu repeziciune, şi într-o ţară unde reprezentanţii instituţiilor oficiale erau deseori să fie corupţi sau să comită diverse abuzuri, ştiind că vor scăpa nepedepsiţi, gestul nu mai apărea ca o crimă, ci ca un act de eroism17. Astfel, pentru Manciu se potriveşte rolul căpitanului poteraşilor, unealtă a stăpânirii înstrăinate, care adesea este principalul exponent al eroului negativ, iar Corneliu Zelea-Codreanu apare cu toate atributele tradiţionale ale eroului pozitiv, înmănunchind năzuinţa fierbinte spre libertate şi dreptate socială; el întruchipează figura îndârjită a viteazului răzbunător.

În cele mai multe cazuri, Corneliu Zelea-Codreanu se identifică cu un disperat, care îşi încarcă arma în singurătate pentru a spăla cu sânge o nedreptate, înfruntând chiar şi poliţia. Aceasta coincide cu ideea despre ceea ce era pentru ţăranii români, după mulţi ani de dominaţie străină, adevărata justiţie. Tinerii radicali din Liga Apărării Naţional-Creştine căutau conştient această imagine prin intermediul diverselor lor acţiuni şi chiar prin scrierile lor; unele reflecţii ale lui Corneliu Zelea-Codreanu nu pot fi mai explicite prin tonul lor: “Ce vom face, dacă ne vor provoca? Vom scoate din nou pistoalele şi vom trage, pentru ca să ne putrezească oasele în închisori şi planurile noastre să se sfarme? În faţa acestor perspective ce ni se deschideau, ne-a încolţit în minte gândul retragerii în munţi. Acolo, unde românul a primit lupta cu toate puhoaiele duşmane. Muntele e de mult legat de noi, de viaţa noastră. El ne cunoaşte. Decât să ni se usuce trupurile şi să ne sece sângele din vene închisorile urâte şi triste, mai bine să ne terminăm viaţa murind cu toţii în munţi pentru credinţa noastră. Respingem, aşadar, umilinţa de a ne vedea din nou în lanţuri. Vom ataca de acolo, coborând în toate viesparele jidăneşti. Sus vom apăra viaţa copacilor şi munţii de pustiire. Jos vom împrăştia moarte şi milă.”18

Vestimentaţia lui Corneliu Zelea-Codreanu şi a camarazilor săi, modalitatea de a organiza adunările în campaniile electorale arată dorinţa lor de a fi văzuţi de public ca haiduci. Corneliu Zelea-Codreanu purta costum naţional, vorbea puţin, se închina şi rostea scurte alocuţiuni, dar cu mesaj naţionalist19. În marşul legionarilor spre Cahul (1930), ni se înfăţişează vreo treizeci de călăreţi cu cruci albe pe piept şi cu pene de curcan la căciuli20. Acest moment aminteşte şi de intrarea lui Tudor Vladimirescu în Bucureşti. În concepţia legionară, Tudor Vladimirescu este “de crâncenă credinţă ca toţi purtătorii de flacără românească, ca marii noştri capitani, dar crezul lui a crescut până la cer şi lupta dusă până la jertva proprie şi-a găsit biruinţa pandurului în istorie”21.

Calul

În 1929, Corneliu Zelea-Codreanu şi adepţii săi au făcut prin ţară mai multe marşuri legionare. În atmosfera prezentată mai sus, Corneliu Zelea-Codreanu venea cu maşina la un loc fixat din timp, unde era întâmpinat de adepţii săi22, de acolo pleca pe un cal alb spre locul de adunare cu ţăranii. Călăreţii cu pene de păun sau de curcan la căciuli, semn distinctiv al marilor căpetenii militare moldave sau valahe în lupta împotriva invadatorilor străini, aminteau ţăranilor de momentele de glorie ale trecutului nostru naţional, năşteau în inima lor simţul protecţiei în timpurile atât de nesigure în care trăiau. Deseori, ţăranii îi aşteptau seara cu lumânări aprinse în mâini ori le vărsau în cale găleţi cu apă, în semn de noroc. Legionarii intrau în sate încolonaţi în pas bărbătesc. Îngenuncheau o clipă în faţa bisericilor şi se rugau, cu ţărănimea împrejurul lor, care privea cu dragoste pe aceşti tineri care nu preferau discursurile declamatorii cu care fuseseră de atâtea ori asurziţi şi amăgiţi, ci se mulţumeau cu rugăciunea, pe care toţi creştinii o înţelegeau, şi cu cântece de vitejie şi de unire de ţară23. Referindu-se la acest episod, Zigu Ornea menţiona: “Este în toată această stilistică a comportamentului o regie bine strunită, care lasă impresia că e spontaneitate şi firesc. La început totul e probabil că e firesc, apoi, totul, inclusiv descinderea în sate pe cal alb de haiduc, s-a asamblat cu un ceremonial bine gândit”24. Prin aceste peripluri, legionarii au câştigat adeziunea ţăranilor. Sătenii îi priveau cu admiraţie, ca pe eroi care luptă cu nedreptatea. În ciocnirile legionarilor cu jandarmii, le ţineau partea. Dacă erau răniţi îi îngrijeau, le dădeau de mâncare şi haine, sau îi găzduiau25.

Îmbrăcămintea

Rigorile vestimentare erau respectate de fiecare legionar. Drept exemplu este cazul unui legionar din Chişinău, Constantin Buruiană, care se prezenta la adunările de cuib îmbrăcat în haine naţionale, cu două pistoale la brâu26. Ulterior, mişcarea legionară va adopta cămăşile verzi drept uniformă. Cercetând folclorul haiducesc, aflăm că poporul a căutat să redea culoarea îmbrăcămintei haiducului prin verdele “frunzei de viţă” şi a “frunzei de fag”. Adresându-se mamei, acesta o roagă: “…Să-mi croieşti o dulamiţă, / Verde, ca frunza de viţă, / Că la vară-i răzmeriţă. / Să-mi croieşti un comănac, / Verde, ca frunza de fag, / Ca să-mi fie cu el drag…”27.

În folclorul haiducesc este evocată înfrăţirea haiducului cu codrul, muntele, arma. Haiducul vorbeşte cu codrul, cu frunza, cu iarba, cu florile, se sfătuieşte, îşi destăinuie dorinţele. Deseori, în baladele haiduceşti fagul îşi apleacă crengile, să-l ascundă pe haiduc, iarba verde devine protectoare a făptuirilor haiducului, ea se ridică în urma voinicului şi îi ascunde urma, crengile ţin cu credinţă armele, căprioara roade “frunzişul des”, face fereastră, ca voinicul “să-şi facă ochii roată”: “Numai codruleţul drag / dă dreptate la sărac / Numai arcul după spate / dă săracului dreptate”28. Acest motiv este evocat frecvent atât în “folclorul legionar”, cât şi în scrierile legionare, în special, cele care aparţin lui Corneliu Zelea-Codreanu. În momentele disperate, el pleacă în codru sau în munţi… În ciocnirile legionarilor cu poliţia, Corneliu Zelea-Codreanu, asemenea unui haiduc din balade, susţine că unicul său sprijin este revolverul29. Motivul respectiv are o prezenţă pregnantă în cântecele legionare: “Legionari să-ntindem hora pe-ntregul zăvoi, / Că suntem la noi acasă, în ţară la noi / Vine timpul haiduciei, codru să-ndrăgim, / Numai codru plânge frunza, când noi suferim…”30.

O acţiune frecvent întâlnită în folclorul haiducesc este travestirea, deghizarea haiducului. La acest procedeu recurgeau mai mulţi haiduci, indiferent de vremurile şi spaţiul în care au haiducit. Ei se îmbrăcau în haine călugăreşti, de ţăran, se deghizau în moşnegi neputincioşi pentru a scăpa de poteră31. Corneliu Zelea-Codreanu a apelat de mai multe ori la asemenea “şiretlic”, atât în momentele de prigoană, cât şi în cele de legalitate. În 1931, un ordin al Serviciului Secret de Informaţii atenţiona Inspectoratul de Poliţie Chişinău că Corneliu Zelea-Codreanu se afla în acest oraş deghizat în moşneag cu barbă32, iar la începutul lunii decembrie 1933, îmbrăcat în haine de călugăr cu ochelari şi barbă, locuia la un schit33. De aici, după raportul unui informator S.S.I., el spunea legionarilor să se ascundă pe la mănăstiri că în curând “se va întâmpla ceva” (asasinarea lui I.G. Duca) 33a. În istoriografie există opinia că, deghizarea lui Codreanu în moşneag, călugăr ar fi o fabulaţie inventată de Siguranţă, însă, presupunerea că acesta se ascundea în haine de călugăr este exprimată de legionari, mai precis, de Iulian Sârbu, şeful Gărzii de Fier din Basarabia, care o spunea nu poliţiei, ci camarazilor săi 33b.

Jertfa

Jertfa are rădăcini adânci în istoria poporului român. Ea are un loc aparte în baladele haiduceşti. Trebuie să menţionăm că Corneliu Zelea-Codreanu, în Pentru Legionari, nu rareori aminteşte sacrificiile şi lupta bravilor haiduci pentru libertatea întregului popor, nu pentru binele propriu34: “Neamul nostru n-a trăit prin milioane de robi, care şi-au pus gâtul în jugul străinilor, ci prin Horia, prin Avram Iancu, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toţi haiducii…, care în faţa jugului străin nu s-au supus, ci şi-au pus flinta în spate şi s-au ridicat pe potecile munţilor, ducând cu ei onoarea şi scânteia libertăţii. Prin ei a vorbit atunci neamul nostru, iar nu prin «majorităţile laşe» şi «cuminţi». Ei înving sau mor, indiferent. Pentru că, atunci când mor, neamul trăieşte întreg din moartea lor şi se durează din onoarea lor”35. Aici, se cuvine să subliniem că liderii legionari au urmărit ca legionarii să cunoască glorioasele fapte ale haiducilor. O primă etapă în aderarea unui tânăr la Garda de Fier era obligaţia de a citi cartea Haiducul, acţiune ce avea drept scop inocularea spiritului de aventură35a. Această “probă” trebuia să fie susţinută de candidaţii care doreau să adere în “frăţiile de cruce”, unitate inferioară a mişcării legionare. Făcând apologie acestor viteji naţionali, Corneliu Zelea-Codreanu urmărea să zămislească “oameni noi” cu calităţi de erou, “nişte uriaşi în mijlocul istoriei noastre, care să biruiască toţi duşmanii patriei”. În viziunea lui, lupta şi biruinţa legionarilor trebuiau să se continue dincolo, asupra inamicilor nevăzuţi, asupra puterilor răului. Asemenea unui haiduc care luptă pentru moarte, legionarul trebuie să iubească moartea36, deoarece sângele său va servi la cimentarea României legionare: “Moartea noastră în modul acesta ar putea aduce acestui neam mai mult bine, decât sforţările zadarnice ale vieţii noastre întregi”37. În perioada interbelică, sacrificiul a fost intens exploatat din punct de vedere politic, plecându-se de la scenariul mitologic al celor două balade populare româneşti – Meşterul Manole şi Mioriţa. Mitul morţii, cununia cosmică şi zidirea spirituală au fost analizate şi comentate intens la acea epocă, depăşindu-se cadrul ştiinţific 38.

Numele şefului

Numele Codreanu este strâns legat de haiducie. La începuturile mişcării haiduceşti termenul codrean desemna tâlharii de codru, adică haiducii. Spre exemplu, Ion Neculce, în Letopiseţul Ţării Moldovei, relatează că, în timpul domniei lui Constantin Cantemir (1685–1693), vreo 40 şi mai bine de codreni-tălhari ţineau drumurile din Ţara de Jos39. Cu numele respectiv este cunoscut haiducul Codreanu, faptele căruia sunt reflectate în folclor. După legendele româneşti se presupune că acest haiduc a trăit toată viaţa în codrii Orheiului. Despre viaţa lui se ştie foarte puţin, totuşi se vehiculează ideea că haiducul Codreanu s-ar fi tras din viţă de domn, de loc din Bucovina. El a haiducit multă vreme prin codru şi în cele din urmă murit la o mănăstire40.

Cântecul

Corneliu Zelea-Codreanu considera că singura posibilitate de manifestare a stării lăuntrice sunt cântecele legionare. Folclorul legionar cuprinde mai multe specii muzicale: doine, hore, cântece de marş, imnuri etc. Acestea erau închinate ideilor legionare: moarte, răzbunare, muncă, jertfă ş.a., dar şi eroilor legionari, cum ar fi Căpitanul, Nicadorii, Decemvirii, celor căzuţi în Spania etc. Textele cântecelor conţin ameninţări la adresa aşa-numiţilor duşmani ai mişcării: “I-om îneca în râu de sânge /Asemeni şerpilor îi vom zdrobi”45.

De obicei, cei asupra cărora erau îndreptate ameninţările sunt numiţi cu cuvinte peiorative din folclorul haiducesc: ciocoi, tâlhari, călăi etc. Legionarii se numesc în cântece: voinic, haiduc, pandur etc. Evreul preia rolul grecului fanariot, care “despoaie de comori poporul românesc”.

Cântecul legionar, apreciază Eugen Weber, făcea parte din întregul ceremonial legionar, al cărui scop esenţial impresiona publicul, de a inspira tânărul aflat în căutarea unei credinţe, de a-i speria pe unii şi de a-i incita pe alţii46.

Temniţa

Un alt motiv frecvent întâlnit în folclorul legionar este închisoarea. Mama din baladele haiduceşti care-şi plânge feciorul întemniţat reapare în cântecele legionare. Desigur, acest motiv descrie reala suferinţă a sutelor de mame care-şi lăcrimau feciorii ferecaţi de jandarmi: ” …Du-te dorule cu bine, / La părinţii mei din sat / Şi le spune că feciorul lor / A fost întemniţat. / De-i vedea plângând pe mama / Lângă vatră în pridvor, / Şterge-i ochii cu năframa, / Spune-i că de ea mi-e dor…”47.

Legionarul figurează în cântece ca răzbunător al poporului, fapt ce aminteşte de haiducul plin de măreţie, eroism şi avânt de luptă, care îi pedepseşte şi îi înfierează cu asprime pe ciocoi, purtătorii suferinţei poporului. După cum am susţinut mai sus, legionarul spală cu sânge o nedreptate comisă nu împotriva sa, ci a poporului: “…Mie mi se urca sângele în cap şi iar îmi trecea prin minte să pun mâna pe armă, să mă ridic în munţi şi să trag cu nemiluita în cetele de duşmani şi de vânduţi, dacă autorităţi româneşti şi legi în România Mare pot patrona asemenea crime în contra naţiunii române, a onoarei şi a viitorului ei şi dacă aceste legi şi autorităţi vândute i-au închis orice speranţă de dreptate şi de mântuire românească”48.

Căpitanul

Corneliu Zelea-Codreanu se intitula Căpitan, pe când Adolf Hitler – Führer, iar Benito Mussolini – Duce, în traducere, conducător. Din scrierile legionare aflăm că astfel a fost numit Corneliu Zelea-Codreanu la sugestia lui Ion Moţa. Însă în timpul Complotului din Dealul Spirii, Corneliu Zelea-Codreanu îi trimite lui Nicolae Dragoş un bileţel în care semnează Căpitanul Furtună49. Termenul căpitan apare în documentele Ţării Româneşti şi Moldovei în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. El derivă de la capitaneus şi este întâlnit prima dată în documentele interne ale Moldovei în timpul domniei lui Despot Vodă. În Ţara Românească termenul este cunoscut în vremea domniei lui Mihai Viteazul. Căpitanii erau numiţi de domnii ţării şi aveau ca atribuţii: în timp de pace − administrarea ţinutului, iar în timp de război − conducerea cetelor de ostaşi (lefegiii)50. Tradiţia folclorică ni-i indică pe căpitani în fruntea cetelor de haiduci. Deseori căpeteniile au în spate activitate militară. De exemplu, haiducul Coroi era căpitan în armată şi “a fugit din armatî, s-apucasî di făcut dreptati la săraci”51. De altflel, şi Corneliu Zelea-Codreanu a avut un trecut militar. Căpitanul legionarilor, ca şi alţi căpitani, devenise “semizeu”. În perioada de maturitate a mişcării, printre legionari circula credinţa că nu poţi ascunde nimic de Căpitan, iar simbolul legionar pătratul cu două puncte, care a înlocuit în 1933 semnul Gărzii de Fier reprezentat prin cele 3 linii paralele şi perpendiculare, semnifica ochii lui Codreanu. Foile cu acest simbol încleiate pretutindeni semnificau faptul că Zelea-Codreanu îşi urmăreşte advesarii peste tot. În timpul prigoanei, Codreanu însuşi s-a numit haiduc. În literatura legionară, căpitanul este un om năzdrăvan, care din orice împrejurare, oricât de grea ar fi ea, iese deasupra, este un învingător, iar de va cădea, el se va ridica din nou şi va învinge.

Ilie Gulică

_________________________________________

1Z. Ornea, Sămănătorismul, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 217.

1aIstoria Românilor, vol. VIII, România întregită (1918–1940), coordonator Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 49–50.

2Adrian Gabriel Lepădatu, Mişcarea legionară între mit şi realitate, Editura Cartier, Chişinău, 2005, p. 47.

3Z. Ornea, op. cit., p. 170.

3a Adrian Gabriel Lepădatu, op. cit., p. 78.

4Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier. 1919–1941. Mistica ultranaţionalismului, Bucureşti, 1993; Z. Ornea, Anii Treizeci. Extrema Dreaptă Românească, Bucureşti, 1996; Adrian Gabriel Lepădatu, Mişcarea legionară între mit şi realitate, Editura Cartier, Chişinău, 2005, ş.a.

5N. Grigoraş, Instituţii medievale din Moldova. Organizarea de stat pînă la mijlocul sec. al XVII-lea, Bucureşti, 1971, p. 173.

6Виктор Михайлович Гацак, Восточнороманский эпос. Иcследование и тексты, Наука, Моscova, 1967, p. 139.

7Демир Драгнев, Гайдуки – народные мстители, Chişinău, 1962, p. 41.

8Sergiu Moraru, Folclorul haiducesc, în “Valori şi tradiţii culturale în Moldova”, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1993.

9Istoria Literaturii Române. Folclorul. Literatura populară(1400–1780), vol. I, Bucureşti, 1964, p. 77–78.

10Corneliu Zelea-Codreanu, Pentru Legionari, Bucureşti, 1999, p. 129.

11Adrian Gabriel Lepădatu, op. cit., p. 60.

12Corneliu Zelea-Codreanu, idem.

13Ibidem, p. 163.

14Демир Драгнев, op. cit., p. 27.

15Ibidem.

16Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier. 1919–1941. Mistica Ultranaţionalismului, Bucureşti, 1993, p. 81.

17Adrian Gabriel Lepădatu, op. cit., p. 73.

18Francisco Veiga, ibidem.

19Z. Ornea, Anii Treizeci. Extrema Dreaptă Românească, Bucureşti, 1996, p. 281

20Corneliu Zelea-Codreanu, op. cit., p. 291.

21Milviuţa Ciauşu, Panteonul mişcării legionare, în “Mituri istorice româneşti”, Bucureşti, 1995, p. 199.

22Corneliu Zelea-Codreanu, op. cit., p. 294.

23Adrian Gabriel Lepădatu, op. cit., p. 173.

24Z. Ornea, idem.

25Adrian Gabriel Lepădatu, op. cit., p. 111.

26Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 680, inv. 2, f. 461

27Grigore Botezatu, Folclor haiducesc în Moldova, Chişinău, 1967, p. 141.

28Sergiu Moraru, op. cit., p. 21.

29Corneliu Zelea-Codreanu, op. cit., p. 175.

30 www.mişcarea.net.

31Sergiu Moraru, op. cit., p. 25.

32Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 680, inv. 2, d. 3433, f. 23.

33Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 680, inv. 2, d. 3434, f. 37.

33a Ibidem.

33bIbidem.

34Виктор Михайлович Гацак, op. cit., p. 142.

35A.N.R.M., F. 680, inv. 1, d. 3706/2, f. 508; Corneliu Zelea-Codreanu, op. cit., p. 64.

35aIbidem, f. 508.

36Виктор Михайлович Гацак, op. cit., p. 143.

37Corneliu Zelea-Codreanu, op. cit., p. 244.

38Chantal Delsol, Michel Maslovski, Joana Nowicki, Mituri şi simboluri politice în Europa Centrală, Chişinău, 2003, p. 89.

39Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, Bucureşti, 1982, p. 315.

40Grigore Botezatu, op. cit., p. 51.

41Z. Ornea, ibidem.

42Corneliu Zelea-Codreanu, op. cit., p. 98.

43 www.mişcarea.net.

44Eugen Weber, Dreapta românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 66.

45 www.mişcarea.net.

46Corneliu Zelea-Codreanu, op. cit., p. 282.

47Adrian Gabriel Lepădatu, op. cit., p. 61.

48Nicolae Stoicescu, Curteni şi slujitori. Contribuţii la istoria armatei române, Editura militară, Bucureşti, 1968, p. 246.

49Sergiu Moraru, op. cit., p. 25.

50ANRM, F. 680, inv. 1, d. 3638/2, f. 293.

51Idem, d. 3706/2, f. 461.

Răzbunătorii este numele dat grupului de legionari care în septembrie 1939, l-au «executat» pe Armand Călinescu, prim-ministrul asasin, care avea pe conştiinţă viaţa (şi tinereţea) Căpitanului, a Nicadorilor şi a Decemvirilor, ucişi prin strangulare de gardienii care îi păzeau. Scopul lor a fost acela de a-l pedepsi pe Armand Călinescu pentru crimele făcute împotriva legionarilor.

Răzbunătorii mai sunt cunoscuţi şi sub numele de “echipa Miţi Dumitrescu”. Grupul era format din: Miţi Dumitrescu (avocat), Ion Ionescu (student), Ovidiu Isaia (fotograf), Ion Moldoveanu (student), Gheorghe Paraschivescu (student), Cezar Popescu (student), Marin Stănciulescu (mecanic), Traian Popescu (student), Ion Vasiliu (desenator).

Atentatul a avut loc în timp ce Armand Călinescu se deplasa de la minister spre casă într-un automobil Cadillac neblindat. Maşina a fost blocată de un alt automobil în zona Eroilor din care au coborât mai mulţi oameni înarmaţi. În schimbul de focuri care a urmat a fost ucis şoferul, iar agentul de pază a reuşit să fugă fiind rănit. Armand Călinescu a fost nimerit de douăzeci de gloanţe.

Imediat după atentat echipa Miţi Dumitrescu s-a deplasat în str. General Berthelot” şi, îşi aminteşte Paul Ştiubei a intrat în localul Radiodifuziunii trăgând în tavan mai multe focuri de revolver. Aceasta pentru a intimida şi paraliza presupusa gardă militară de pază. Spre stupefacţia istoriei această instituţie a Radiodifuziunii nu avea pază militară şi avea numai doi portari, salariaţi proprii, care controlau intrarea.

Echipa Miţi Dumitrescu s-a dus direct în sala de înregistrare şi difuziune unde cânta orchestra Radio. Miţi Dumitrescu a luat microfonul din faţa orchestrei şi a pronunţat următorul mesaj către Naţiune şi Istorie: Astăzi 21 septembrie 1939 ora 1430 primul ministru Armand Călinescu a fost executat de o echipă legionară de sacrificiu care a făcut justiţie pentru asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu la 30 noiembrie 1938. Salariaţii Radiodifuziunii au întrerupt difuzarea la jumătatea mesajului şi astfel publicul ascultător n-a recepţionat justificarea atentatului. Odată cu exprimarea mesajului, echipa Miti Dumitrescu a depus pe podea revolverele şi a ridicat spre tavan ambele mâini. Aceasta cu semnificaţie de predare către autorităţile de stat. Până să vină poliţia spre a-i aresta(;), directorul general al Radiodifuziunii(;) s-a repezit asupra lui Miti Dumitrescu şi i-a tras două palme. Miti Dumitrescu nu a ripostat şi a rămas mai departe imobil cu mâinile ridicate spre tavan.

Poliţia a venit în frunte cu generalul Gavrilă Marinescu şi i-a luat pe legionari. Lui Miti Dumitrescu i s-au rupt ambele braţe, iar limba i-a fost scoasă din gură cu un cârlig. Fiecare dintre cei nouă membri ai echipei de sacrificiu, după ce a fost torturat timp de 8 ore într-un mod înfiorător a fost legat şi împuşcat fără judecată. Apoi, tot Poliţia, le-a depus cadavrele chiar la locul atentatului, strada Ştirbei Vodă la întretăierea cu bulevardul Ardealului.

Încă o informaţie. La acea dată era mare caniculă în Bucureşti. Prefectura Poliţiei Capitalei a montat în jurul cadavrelor mai multe tribune pentru ca publicul să [le] vizioneze descompunerea(;). La faţa locului au venit membrii Guvernului şi alte somităţi ale clasei conducătoare. În «Jurnalul» care a rulat la cinematografele din acea epocă sa putut vedea [,spre pildă,] cum(;) ministrul educaţiei naţionale profesorul Petre Andrei scuipă cadavrele în chip de ură şi pedeapsă post mortem. De asemenea, şcolile au venit să le scuipe şi să le blesteme.

Nu se ştie ce s-a întâmplat [apoi] cu cadavrele(;). După toate probabilităţile au fost incinerate la Crematoriul Cenuşa şi ce a rezultat a fost azvârlit la gunoi.

Din cadrul aceloraşi sinistre represalii, fac parte şi masacrele mişeleşti din noaptea de 21-22 septembrie 1939. Noul guvern constituit sub preşedenţia gen[eralului] Argeşanu, având pe gen[eralul] Gavril[ă] Marinescu ca Ministru de Interne, a ordonat uciderea tuturor fruntaşilor legionari din lagăre şi închisori, precum şi a câte 3-5 legionari din fiecare judeţ. Astfel, au fost asasinaţi grupul de la închisoarea Râmnicu-Sărat în frunte cu ing. Gh. Clime, care a fost(;) torturat în mod înfiorător; 44 în lagărul de la Miercurea Ciuc; 31 în lagărul de la Vaslui; 7 la Spitalul Militar din Braşov; 10 în Bucureşti; 147 în restul ţării. În total, 252 de legionari. De asemenea, pe 22 septembrie Victor Dragomirescu este ridicat de la Spitalul închisorii Văcăreşti, sugrumat în maşină şi dus la crematoriu unde, încă dând semne de viaţă, a fost ars de viu.

________________________________________

Biografie

• Secretul sabiei de foc, Radu Mihai Crişan
• Trei simboluri ale istoriei naţionale

Decemvirii este supranumele dat grupului celor zece care l-au pedepsit pe Mihai Stelescu pentru trădare: Ion Caratanase, Iosif Bozântan, Ştefan Curcă, Ion Pele, Grigore Ion State, Ion Atanasiu, Gavrilă Bogdan, Radu Vlad, Ştefan Georgescu şi Ion Trandafir.

În urma alegerilor din anul 1933, Mihai Stelescu a fost ales deputat din partea Gărzii de Fier. În timpul unei tabere de muncă organizată la Budachi, în Basarabia, el a atras de partea sa câţiva legionari pe care i-a convins “că prezenţa Căpitanului nu mai este utilă” partidului şi a gândit un plan de eliminare a acestuia. Cum unul dintre complotişti pe nume Cotea s-a crezut demascat, a mărturisit totul. În urma percheziţiei făcute acasa la Gheorghiade a fost gasită cianura care urma să fie folosită pentru asasinarea lui Codreanu. Consiliu de onoare legionar, care l-a judecat pe Stelescu, l-a gasit vinovat de trădare şi complot şi l-au exclus din Legiune.

Totuşi Corneliu Zelea Codreanu i-a dat şansa ca printr-o conduită bună, să fie reabilitat după un anumit timp. Plecat la Galaţi, Stelescu a scos o revistă. După primele numere ale revistei, a început o campanie de denigrarea a lui Codreanu şi a Gărzii de Fier şi cu toate că a fost avertizat să înceteze, el a continuat crezând că astfel poate să-i dezbine pe membrii Mişcării Legionare. Deoarece justiţia nu şi-a făcut datoria de a-l opri pe Stelescu de a mai calomnia, un grup de zece legionari numit Decemvirii au decis să-şi facă dreptate şi să-l elimine, ceea ce s-a şi întâmplat^[1]pe 16 iulie 1936^[2]. Decemvirii nu au încercat să scape ci s-au predat imediat şi au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă.

Decemvirii au fost asasinaţi în ritual talmudic^[3] în noaptea de 29/30 noiembrie 1938 de către jandarmi, în timp ce erau transportaţi la închisoarea Jilava. Tot atunci au fost asasinaţi Corneliu Zelea Codreanu şi Nicadorii^[4].

_____________________________________________________

Note:

1. ^ “Istorie scrisă, istorie trăită”, Dinu Moraru
2. ^ Cronica unor violenţe politice, Nicolae Roşca
3. ^ “Creştinismul Mişcării Legionare”, Flor Strejnicu
4. ^ Din istoria a Poliţiei Române, Florin Şinca, p.314