Dimitrie Onciul (n. 26 octombrie/7 noiembrie 1856, Straja – d. 20 martie 1923) a fost un istoric, membru titular al Academiei Române. A studiat la Universitatea din Cernăuţi şi la Universitatea din Viena. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti şi director al Arhivelor Statului, a fost primul preşedinte al Comisiei consultative heraldice. A întemeiat şcoala critică în istoriografia românească. S-a ocupat de problema originii românilor, demostrând argumentat formarea poporului român pe o arie întinsă de ambele părţi ale Dunării şi respingând teoria migraţiunii medievale a românilor din Peninsula Balcanică emisă de unii istorici austrieci ca Franz Josef Sulzer, Eduard Robert Rösler sau Johann Christian von Engel. A demonstrat, pe bază de documente, că formarea statelor feudale româneşti a fost o firească urmare a dezvoltării vechilor formaţiuni politice locale, combatând teoria neştiinţifică a „descălecatului”.

Opera principală

• Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţii românilor în Dacia Traiană, 1885
• Radu Negru şi originile Principatului Ţării Româneşti, 1890 – 1892
• Originile Principatelor Române, 1899
• Ideea latinităţii şi a unităţii naţionale, 1919
• Tradiţia istorică în chestiunea originilor române, 1906-1907

A fost istoric, arheolog, epigrafist şi eseist român

S-a născut la 28 septembrie 1882, în cătunul Perchiu din comuna Huruieşti, judeţul Bacău. A studiat la Bucureşti (avându-i ca profesori pe Nicolae Iorga şi Dimitrie Onciul) şi apoi în Germania, unde s-a specializat în istorie antică. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei Române şi al mai multor academii şi societăţi ştiinţifice din străinătate.

S-a preocupat îndeosebi de arheologie, preistorie şi istoria civilizaţiei greco-romane.

A organizat numeroase şantiere arheologice, dintre care cel mai important este cel de la Histria, şi a publicat numeroase studii, rapoarte arheologice şi monografii, cuprinzând un material documentar vast, valoros şi util.

Şi-a început activitatea de instoric cu lucrarea de doctorat Naţionalitatea negustorilor din Imperiul roman (1909, în limba germană), considerată de specialişti ca unul din cele mai bune studii despre dezvoltarea comerţului în antichitatea clasică. În scopul rezolvării problemelor legate de istoria Daciei, a organizat o serie de săpături sistematice, îndeosebi în staţiunile arheologice din a doua epocă a fierului. Pe baza rezultatelor parţiale ale săpăturilor a scris Getica (1926), cea mai importantă lucrare a sa (datorită destinului său), o vastă sinteză istorico-arheologică, prin care a readus în prim planul cercetării istorice rolul politic şi cultural al daco-geţilor; unele lipsuri şi exagerări (printre care accentuarea rolului sciţilor şi al celţilor în dezvoltarea culturii geto-dace) nu ştirbesc valoarea acestei lucrări.

Prin concepţia sa istorică idealistă, expusă în studiul sociologic Ideile fundamentale ale culturii sociale contemporane şi în eseuri (volumele Idei şi forme istorice şi Memoriale) a reuşit să facă o sinteză a neohegelianismului şi neokantianismului şi s-a declarat adversar al şovinismului şi al cosmopolitismului.

Vasile Pârvan a avut un rol deosebit în crearea noii şcoli româneşti de arheologie. El a organizat Şcoala română din Roma, instituţie pentru perfecţionarea tinerilor arheologi şi istorici, şi a iniţiat şi condus apariţia anuarelor acesteia „Ephemeris Dacoromana” şi „Diplomatarium Italicum”, precum şi prima serie a revistei „Dacia”.

Pasionat în totalitate de munca de pe şantier, Vasile Pârvan ignoră apendicita de care suferea. Ajunge într-un final pe masa de orperaţie, însă este mult prea târziu pentru a-i salva viaţa. A avut o moarte extrem de regretabilă şi regretată, firul vieţii sale fiind brusc întrerupt, la 26 iunie 1927, la doar 45 de ani, în plină putere creatoare.

Opere:

• M. Aurelius Versus Caesar şi L. Aurelius Commodus (1909)
• Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman (1911)
• Cetatea Tropaeum (1912)
• Memoriale, Bucureşti, Cultura Naţională, 1923
• Începuturile vieţii romane la gurile Dunării (1923)
• Getica (1926)
• Dacia. Civilizaţiile antice din regiunile carpato-danubiene (1928, în limba engleză, traducere în română 1937, 1957, 1958)

“Acest boier era bogat şi fără pereche în această ţară… Îl vedeam cum se scula obişnuit la vremea citirii rugăciunilor de la miezul nopţii, citind neîncetat psalmii profetului David şi restul ritualului stabilit, de la începutul slujbei până la sfârşit, stând într-unul din colţurile bisericii, fără să privească nici la dreapta, nici la stânga şi sârguindu-se cu toata inima, când se ivea prilejul, să aprindă şi să stingă lumânările şi să facăţ şi alte slujbe bisericeşti, ca şi când ar fi fost un paracliser sau chiar şi cu mai multă însufleţire, astfel încât tare se minunau de el”.

Însemnarea aparţine arhidiaconului Paul de Alep care a vizitat Ţara Românească la sfârşitul domniei lui Matei Basarab, însoţindu-l pe patriarhul Macarie al Antiohiei în călătoria sa la Moscova. Autorul era impresionat de evlavia boierului muntean, nu altul decât Preda Brâncoveanu, nepotul lui Matei Basarab şi bunicul viitorului domn Constantin Brâncoveanu.

Să reţinem şi altă relatare din acea vreme – a misionarului catolic Petru Baksic, aflat în Valahia pe la 1640 – despre viaţa monastică de aici: “Egumenii sau stareţii lor umblă în trăsuri, îmbrăcaţi în mătase, încât par tot atâţia boieri… În mănăstiri, ţiganii fac tot: ară, sapă, muncesc şi păzesc vitele şi tot ce trebuie făcut fac, chiar şi ţigancile umblă prin mănăstire şi muncesc, fac pâine spală vasele, mătura, mulg vacile şi fac tot ce trebuie făcut într-o casă, ceea ce e un lucru nemaipomenit”.

Cele două relatări surprind două stiluri de viaţă de la mijlocul veacului XVII: cel al boierului evlavios precum monahii şi, respectiv, cel la egumenului – boier, slujit de robi ţigani. Dar care dintre acestea se constituia în model în epocă: cel monahal pentru cel boieresc, sau cel boieresc pentru cel monahal?

Sursele literare par să ilustreze atracţia modelului monastic, reprezentat de scrieri precum Varlaam şi Ioasaf (tradusaăde Udriste Năsturel în 1649) sau Cuvânt de învăţătură al bunului creştin domn Neagoe Voievod, domnul Ungrovlahiei, către două slugi credincioase ale sale şi dragi, care se lepădara de lume şi se dedară vieţii călugăreşti, din aceeaşi perioadă (1633-1634).

A fost domnia lui Matei Basarab o epocă de fervoare religioasă, aşa cum pare să o arate numărul mare de ctitorii voievodale şi boiereşti? Documentele vremii consemnează că, între 1633 şi 1650, au trecut la monahism cca 110 bărbaţi şi 30 femei. Mulţi dintre aceşti călugări şi călugăriţe sunt amintiţi cu numele mirenesc neschimbat, fapt explicabil, credem, prin absentţa, în cazul lor, a ceremonialului propriu-zis al tunderii în monahism şi al depunerii celor trei voturi (sărăcie, castitate şi ascultare).

Demn de remarcat este faptul că aceşti călugări îşi păstrau dreptul de a poseda şi transmite bunuri. Documentele atesta că monahii efectuau tranzacţii de ocine, vii, livezi, ţigani ş.a., cu titlu personal. Dintr-un număr de 21 diete călugăreşti, doar patru sunt în beneficiul unei mănăstiri. Raportat la numărul mare de testamente ale laicilor care-şi lasă averea unui aşezământ monastic numai pentru obţinerea dreptului de înhumare în lăcaş, această proporţie este semnificativă pentru ataşamentul puternic faţă de averea personală a celor ce intraseră în monahism.

Din cei 140 de monahi, doar 12 sunt boieri sau soţii de boieri, documentele fiind sărace în ceea ce priveşte informaţiile referitoare la motiveţia care le-a călăuzit alegerea. Iată câţiva dintre aceşti boieri şi boieroaice trecute la monahism în vremea lui Matei Basarab (1).
Unul dintre aceştia este Tudor Rudeanu, mare sluger, pentru foarte scurt timp, în 1620. Tatăl său, Ivan din Ruda, a fost mare logoffăt. După 1621, Tudor a deţinut dregătoria de simplu sluger, perioadă în care a achiziţionat un număr de moşii printre care Priseaca, Sultăneşti, Curtişoara. În 1628-1629 avea ocine în Ciomăgeşti, Şerbăneşti, Vâlseşti şi Curtişoara. Tudor Rudeanu s-a călugărit la mănăstirea Cozia, probabil în 1632-1633, primul act în care semnează “Teofil călugăr” fiind din 6 mai 1633. Un an mai târziu, era egumen al mănăstirii Cozia. Continuă să-şi administreze moşiile, în prezenţa lui rudele îşi fac testament şi, împreună cu cei trei fii ai săi, se judecă pentru români şi vinde ocine.

După cum se poate constata, statutul de călugăr care a depus votul sărăciei nu este, pentru Tudor-Teofil Rudeanu, incompatibil cu vechea lui condiţie boierească. La fel ca el mai sunt şi alţi foşti boieri deveniţi monahi şi care nu abandonează bunurile lumeşti. Udrea logoffăt, cu numele călugaresc Teofil, proprietarul unor case din Târgovişte, Pârvul ban din Mihăieşti, cu numele monahal de Paisie, Mara Călugariţa “Balaceanca cea batrână” ş.a.

Tunderea în monahism se făcea, câteodată, la bătrâneţe, în schimbul de azil (asistenţă). Fenomenul, moştenit din Bizanţ, era tot atât de frecvent ca şi obiceiul călugării văduvelor. Un Tudor, logofăt din Vlădeni, om numai cu cap, fără copii, “se călugăreşte la mănăstirea Ruda, păstrându-şi stăpânirea satelor Vlădeni şi Vârliţi, moştenite din averea părintească”.

Postelnicul Iane din Câmpulung, văduv după 40 ani de căsnicie, ajuns la boale grele şi nevoie şi sărăcie, “intră la mănăstire aducând cu el şi trei ţigănci care să-l îngrijească şi care, la moartea sa, rămân moştenire obştii”. Dionisia băneasa se călugăreste la mănăstirea Banul din Buzău rugându-se de călugări s-o îngrijească până la moarte, în schimbul unor vii, a şapte stânjeni de ocină, a unor buţi şi vase pentru vin şi a caselor de la vie.

”Şederea unei femei, fie ea şi călugăriţă, într-o mănăstire de bărbaţi contravenea flagrant tuturor pravilelor monahale răsăritene. Erau totuşi aşezăminte monahale în care coexistau două obşti, una de călugări şi alta de călugăriţe. La mănăstirea Râncaciov, călugăriţele solicitau domniei, la 1648, să fie lăsate să locuiască cum au locuit şi cu alţi egumeni şi călugări”.

Teofana monahia, mama lui Mihai Viteazul, şi-a sfârşit zilele la o mănăstire de călugări – Cozia. “Jupâneasa Marina, soţia stolnicul Sârbu, s-a retras la Tismana, unde a şi murit. În 1647, urmaşii ei contestau dreptul mănăstirii de a deţine moşiile moştenite de la înaintaşa lor, că n-au căutat-o călugării şi n-au îngrijit-o”.

Uneori, însă, în ciuda faptului că persoana respectivă s-a călugărit, “copiii se obligau să o îmbrace, să o încalţe şi s-o hrănească pe mama lor până la moarte”. O astfel de mărturie poate să sugereze şi faptul că nu toţi care se călugăreau intrau propriu-zis în mănăstiri. Deseori, cum o dovedeşte şi un document anterior domniei lui Matei Basarab, călugărirea era doar o problemă de raporturi de familie şi de patrimoniu: doi fraţi, Ştefan – călugăr şi Nectarie – diacon, continuă să locuiască împreună până la moarte pe moşiile date prin testament Patriarhiei din Alexandria, într-o obşte sui-generis, în care cel dintâi a fost călugărit şi îmbracat în mohaism de cel de-al doilea.

Să consemnăm şi faptul că, în vremea lui Matei Basarab, comportamentul elitei sociale feminine în monahism nu se rezumă, ca în cazul bărbaţilor, la implicarea în problemele patrimoniale. Unele călugăriţe nu renunţau nici la privilegiul maternităţii. Din mănăstirea în care vieţuieşte, Pauna, fosta jupâneasă a marelui logofăt Nica şi călugăriţa cu numele de Paisia, plăteşte datoriile fiului ei, spatarul Preda, eliberându-l din închisoare. Monahia Efimia vinde episcopului Ignatie al Râmnicului o ţigancă şi – mărturiseşte ea – “mai mult o am dat-o pentru păcatele mele, că am căzut la un păcat în călugaria mea, de am facut un copil”. Deşi episcopul a adus-o cu mare scârba la episcopie, făcându-i şi liturghie timp de 40 de zile, cel dintâi martor în zapisul de vânzare al Efimiei este chiar fiul ei, Sima.

Putem constata, din aceste documente, ca şi din altele, că elita socială intrată în monahism se bucură de conservarea intactă a privilegiilor statutului mirenesc. Pe de alta parte, o elită monahală, egumenici, îşi creaseră, după modelul boieresc, un stil de viaţă similar, beneficiind adesea de un statut comparabil ca cel al episcopului. Uneori, cum este cazul mănăstirii Argeş, egumenul primise dreptul domnesc de a exercita pârcălabia târgului şi de a judeca, deci, între altele, cazurile de mortasipie (delictele de moravuri). Dacă erau îndrituiţi s-o facă e mai greu de stabilit. Într-un document din 1649 oraşenii din Câmpulung îi învinuise pe câţiva monahi că umblă cu femeile lor, “făcând mănăstirea şi călugării de râs şi de mascara”.

Cu toate certele avantaje pe care le prezenta traiul în mănăstire, vocaţia monastică a boierimii era de un nivel modest, ceea ce confirma teza ruralizării clerului în Ţara Românească. În schimb, pentru păturile de jos, călugărirea putea să însemne o şansă în plus de schimbare a condiţiei economice, culturale şi uneori chiar sociale.

Cum este, de exemplu, cazul mitropolitului Ştefan. Fiu de răzeşi din Râmeşti, a devenit pisar la mănăstirea Bistriţa munteana, călugăr şi mai apoi egumen la Tismana, episcop al Buzăului şi mitropolit (1648-1653). El ilustrează perfect concepţia despre “blagorodie”, (nobleţe) expusă în Pravila cea mare (Târgovişte, 1652): nobleţea nu stă în naştere ori în averi, ci în avuţiile creştine cu care omul ştie să se împodobească. Judecând care erau aceste virtuţi care i-au asigurat ascensiunea: ele constau în abilitatea de a administra cu chibzuinţă, dinamism şi eficienţă un patrimoniu cu nimic diferit de cel al unei averi boiereşti: moşii, iazuri, mori, livezi, români, ţigani.

Calea ascensiunii a rămas întotdeauna deschisă în Ţările Române pentru monahii proveniţi din păturile de jos. Ceea ce nu se întâmpla în ţările vecine. În Serbia, de exemplu, încă din 1330, le era interzis fiilor de ţărani accesul la demnităţi eclesiastice.

În încheiere, putem afirma că în epoca lui Matei Basarab elita socială şi cea spirituală (consacrată) formează două structuri paralele, două domenii de putere diferite. Ele vor putea fi mai bine definite când se vor lămuri, în lumina unor noi surse de documentare, alte două cupluri de relaţii: boierime – domnie şi Biserica-domnie.

Dr. VIOLETA BARBU

Sursa

Clasa boierească a înregistrat importante mutaţii în prima jumătate a secolului al XIX – lea, modificându-şi structura, conduita, rolul economic şi social, dar şi atitudinea politică. La începutul secolului, boierimea se bucura de toate privilegiile politice şi economice, având monopolul puterii pentru ca la mijlocul veacului al XIX – lea, prin Convenţia de la Paris, să-şi piardă aceste privilegii.

Dialog cu dr. Florin Matrescu, autorul cartii “Holocaustul Rosu”

Doctorul Florin Matrescu provine dintr-o familie de luptatori anticomunisti. Personalitate puternica, în timpul regimului comunist, Florin Matrescu avea sa intre în conflict cu directorul Spitalului Municipal Bucuresti, socrul lui Sorin Oprescu (actualul senator PSD). Atunci a hotarât sa plece în Germania Federala, unde avea sa fie medic peste 20 de ani. Acolo a continuat sa dezavueze dictatura comunista din România. Prin eforturi deosebite si pe banii lui. A contribuit la organizarea rezistentei anticomuniste din Germania, iar dupa caderea sistemului bolsevic, s-a întors în tara. Înca mai avea iluzii. A tradus Constitutia Germaniei Federale si a oferit-o spre studiu si aplicare conducatorilor Conventiei Democrate. Inutil fiindca toti cei 15000 de specialisti stiau ce aveau de facut. Ulterior, si-a oferit serviciile ca doctor cu practica într-o lume cu mari performante în domeniu. Confratii l-au primit cu suspiciune.

În paralel, doctorul Florin Matrescu a ramas un observator atent al fenomenelor politice contemporane. Cartea Holocaustul rosu este rezultatul acestor cercetari personale, care, prin sagacitatea lor, neconventionala astazi, îl marcheaza pe oricare cititor. Pe data de 7 septembrie 2006, Florin Matrescu, împreuna cu alti intelectuali români, a realizat la Cluj un autentic proces al comunismului. Actiune care, din nefericire, nu s-a bucurat de atentia cuvenita din partea presei si a prietenilor lui Vladimir Tismaneanu, inchizitorul “epocii de aur”. N-a înteles atunci ca “tot noi” trebuie sa facem rechizitoriul “holocaustului rosu”…

- Domnule doctor Florin Matrescu, ati realizat o carte fundamentala pentru întelegerea istoriei moderne si contemporane a României, a Europei si chiar a lumii. De ce i-ati spus “Holocaustul Rosu”?
- Întrebarea este legitima pentru ca aceasta sintagma îmi apartine, fara lipsa de modestie. Nu a fost asa de greu sa gasesc aceasta sintagma. Nu cred ca este rezultatul cautarii mele, cât al faptului ca am avut curajul sa folosesc acest termen care era rezervat în exclusivitate “holocaustului negru” sau “holocaustului nazist” si de aici paralela cu ceea ce au facut comunistii mi s-a parut absolut fireasca. Aproape nu-mi vine sa cred ca sunt primul care m-am gândit la aceasta sintagma. N-a fost o chestiune de inovatie, cât mai mult o problema de curaj. Fiindca în lumea vestica – ma refer în special la Germania – se spun atât de multe lucruri despre tragedia nazismului si despre holocaustul fascist, încât aproape nimeni nu are curajul sa vorbeasca despre cealalta tragedie care i-a urmat nazismului.

Complexul vinovatiei

- De ce?
- Pentru ca în Germania, complexul vinovatiei se cultiva într-un fel. Un autor celebru si un om de mare corectitudine – este vorba de Norman Finkelstein – a avut curajul chiar sa scrie o carte despre Industria holocaustului – reflectii cu privire la exploatarea suferintei evreilor. Exista cercuri care, din aceasta tragedie a poporului evreu, au facut un obiect aducator de bani. Va reamintesc ca, în afara de Procesul de la Nürenberg, care a fost, în principal un proces împotriva poporului german, vinovat de holocaustul negru, s-au adaugat despagubirile date nu numai evreilor care au suferit direct, dar si generatiilor care au urmat si care însumeaza deja circa 180 de miliarde de euro. Bani platiti de-a lungul timpului. Când ai în urma un asemenea trecut istoric tragic, aducator de bani si daca îti întareste si pozitia în societate, este firesc sa-ti aperi cu dintii aceasta lume ciudata a holocaustului. Ba chiar s-a deviat mai mult si s-a spus ca, daca cineva ar îndrazni sa compare holocaustul cu alta tragedie din istoria omenirii, înseamna ca relativizeaza un soclu de care n-ai voie sa te-atingi. Rezulta de-aici o anumita teama pentru istoricii de mare faima care au încercat sa compare cele doua tragedii. Exista chiar un caz celebru al unui mare istoric german actual, Helmuth von Mollte, care spune ca n-ar fi existat fascismul fara procesiunea comunismului. Ca fascismul a fost o contrareactie la comunizarea Europei.
- Este justificata o asemenea perceptie?
- Este oricând de discutat, cu argumente pro si contra. Este foarte greu de spus daca este în întregime adevarata si cred ca aici e cheia problemei. Fara îndoiala ca Mollte are în parte dreptate, dar nu sunt istoric si nici contemporan cu cele doua tragedii. Nu stiu daca chiar asa a fost. În orice caz, este evidenta asemanarea dintre doctrinele fascismului si comunismului si mai ales mentinerea acestor regimuri la putere printr-un aparat de teroare, cu o componenta specifica fascismului. Hitler, spre deosebire de Stalin, a dus la început o politica economica benefica pentru Germania. A rezolvat problema celor sapte milioane de someri, a restabilit putin demnitatea poporului german, foarte umilit prin Pacea de la Versailles, a creat locuri de munca, a facut autostrazi, o masina pentru popor – Volkswagen etc. Manipularea multimii prin doctrina, alaturi de acoperirea monstruozitatii – ma refer la lagare, la Aushcwitz si celelalte – i-au creat o oarecare popularitate legitima. Ce popularitate aveau Lenin sau Stalin care au provocat o întreaga tragedie?

Dumnezeu si propaganda

- Totusi, exista astazi rusi care-i fac din nou statuie lui Stalin, pe care îl vad ca pe un erou al Uniunii Sovietice. Ca el ar fi salvat Uniunea Sovietica de la disparitie, ca daca n-ar fi fost el, Hitler ar fi reusit sa distruga URSS. Exista si o asemenea perceptie în Rasarit.
- Teza aceasta are si ea un dram de legitimitate. Numai ca este si aici o imensa manipulare. Sa vedem legitimitatea. Stalin a stiut sa mobilizeze poporul rus într-un mod foarte abil, în acea parte a razboiului când nemtii au ajuns la portile Moscovei. Este vorba de acel act de tradare, decisiva pentru razboi, când armata germana în loc sa prinda ca într-o punga zeci de divizii sovietice, printr-un avertisment de la Orchestra Rosie din Elvetia, sovieticii au fost preveniti, au început atacurile de artilerie mai devreme si asa au evitat o catastrofa militara de proportii, care probabil ar fi deschis întreaga Rusie armatei germane. Au fost deci erori militare, dar si imense greseli politice, care nu se datoreaza Wermachtului, cât aparatului de propaganda al SS. Si anume politica rasiala, de discriminare a oamenilor si de tratare a rusilor ca popor inferior, ca neoameni, desi sunt rasa nordica, la fel ca germanii. Sunt înruditi.
- Este interesant ca germanii de astazi ar avea suficiente motive sa vorbeasca despre “Holocausutul Rosu”, dar totusi n-o fac.
- Asa e. Prin urmare, au fost greseli militare, au fost erori politice îngrozitoare fata de poporul rus. Iar Stalin si-a tras de partea lui, printr-un discurs demagogic, Biserica. E cunoscuta demonstratia facuta cu trei mii de preoti devotati KGB-ului, care s-au rugat la Dumnezeu, în Piata Rosie, pentru Matuska Rossia. Ideea ca Stalin apara Rusia, ca are de partea lui pe Dumnezeu si Biserica pravoslavnica a fost un factor de propaganda foarte important. Deci, în afara de aceasta efervescenta a fermentului national rus în fata agresiunii germane, imperiul sovietic avea o experienta tragica de pe urma lui Stalin. Pe de alta parte, masele reactioneaza identic la victorie sau la înfrângere. Desi tara era distrusa, chiar daca 38000 de militari de elita fusesera casapite de Stalin înainte de razboi, desi economia era la pamânt, URSS a supravietuit numai cu infuzie de capital si tehnologie occidentala. Cel mai mare transfer venea din America.

America, o tara de stânga

- De ce credeti ca, dintre cele doua rele, americanii, care faceau comert si cu URSS, si cu Germania nazista, au optat în final pentru ciuma rosie?
- Întrebarea nu este asa de simpla. În primul rând, nu este cunoscuta o atitudine de dreapta a Statelor Unite în secolul XX. America a facut permanent caz de democratie si s-a pretins tara cu cel mai democratic regim din lume, chiar daca un asemenea statut de obârsie a democratiei apartine Angliei. America nu a avut niciodata o înclinatie spre ceea ce noi numim “centru-dreapta”. Si mai ales, catre o doctrina crestina. Nu putem defini nici acum curentele politice din SUA. Stim ca exista doua partide care alterneaza la putere, dar mi-ar fi greu sa încadrez politica dusa de republicani sau de democrati într-un curent politic sau doctrina. Ceea ce este sigur – democratii au fost asezati mai la stânga decât republicanii. Atunci avem dintr-odata o tara care, la aparitia comunismului în Europa, n-a reactionat cum ar fi trebuit sa reactioneze o tara crestina. America este un stat în care Biserica este secularizata, unde religia nu se preda în scoli, unde se depune juramânt masonic de multe ori, dar nu se jura pe Biblie. Prin urmare, americanii nu au avut imediat o reactie de respingere a comunismului.

În al doilea rând, destule cercuri americane au sustinut financiar comunismul. De la Trotki si Lenin. Prin urmare, a fost colaborare, nu s-a cultivat repulsia fata de comunism. Imediat dupa Revolutia din Octombrie, Rockefeller avea exploatari petroliere în Caucaz. Avea banca în centrul Moscovei, existau schimburi comerciale si de tehnologii. Numai pentru opinia publica sovietica, America a fost prezentata ca un adversar al comunismului. În realitate, între cele doua razboaie mondiale, a existat o colaborare perfecta între URSS si SUA. Aproape 20 de ani. S-a adaugat apoi un pretext, un alibi extraordinar pentru americani: ajutându-i pe sovietici, s-au opus fascismului. Acest alibi le-a favorizat sa continue ajutorul masiv pentru URSS, carte trebuia sa se mentina pe linia de plutire. Cum a ajuns un sistem falimentar la o asemena forta militara? Nu doar printr-un buget militar urias. Existau apoi 17 orase din seria “X”, care au adus prizonieri germani din toate orasele Germaniei cucerite. Toata intelighentia germana era adusa dupa invazia sovietica în aceste orase cu circuit închis, cu unele conditii de viata chiar foarte bune. Asa au ajuns sovieticii la o tehnica militara, care sa-i concureze pe americani.

Mare parte din tehnologia nucleara au furat-o. Este un adevar axiomatic. Toti erau agenti KGB. Au fost cercuri de stânga din SUA, care puteau ceda din convingere. Demonstrate sunt multe, cum a fost procesul sotilor Rosenberg, condamnati la moarte pentru tehnologia furata, fiindca aveau resentimente fata de America. Se adauga fizicienii germani, confiscati dupa razboi. Exista documente ca americanii acordau ajutoare URSS în domeniul nuclear, chiar si ulterior.

Juramântul masonic

- Ati vorbit de juramântul masonic în societatea americana. La ce va referiti?
- La un lucru foarte simplu. Nu exista America fara masoni. Este statul masonic ideal. În nici un alt stat din lume, lojile masonice nu exercita o influenta mai mare în tot ce se numeste viata politica, economica, financiara, sociala. În calatoriile mele prin toata lumea, nu am vazut nici un oras în care, în centrul localitatii sa fie temple masonice de rit scotian, etalate precum catedralele în Europa crestina. Am vazut la intrarea în orasul Sedona din Arizona, pe o placa de lemn, ziua si locul unde au loc întrunirile lojii. Este de notorietate. Un stat care se pretinde crestin are peste 400 de religii si culte. Vicepresedintele Dick Cheney a fost fotografiat când depunea juramântul: avea cele doua coloane masonice ale templului lui Solomon în spate.
- Mai este valabil astazi juramântul masonic, de care vorbeste Nicolae Paulescu, ritualul cu tapul pe care ciracul, legat la ochi si în patru labe, trebuie sa-l sarute sub coada?
- Fara îndoiala. Multi americani obisnuiti cred ca tara lor este crestina, dar ei stiu ca trebuie sa faca si compromisuri ca sa promoveze într-o functie. Trebuie sa ai un anumit loc în ierarhia masonica, altfel nu poti promova în Statele Unite. Acasa, americanul poate sa fie un bun tata de familie, sa-si doreasca sa aiba copii, sa-si creasca familia conform moralei crestine. Exista deci o duplicitate pe care noi am trait-o în comunism.
- O asemenea duplicitate a început sa se exporte si în România dupa 1990.
- Exact. Nu este o acuza la adresa poporului american, un conglomerat de natiuni, unde putem gasi orice stare de fapt, ca în orice tara. Cu siguranta însa, politica americana se face la nivelul lojilor. Într-un interviu, Dan Lazarescu spunea ca nu poporul american îsi alege presedintele, ci lojile din Washington si Baltimore. Procesul electoral nu are nimic de-a face cu democratia. Asa cum George Bush si John Kerry au facut parte din loja “Oasele si Craniul”. Democratia este un joc pentru multime. În realitate, hotarârea apartine lojilor. Ce se întâmpla cu pax americana nu are nici o legatura cu ce crede poprul american despre politica. Am fost în America de sase ori. Am înteles ca pe Coasta Atlanticului este ingerinta lojilor de stânga sau a Marelui Orient. Coasta Pacificului e controlata de masoneria de dreapta, are tot o politica straina poporului american, pe care-l gasim în orasele mici, în ferme, acolo unde oamenii nu sunt contaminati de politica.

Cupola Ocultei

- Nu este falsa disjunctia masonerie de dreapta – masonerie de stânga?
- În parte, da. Între ei, exista, prin definitie si prin regulamente, o armonie, cuvânt auzit frecvent în televizor, un semnal care arata ca în subteran noi ne întelegem si putem discuta orice tema din politica lumii. Concurenta apare numai atunci când vine vorba de aria de actiune si influenta, de teritoriu. Deci o adevarata lupta între ei apare numai când se creeaza grupuri de interese. În subsol, acolo unde se întâlnesc cei de gradul 33 de Rit Scotian sau Marele Orient, este o concordanta totala. De fapt, la masa dintre cele doua ordine care guverneaza lumea, are loc o împartire a teritoriului. O sa spuneti ca este o fabulatie; e dreptul dumneavoastra.
- În perioada interbelica, s-au realizat studii care arata ca Loja B’nai B’rith de la New York ar fi capacul universal pentru toate aceste jocuri, cu aparenta de stânga sau de dreapta. Care este adevarul?
- Este o afirmatie incorecta ca B’nai B’rith ar fi vârful ierarhiei. Noi stim ceva despre ierarhia masonica mondiala dupa aparitia descrierii piramidei masonice a unui individ, John Todd, care a fost mason de gradul 33 si a facut parte din Tribunalul Rotschild – o grupare de 13 – forul suprem al masoneriei mondiale. El a atras atentia ca pe dolarul american se afla treptele piramidei masonice, care detin puterea mondiala suprema. Cam doua treimi din aceasta piramida o formeaza asa numitii iluminati: ei detin puterea efectiva a masoneriei mondiale – cam 5000 de persoane. Estimari relative din literatura de specialitate. B’nai B’rith este ordin exclusiv kazar. Nu are nici o legatura cu evreii. Kazarii sunt o populatie turcica, trecuta la mozaism, în secolele VIII-IX. Are cam 500.000 de membri în lume si se încadreaza în treptele superioare ale masoneriei a lui Todd, deci nu se afla în vârful piramidei. A doua mentiune: exista însa structuri masonice în care kazarii au o reprezentare prevalenta, dar nu avem spatiu aici. La întrebarea cât de puternic este ordinul kazar în structura masoneriei mondiale, raspunsul este: covârsitor.
- Asadar, masoneria este implicata în toate procesele politice mondiale, inclusiv în construirea comunismului, a epocii de aur. Nu le atribuim prea multe masonilor?
- Este un lucru pe care l-am aflat destul de târziu. Sloganul era ca tancurile rusesti – rareori spuneam “tancurile sovietice” – ne-au adus comunismul.
Taranul român a venit în contact direct cu mujicul rus, care avea mitraliera, prada, viola. El nu stia cum arata un NKVD-ist. În schimb, acelasi taran român, contrar propagandei comuniste, a ramas cu o imagine rezonabila, chiar frumoasa, despre soldatul german, care platea fiecare gaina, fiecare litru de vin.
Sistemul nazist a fost un epifenomen, doar de câtiva ani. Actele de cruzime au fost opera unui numar redus de germani. Pe când sistemul sovietic si doctrina bolsevica, cu Ilia Erenburg – un ucigas cu sânge rece prin instigare la crima – au creat un soldat bolsevic reeducat, cu o morala de lupta îngrozitoare. A ucide facea parte din doctrina de ocupant a soldatului sovietic. Pe când armata germana a venit ca partenera în România. Când un neamt aparea în tramvai, cei din jur aveau senzatia de securitate. Si când intra soldatul sovietic, sareau pe geamuri, ascundeau femeile, tuica era rasturnata în sant. Se confruntau doua civilizatii doua armate.
- Cartea Holocaustul Rosu demonstreaza ca sistemul comunist este un experiment de distrugere sociala. De ce?
- Nici un sistem politic nu se poate edifica fara o baza materiala. Idei politice, de transformare revolutionara, au avut si altii în istoria lumii. Pentru a trasnforma o ideologie în dorinta de a acapara un teritoriu, de a lua puterea politica de la altcineva, trebuie multi bani si forta materiala. Când am vazut ce se întâmpla în lumea vestica, m-am întrebat imediat: Cine a finantat comunismul? Pentru ca eu, organizând demonstratii anticomuniste cu doar câteva zeci de oameni, initial, facând un sediu al Congresului Mondial Românesc si al Natiunilor Captive, platind chiria pentru acea camera, organizând ziua natiunilor captive pe banii mei si o conferinta de presa la care nu venea nimeni si vazând cât ma costa, normal ca mi-am pus întrebarea fireasca: daca noi, pentru o eficienta atât de redusa, depunem eforturi financiare atât de mari, oare ce-a însemnat sa organizezi revolutia bolsevica? Trotki n-a venit cu o gentuta în Europa, ci a traversat Atlanticul însotit de circa 500 de camarazi, care de fapt erau ostasi de elita, instruiti pe un teren oferit de Rockfeller. Astfel încât, dintr-un idealist cum parea Trotki – pentru ca idealistul poate avea toate culorile – am vazut dintr-odata o persoana pragmatica, pregatita pentru a face revolutie, cu o mica armata lânga el. S-au adaugat ulterior finantarea americana pentru statul sovietic, fondurile alocate pentru partidele comuniste. În Germania, la un moment dat, fonduri ale Bisericii Evanghelice erau deturnate catre sandinistii din Nicaragua. Dintr-o discutie la televizor a rezultat ca bietul contribuabil german îsi vedea donatiile facute pentru Biserica mergând spre o miscare de gherila comunista. Asa s-a închegat mecanismul explicarii punerii pe scena a comunismului, mentinerea lui ca sistem si mai ales extensia lui, printr-o finantare care tine de anumite cercuri financiare. Încercând sa esalonam cronologic expansiunea acestui monstru, m-am lamurit ca revolutia bolsevica nu este o miscare spontana, într-o situatie speciala – o armata tarista vlaguita de razboi, mujicul rus satul de saracie si de razboi – a existat un factor subiectiv, au fost agitatorii care au dat scânteia, au stiut unde sa actioneze pentru a face revolutie.

Doctrina si ingineria sociala

- Din cartea dumneavoastra rezulta clar ca de experimentul comunist tot masonii se fac vinovati si tot ei l-au distrus, pe principiul “Eu te-am facut, eu te omor!”. Este aici o anume continuitate?
- Fara îndoiala! Asta pentru ca a intervenit altceva. Este continuitate, dar cu alte mijloace. Mai întâi afirmatia ca nu exista doctrina masonica de dreapta. Chiar lojile de Rit Scotian din care fac parte familiile regale din Europa sau Ritul Scotian din America, mult mai de dreapta decât Marele Orient.
- Nu este tot o iluzie întretinuta? Am întâlnit masoni români care pretind ca fac parte din loja de dreapta “Bujor Sion”…
- Nu, nu este o iluzie. Este în parte si un act de manipulare. Eu trebuie sa demonstrez alegatorului ca am ceva cu dreapta sau ca sunt opus stângii macar. Altfel, cum s-ar întâmpla ca în loji masonice de dreapta au intrat o multime de ofiteri de securitate? Prin urmare, este un joc politic.
Experimentul comunist are legatura cu ideologia masoneriei, care este atee si internationalista. Deci nu are cum sa fie de dreapta.
- Daca parcurgem toate etapele, de la Revolutia Franceza pâna la constructia europeana actuala, care este scopul politic discret al masoneriei?
- Nici nu mai este discret pentru cei care citesc. Am facut comunismul fiindca este foarte apropiat de ideologia masoneriei, care tinde spre un guvern mondial si un stat masonic unic. Iar pasii catre acest stat masonic unic sunt Statele Unite ale Americii si Statele Unite ale Europei. Iar ce va urma este un guvern mondial cu dependinta politica socialista sau comunista, conform ritualurilor masonice. Prin urmare ne îndreptam spre un guvern mondial, care nu va avea alaturi Biserica, în calitate de sfatuitor. Ne îndreptam catre un stat care tinde catre distrugerea natiunilor, a familiei si a religiei. Se doreste concentrarea puterii într-un singur centru sau în câteva centre de putere. De aceea, internationalistii, mondialistii, globalistii nu sunt în nici un caz de dreapta. Ei doar mimeaza un joc al dreptei. Problema vizeaza doar concentrarea puterii.

Consumismul

- În aceasta lupta teribila pentru putere, care mai este adversarul redutabil al masoneriei?
- Nationalismul.
Mai întâi trebuie însa precizat ca sucombarea imperiului comunist a fost un act deliberat si calculat. Sistemul nu mai functiona, îsi facuse deja datoria. Una din misiuni era sa mentina o mare parte a Globului într-o stare de subdezvoltare, de dictatura, provocând erodarea statului national. Sa ne imaginam ca, daca tari mici, ca Singapore sau Coreea de Sud, au devenit concurenti comerciali puternici pe piata mondiala, ce-ar fi fost tari cu traditie ca România, Polonia sau China, ce concurenta uriasa ar fi creat aceste state pentru cei vreo 5000 de indivizi care vor sa tina în mâini puterea lumii? Daca aceste state ar fi beneficiat de un regim democratic? Experimentul comunist de inginerie sociala a tinut în mare parte din lume nu numai sub dictaturi odioase, care au distrus destine individuale, dar care au anihilat economiile nationale. Prin tratate comerciale subterane, bogatille acestor tari au fost spoliate. Ne aflam într-o tara de unde s-au defrisat padurile, s-au furat resursele de uraniu si de alte rezerve strategice. Scenariul este valabil pentru toate statele ex-comuniste. În acest timp, lumea occidcentala a progresat. Nivelul de bunastare a crescut. Concomitent, statul masonic bine organizat are grija sa satisfaca niste nevoi elementare ale omului obisnuit. Asta este deosebirea colosala între Europa Occidentala si tarile post-comuniste. Asa s-a ajuns ca nivelul de viata al omului mediu din vest sa fie cu mult superior fata de conditiile de viata ale individului din spatiul comunist.
- Sa întelegem ca se pregateste un imperiu mult mai subtil, mai pervers decât comunismul, un imperiu al consumismului?
- Un imperiu mondial, iar consumismul si datoria – traitul “înainte” pe carti de credit – a te face dator, a te împovara pâna la sfârsitul vietii pentru casa, pentru masina, pentru studiile copiilor – pe de o parte, este singura sansa a oamenilor tineri, pe de alta parte îi împovareaza tot restul vietii cu rate lunare si vor avea foarte putin spatiu de respiratie. Iar dobânzile de la leasing, de la credite, care sunt uriase, în comparatie cu averile acumulate, nu fac decât sa-i îndatoreze pe tineri. Anumite drepturi ale omului se reduc si mai mult. În comunism, îmi era frica sa vad daca nu s-a oprit masina neagra a Securitatii în fata casei, ca sa-l aresteze pe tata, pe bunicul sau pe un vecin. Masina neagra dispare acum. Cei care vorbesc limbajul politic corect sau care se comporta politic corect vor fi oamenii viitorului, pe care mondialistii se sprijina. Este o varianta a lui homo sovieticus.

Strategia

- De ce mondializarea este perceputa de unii observatori drept marea revansa, ultima, fata de toate natiunile lumii?
- Fara îndoiala ca este o perceptie corecta. Asa cum masoneria a contribuit si la faurirea statului român. Dar atunci ne aflam în momentul în care se lucra la erodarea imperiilor, a regatelor si trebuiau stimulate statele nationale. Deci acceptarea statelor nationale era un pas fiindca dusmanul numarul unu al masonilor atunci erau imperiile. În acel context, România si-a dobândit independenbta nationala. Dupa ce-am terminat imperiile, am ajuns la faza în care avem în fata natiunile. Întâi monarhiile, pe care, daca nu le-am terminat, le distrugem din interior prin compromiterea familiilor regale. Printesa Diana a fost transformata, dintr-o posibila purtatoare a coroanei regale britanice, într-o femeie de proasta calitate. În familiile regale din Suedia, Danemarca, Norvegia, au patruns prin casatorii – probabil dirijate – componenti ce nu fac cinste acestor familii. Cuvântul “regalitate” nu mai trezeste respect total si supunere ca oameni dati de Dumnezeu pentru conducerea natiunii. Monarhia devine un dusman de baza, dar din ea n-a ramas mare lucru. Sa nu uitam ca seful de la London City, care este mare mason, merge înainte, iar regina Elisabeta a II-a vine dupa el. Prin urmare, regii ramasi au putere consultativa, drepturile lor s-au redus foarte mult. Regele Spaniei colaboreaza mult cu prim-ministrul, are discutii private, dar hotarârile guvernului socialist nu se luau de acord cu regele. Socialistii fac tot ce se spune de la lojile superioare. De aceea, si regelui Mihai, care face si el parte din Ritul Scotian, nu i s-a dat dreptul sa ramâna în România. Am convingerea ca asa a fost. Când s-au adunat un milion de oameni în fata lui, putea sa ramâna în România. Dar se hotarâse sa nu mai fie regalitate. Dupa distrugerea monarhiilor, se anihileaza natiunile. Acesta este procesul la nivel macroscopic. La scara microscopica, institutiile care ne sunt adversare si care trebuie sa dispara sunt Biserica, Armata si Familia. Aceasta erodare continua arata planul foarte clar al unei institutii ce nu are a face cu morala noastra crestina.

Aurul lumii

- Exista în Vechiul Testament un dicton straniu: “Voi veti înghiti aurul lumii!”. Nici o natiune nu are înscris ceva similar în cartea ei fundamentala. Unde merge aurul lumii moderne?
- La ora actuala, nu s e mai poate raspunde simplu, nici cunoscatorii nu pot spune unde este trezorierul principal. Ca sa evaluam unde se concentreaza banii, va amintesc un lucru. Daca vrei sa faci o excursie în Statele Unite, am cerut bani de la banca în dolari. De fiecare data, primeam bancnote noi. Toti turistii germani, care pleaca peste Atlantic, primesc bani noi. Dolarul circula în întreaga lume. Cum sa tiparesti atâtia dolari noi? Trebuie sa ai acoperire. Nici o tara din lume nu are însa acoperire în aur, platina sau actiuni bancare pentru emisiunea de dolari. Prin urmare, emisiunea de dolari costa doar hârtia, cerneala si manopera. Nu mai are nici o acoperire. Si atunci, cum raspundem la întrebarea unde este depozitul bancar al lumii? Înainte se facea trimiterea la depozitul de lingouri din aur al Bancii Nationale. Astazi, vedem niste virgule care se muta în computer. Am trait în Germania un episod interesant. Fara sa dau detalii, o anumita firma avea o datorie foarte mare si era în pericol de faliment. Printr-un simplu joc cu mouse-ul, datoria s-a transformat dintr-o suma fabuloasa într-una ridicola, a unei familii obisnuite. Deci se joaca cum vor ei cu bunastarea unei tari. Am devenit tributari cartilor de credit si manipularii financiare prin banca. Banul ca atare îl folosim pentru cumparaturi marunte. Se dau deja pensii pe carduri si în România.
- Înseamna ca nu trebuia sa aruncam cartile de marxism, în care se scria ca banii vor disparea, natiunile vor disparea…
- Sigur ca da, se lucreaza deja. Se vor implanta cipuri sub piele si vom arata în fata cititorului electronic si vom beneficia de cumparaturi în toate magazinele. Fara bani. Cartea de credit este o etapa intermediara. Dupa cum numerele recente de înmatriculare ale masinilor sunt urmarite prin satelit. Nu sunt povesti.

Masoneria si democratia

- Unde este salvarea, domnule doctor?
- Trebuie o precizare. Ca sa ajungi la etapa în care te dizolvi în creuzetul globalizarii, trebuie sa fi trecut prin etapa democratiei. Democratia este asociata de români cu notiunea de bunastare. Ei nu vor doar sa-si expuna liber opiniile, fara sa scoata cineva pistolul pe masa. Democratia presupune, chiar în regulile fixate de masonerie, o realizare cât de cât a individului. De ce? Un mason care conduce un trust international – si ei le conduc în totalitate – nu-si poate permite sa aiba salariati niste incapabili. Notiunea de concentrare a puterii si de acumulare a banilor se leaga de competenta subordonatilor. Un sef de firma este foarte important – cazul Kruppului. Ultimul descendent al trustului era un homosexual si voia sa transforme Insula Capri într-un paradis al homosexualilor. Nu a trezit rezonante favorabile în familie. N-a fost dezmostenit, a primit o renta viagera, dar n-a ramas conducator. Kruppul s-a desfiintat si a devenit societate pe actiuni. Preluata de masoni, fara îndoiala. Prin urmare, democratia în lumea vestica a însemnat competenta, eficienta. Societatea a produs bani si a permis un nivel de viata. Din considerente de calcul politic, nu din considerente crestine, masonii vorbesc frecvent de liniste sociala. Ca sa le tihneasca procesul lent de cucerire a lumii, nu e nevoie de demonstratii în strada.
- Nu au învatat asta de la marxisti?
- Posibil. Rezultanta a fost însa un nivel de trai ridicat.
- Ceausescu a fost mason?
- Asa zic unii. Eu nu stiu nimic concret. Se zice ca era în masoneria albastra, care nici macar nu este structura masonica. Este o organizatie pentru prostirea prostilor, care si asa sunt prosti. Masoneria albastra acorda trei grade: este vorba de oameni care platesc cotizatie la masonerie, le satisfac vanitatile ca au intrat si ei într-o organizatie secreta, care conduce lumea, de care au auzit si ei de la a saptea mâna. În realitate, nu au nici un fel de acces la operatiunile de împartire a profitului.

Secreta, nu “discreta”

- Se alimenteaza deja discret iluzia ca numai intrând în masonerie poti sa ai parte de afaceri manoase, de cariera stralucita, numai asa poti sa ai acces la functii în stat, chiar la recunoasterea valorii artistice a operei…
- În parte, este valabil. Pare de necrezut, dar eu, care sunt un om foarte obisnuit, am primit invitatia sa fac parte din loja Paneuropa, în care se afla Otto de Habsburg, ultimul urmas al dinastiei. Am refuzat si am fost admonestat într-o situatie îngrozitoare de un mason din New York. Cum de mi-am permis sa refuz?! Mi-a cerut chiar si scrisoarea înapoi. I-am restituit-o. Am refuzat de patru ori sa fac informari pentru Securitate pentru a putea pleca în strainatate, tot asa am refuzat si intrarea în masonerie. Fiindca o consider la fel de pernicioasa. Daca noi, românii, dorim sa ne însusim democratia, sa construim un stat democratic, o facem în speranta sa ne putem exprima opiniile, sa nu mai vedem monstruozitatile de nedreptate sociala de astazi, sa avem un nivel de trai comparabil cu al statelor occidentale. Dar pentru asta nu trebuie platit tributul de a trece de la calitatea de membru de partid comunist la membru de loja. Fiindca asta echivaleaza cu tradarea sistemului nostru de educatie, a credintei noastre în Dumnezeu. Ar însemna sa subordonam interesele prin loja care îsi zice nationala unor loji internationale. Nu pot ca intelectual sa accept formularea masonica a laboratoarelor de idei. Întrunirile din loji se numesc “laboratoare de idei”. Sorin Rosca Stanescu îsi pune ca motto la editorial “Unele idei, înainte de a deveni evenimente, sunt pregatite în laboratoare”. Un cuvânt care nu e ales întâmplator. Si-atunci te-ntrebi ce rost mai au partidele? Din moment ce, parasind Parlamentul, Guvernul, Biserica, Tribunalul, Banca Nationala, ne întâlnim în loja, unde se iau realele hotarâri? Daca optam pentru o societate democratica deschisa, cu egalitate, fraternitate, cu libertate, atunci de ce va ascundeti, domnule? De ce va faceti adunarile în locuri inaccesibile publicului? De ce nu se iau notite, în afara de protocoalele încheieate, pe care nu le vede nimeni? În New Mexic, la Santa Fe, am vazut un centru masonic, unde scria mare “Accesibil publicului între orele cutare si cutare”. De trei ori, am fost acolo în intervalul orar indicat: tot timpul era închis. Omul obisnuit, când vede afisul, chiar crede ca se poate intra acolo, dar nu-l intereseaza problema pentru ca are alte griji. Iar Marele Orient din Franta face si spectacole de vizionare. Îsi permite uneori sa arate ca ar fi deschisi publicului si se considera societate discreta, iar nu secreta. Este o cacealma. În concluzie, eu zic sa nu mai vorbim despre democratie, îi lasam în plata Domnului, desfiintam partidele politice, îi lasam sa tipareasca dolari cu ce vor, hotarâti împartirea tarilor, demolati biserici, faceti ce vreti!

Pionul

- Din cartea dumneavoastra rezulta ca George Soros are un rol deosebit în construirea societatilor dceschise. De ce-l preocupa un asemenea obietiv?
- În momentul de fata, îl consider pe Soros principalul pion al jocurilor financiare mondiale. Este un om care aduce un folos urias pentru masonerie.
- Este un altruist?
- Asa zice el. Eu nu cred. El ofera o capcana foarte atractiva: bursele Soros. Foarte multi tineri straluciti din tarile ex-comuniste, încatusati de neociocoimea rosie, nu au nici o sansa de promovare. Trebuie sa plece. Putine firme îi cauta. Si atunci agentii lui Soros le fac aceasta oferta, care presupune completarea unui formular. Trebuie sa raspunda la întrebari privind atitudinea fata de Biserica, de familie, monarhie, fata de principiile morale. Numai o parte sunt apoi racolati ca bursieri si dintre acestia aproape toti intra în mecanismul masoneriei mondiale. Initial, în lojile de tineret, apoi li se dau functii tot mai mari. Cazul lui Mihai Razvan Ungureanu, ministrul de Externe, este cunoscut. Tot Iasiul stie ca este mason, ca a beneficiat de numeroase burse de care nu au beneficiat alti tineri. Ei trec din burse-n burse, iar copiii nostri sunt prosti!
- Nu ati primit nici un avertisment elegant din partea discretilor lumii?
- N-am primit, probabil pentru ca nu ma considera o persoana atât de importanta, încât sa strice glontul pe mine. Iar eu nu sunt un veleitar. Pot cugeta si asta am facut toata viata si am avut curajul s-o fac în scris. Nimeni nu-mi poate lua dreptul de a spune adevarul si de a ma oferi tarii mele pentru un guvern care ar avea realmente nevoie de sfaturile mele. Mai ales în domeniul sanitar, pentru învatamântul medical superior, dar niciodata încolonat în organizatiile lor.

A consemnat Viorel Patrichi

Vă pun la dispoziţie câteva documente foarte importante din Istorie Românilor. Sper să vă fie de folos! [N.A.]

“Pentru întaia oară sunt strânse în volum documentele cele mai vechi ale Transilvaniei, până acum tipărite incomplet sau unilateral şi împrăştiate în nenumărate publicaţii greu accesibile.
Tot pentru întâia oară sunt traduse şi publicate în limba română.”

Puteti DOWNLOADA cartea de aici:

“Documente privind istoria României – Transilvania (1075 – 1250)”

________________________________________________________________________________________

“Cantemir spune că nobilimea moldoveană se compunea din trei clase: 1) dregătorii din slujbele mai înalte şi urmaşii lor; 2) curtenii, sub care nume el înţelege pe propietarii de sate moştenite, cari nu dobândiseră încă slujbe şi 3) călăraşii, cari serveau în războaie pe cheltuiala lor, în schimbul folosinţii moşiilor ce le fuseseră hărăzite de domni. În urma acestora, Cantemir înşiră, ca o a patra clasă, şi pe răzăşi, despre cari însă spune că preferă să-i considere mai degrabă ca ţărani liberi decât ca boieri. (…) Dacă îi socotim ca boieri, atunci clasa boierească cuprindea -pe lângă slujbaşi- pe toţi propietarii de pământ, fără excepţiune.”

Puteti DOWNLOADA cartea de aici:

Constantin Giurescu – “Studii de istorie socială – vechimea rumâniei, despre rumâni, despre boieri”

_______________________________________________________________________________

“Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi ziditorul nostru cel înţelept, şi zioa şi noaptea şi în tot ceasul şi în tot locul. Şi să foarte cuvine să-l slăveşti şi să-l măreşti neîncetat, cu glas necurmat şi cu cântări nepărăsite, ca pre cela ce ne-au făcut şi ne-au scos din-tunérec la lumină şi den nefiinţă în fiinţă. O, câtă iaste de multă mila ta, Doamne, şi gândul şi cugetul tău, care ai spre noi oamenii! O, mare taină şi minunată! O, cine va putea spune toate puterile tale şi lauda slavei tale! Dumnezeu, pentru mila sa cea multă, lăcui întru noi oamenii şi să arătă noao. Dumnezeu fu în ceriu şi om pre pământu şi într-amândoao desăvârşit. Şi pre om şi-l făcu fiiu iubit şi moştean împărăţiii sale.”

Puteti DOWNLOADA cartea de aici:

“Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”

Sursa documente

În Moldova locul-i sfânt, leagăn de credinţă
Din străbuni am ctitorit pentru biruinţă.
La Suceava, între munţi Dumnezeu e-n toate
Zimbrul ţine la un loc oameni şi cetate.

Multe neamuri am ţinut ţara ca o florare
Şi pământul ce-l avem, fără supărare,
Locul pe care trăim Bucovina-i spune
Domnul Ştefan l-a sfinţit, loc de rugaciune!

Noi, la Putna ne-nchinăm si la Suceviţa,
Voroneţu-i poartă-n cer, vatră Moldoviţa,
Oamenii care-i avem toţi îs pentru ţară,
Nu ne face nimenea neamul de ocară!

N-am cerut la nimenea, că avem de toate,
Să ne deie Dumnezeu, numai sănătate!
Fete si feciori cuminţi sa ne poarte neamul
Cu iubire de părinţi, ca bucovineanul!

Şi ne-om ţine drepţi şi tari, să cinstim Lumina,
În faţa lui Dumnezeu, una-i Bucovina!
Şi ne-om ţine fruntea sus cum ni-e scrisă slova,
În faţa lui Dumnezeu, una e Moldova!

Sursa

Odata cu incheierea miscarilor de popoare inspre si din spatiul tracic, se poate constata, in cel de-al doilea mileniu î.Hr. o relativa stabilitate a populatiei bastinase, care se pregateste sa-si faca aparitia in istorie. Bineinteles razboaie au existat si istoria incepe tocmai cu povestirea lor. Asa ne arata Homer, cu razboiul troian, asa ne arata Herodot, care isi incepe opera istorica in doua volume cu razboiul lui Cresus, regele Lydiei, primul care i-a atacat pe Eleni, asa ne-o arata Tucidide, care povesteste razboiul peloponeziac. Inaintea acestor istorici a existat o istorie nescrisa, povestita doar de rapsozi in cantecele lor epice, iar mai inainte a existat o mitologie, jumatale adevar, jumatate inflorire sau imaginatie si completare a faptelor reale. Nu se poate exclude din mitologie samburele de adevar de la care s-a pornit, si de aceea ele sunt surse pretioase pentru cunoasterea trecutului. Orice popor aparut cu istoria sa pe scena lumii a avut si o mitologie. Chiar popoarele nordice, ignorate atata timp de istorie, s-au manifestat in primul rand prin credintele lor grupate intr-un sistem mitologic.

Marele neam al Tracilor a avut o mitologie proprie, destul de sumar cunoscuta. Ea se gaseste si astazi in unele din traditiile populare din folclorut romanesc. Cercetarea sistematica a vechilor credinte din panteonul trac si publicarea unor lucrari menite sa sintetizeze si sa recompuna lumea personajelor si fictiunilor antice ar constitui o opera de prestigiu.

La baza culturii europene sta nu numai mitologia greco-romana, ci si mitologia tracica. Civilizatia europeana isi datoreaza o parte din structura ei intima Tracilor. Acheii si Dorienii se manifesta in Peninsula Haemusului intr-un moment in care neamul tracilor era constituit. Acheii si Dorienii, pornind din spatiul traco-illiric, e firesc sa fi mostenit o parte din realizarile spirituale caracteristice acestui spatiu.

Osmoza traco-preelenica se realizeaza, in primul rand, in mituri si zeitati, dupa cum ne marturiseste Homer si literatura post-homerica. Prejudecata intaietatii si superioritatii culturii grecesti era pana in timpurile moderne atat de mare, incat cu greu se putea demonstra ca aceasta cultura nu s-a nascut gata formata, precum Athena din capul lui Zeus, ci a fost rezultatul unei lungi evolutii, a carei desfasurare a cuprins si lumea traca. Traditii consemnate de literatura greceasca pledeaza in acest sens. Nicolae Densusianu a incercat sa reconstituie o lume extraordinara, cu o mitologie din care nu lipsesc nici marile zeitati. Cantitatea materialului adunat de Densuseanu este imensa. Un studiu critic al sau, bazat pe principiile actuale de cercetare, ar putea sa duca la rezultate nebanuite din care toti ar iesi cu un castig.

Mitologia tracica nascuta in Cetatea Zeilor, in Cogaion sau Gogaion, in spatiul carpato-danubian, a fost preluata in parte de traditia literara greceasca. Pentru aceasta trebuie sa fim recunoscatori scriitorilor greci si ne-greci, care au scris intr-o limba de mai mare circulatie intr-o anumita epoca, fixand pentru totdeauna miturile si imaginea spiritualitatii trace. Povestind-o si repovestind-o mereu, in incercarea lor de perfectionare, nu au mai citat cum e obiceiul astazi, sursele si provenienta miturilor. Prin aceasta ele au devenit propria lor creatie.

Regiunile din nordul Peninsulei Haemusului au exercitat intotdeauna o puternica fascinatie asupra imaginatiei grecesti, din cauza cunostintelor aproximative care, provenind dintr-o epoca indepartata, ajungeau sa fie invaluite in mister. Exista la Greci o permanenta obsesie pentru aceste tinuturi. Aici, dupa geografia greceasca, locuia miticul popor al Hiperboreenilor, iar zagazul care limita necunoscutul era alcatuit din Muntii Ripeici, care porneau din Britania, se intindeau peste toata „marginea de nord a Pamantului”, si ajungeau pana la Urali. Dunarea, cel mai mare fluviu european, izvora — dupa Eschil, care inregistra o traditie mult mai veche — din Muntii Ripeici si strabatea tinutul Hiperboreenilor. Informatia aceasta e completata de Apollonios din Rhodos, care ne spune ca Dunarea strabate niste locuri pustii, iar cand ajunge in regiunea din Tracia si Scitia, se desparte in doua brate, unul varsandu-se in „Marea Adriatica”, iar celalalt in Marea Pontica. Aristotel aduce o singura corectare acestei imagini: Dunarea izvoraste din Padurea Hercinica si nu din Muntii Ripeici.

De-a lungul veacurilor, Dunarea a avut nu numai o semnificatie geografica. Ea a prezentat si un interes de alta natura, atribuindu-i-se un sens aparte in mitologia traco-greaca. in Teogonia lui Hesiod, Thetys, divinitatea marilor, i-a nascut pe fiii Oceanului, fluviile Nilul, Alfeul, Eridanul, Strymonul, Meandrul si „Istrul care curge frumos”. Pindar, in Olympicele, afirma ca jocurile olimpice au fost instituite de Heracle, fiul lui Amphitrion, care a adus coroana de maslin pentru incununarea capului invingatorului, „de la izvoarele umbroase ale Istrului”.

Limbajul este bineinteles metaforic, caci la izvoarele fluviului nu cresc maslini azi si probabil nici atunci, cel mult dafini si, sigur, brazi. In descrierea lasata de Strabo, Dunarea se varsa in Marea Neagra prin sapte guri, cea mai mare dintre ele fiind socotita Gura Sfanta. Se pare ca la Homer si Hesiod, Dunarea era fluviul care inconjura lumea.

Pamanturile ce marginesc fluviul capata, in traditia greceasca, prin fertilitatea si opulenta lor, proportii mitologice. Herodot credea ca, in regiunea de la nordul Dunarii, din pricina numarului mare de albine, viata oamenilor era in pericol. Ramane de vazut despre ce fel de albine era vorba : albine obisnuite, producatoare de miere, sau. Albine-Amazoane, intre care barbatii nu-si aflau locul. Herodot mai vorbeste si despre bogatiile fabuloase ale Agathyrsilor (locuitori din Transilvania de azi), iar in descrierea expeditiei lui Alexandru cel Mare la nordul Dunarii se arata ca vegetatia locurilor era luxurianta si ca ostasii au trecut prin lanuri imense de grau, cu spicul mare si paiul inalt. Aceste lanuri erau insa cultivate de oameni si mai putin de „Albine”.

Bogatia exuberanta a solului traco-dac, care margineste Dunarea, e prezentata astfel in opozitie cu pamantul pietros al Greciei. Lana de aur, in cautarea careia au plecat Argonautii, este, in parte, simbolul bogatiilor din spatiul carpato-dunarean. O anumita traditie fixeaza ca tinta a expeditiei Argonautilor, Colchida, dar exista si o traditie dupa care lana de aur se afla intr-un teritoriu strabatut de Dunare. Apolonios din Rhodos relateaza ca Dunarea are doua brate unul se numeste „Bratul cel Frumos”, prin care a intrat cu corabia Absirt, si „Bratul lui Ares”, prin care au intrat Argonautii. Si Aristotel consemneaza aceasta traditie, astfel expusa : „Se spune ca lason ar fi intrat cu corabia pe langa stancile Ceanee si ar fi plutit pe Istru. Se aduc mai multe dovezi in sprijin si printre altele se arata altare construite in acel loc de lason. Într-una din insulele Adriaticii este un templu al zeitei Artemis inaltat de Medeea”. Ramane de vazut ce inteleg anticii prin Adriatica? Faptul ca lason a fost in timpul calatoriei in contact cu spatiul tracic o arata si un text pe care-l gasim la Pindar. Marele poet povesteste ca Argonautii, impinsi de vantul Notos, au ajuns in Marea Neagra, pe malurile careia ei inchina un lacas de cult lui Poseidon. În locul acela, au gasit o cireada de tauri traci si temelia de curand cladita a unui altar de piatra. Legenda Argo-nautilor care merg la Dunare se pastreaza si in alte scrieri.

Dupa parerea unor invatati, ca Ridgeway si Vasile Parvan, intre cele doua versiuni despre locul unde s-ar afla lana de aur, care nu poate fi altceva decat bogatia pastorului de ses, oaia, si granele de pe malul stang al Pontului, nu reprezinta decat o „palida si naiva, dar ca fond exacta amintire despre raporturile comerciale pe care le intretineau, prin Pontul Euxin, oamenii civilizatiei mynoice-myceniene din sud, cu oamenii bronzului din Dacia si Valea Dunarii”, dupa cum arata Parvan in Getica sa.

In afara de sensul practic exprimat de legendele legate de Dunare, de imaginea unui pamant fabulos, cu lana de aur a Amazoanelor si pamantul ,,Albinelor”, care-i maresc importanta pe plan mitologic, numai intr-un astfel de spatiu bogat si frumos putea sa fie fixat locul unde s-au nascut si isi aveau resedinta zeii, chiar dintre cei mai importanti din Pantheonul grecesc. Zeilor antici le placea bogatia, spre deosebire de zeii moderni, care prefera — cel putin in teorie — saracia, astazi in mare actualitate si in atentia tuturor, spre a i se gasi un leac. Ba mai mult, chiar mortilor li s-a cautat un loc unde sa le salasluiasca sufletele, indeosebi ale eroilor, trecuti la alta viata. Un asemenea lacas al sufletelor, sedes animarum, il constituie insula Peuce sa Leuce, care se afla la mica distanta de Gurile Dunarii, astazi unita cu tarmul prin depozitarea aluviunilor.

Pindar, in Nemeeneile sale spune ca : „ in Pontul Euxin Achile locuieste intr-o insula stralucitoare”. Scriitorul Arctinos in lucrarea sa Etiopia reproduce intreaga povestire legata de moartea eroului, ucis de Paris si ApoIIo :

In timp ce Ulysse tine piept Troienilor, Ajax ia corpul lui Achile si-l duce la corabii, dar mama lui Achile, zeita Thetis, insotita de muze, rapeste trupul fiului sau, pe care-l duce in insula Leuce.

In piesele sale, Andromaca si Iphigenia, Euripide aminteste de locul unde zace trupul lui Achile. De asemenea, Pindar in Scoliile sale. Ambii autori reiau stirile transmise de Arctinos si dau noi amanunte, si anume : in insula Leuce era un loc unde Achile facea exercitii de gimnastica, numite in Iphigenia in Taurida ca „alergarile stralucite ale eroului”, iar Pindar insula Peuce, in chip metaforic, Insula Alba. Si alti scriitori ca Arrian, Pseudoscymnos, Strabo si Pliniu, amintesc si ei de insula lui Achile. Apollonios din Rhodos, descriind meleagurile dunarene, spune ca Istrul inconjura insula Peuce. Deci, Insula Alba ar fi undeva pe cursul fluviului, si aceasta — adaugam noi — ar fi la fel de verosimil, caci bratele Deltei formeaza intr-adevar insule intre ele. Apollonios declara ca a luat aceste informatii de la Eratostene. Dionisie Periegetul spune ca insula Peuce este lacasul de odihna al altor eroi.

Fata de atatea afirmatii categorice, e limpede ca trupul eroului de la Troia, Achile, a fost adus in acest cimitir privilegiat in tara de obarsie, caci chiar daca el a luptat alaturi de Achei, si acestia tot de la Dunare se trageau. Un eveniment istoric atat de important — caci razboiul si combatantii de la Troia au reprezentat fapte reale si nu legende — nu a lasat urme si de alta natura decat cele literare. Daca in timpuri moderne un arhiduce al Austriei a simtit nevoia sa-l onoreze pe Achile construind in insula Corfu acel Achileion, cu o faimoasa statuie si cu fresce, oare in trecut nu s-au manifestat astfel de initiative prin fondarea sau denumirea vreunei localitati in preajma insulei Leuce? Portul sau cetatea de baza la Dunare a lui Stefan cel Mare, atunci mai apropiata de mare, se numea Chilia, ca si astazi, si numele e prea apropiat de acela al lui Achile spre a nu fi tentati sa stabilim o legatura intre ele.

Mitul lui Heracles se leaga si el de tinuturile dunarene. Pentru implinirea celei de-a patra munci, dupa cum spune Pindar in scrierile sale, urmareste cerboaica cu coarnele de aur, pe care nimfa Taigeta o dedicase zeitei Artemis, pana in tara Istriana, unde locuia fiica Latonei. Herodot consemneaza o alta traditie, in legatura cu peregrinarile lui Heracle prin tinuturile nord-dunarene. Pe o stanca, ne relateaza Herodot, se pastreaza o urma mare de doi coti, despre care se spune ca ar fi fost lasata de Heracles.

Altarele unor mari divinitati adorate de Traci si de lumea preelenica cu mult inainte de venirea Grecilor, sunt localizate si ele in spatiul tracic, care astfel nu este numai locul legendelor si miturilor grecesti. Pentru ca in vremurile homerice, Grecii nu ajunsesera inca in Pontul Euxin, se poate propune ipoteza identificarii Dunarii si a Marii Negre cu „Okeanos Potamos”. adica Marele fluviu, pe baza versurilor din lliada (XIV, 199), cand Achile spune ca va merge „la marginea pamantului fertil, pe unde sa-l caute pe Okeanos, parintele zeilor” si pe mama lui, Thetys. Marginile pamantului roditor erau socotite in epoca antica in tinuturile Hiperboreilor. Daca am urma adliteram afirmatia lui Herodot, facuta anume poate in acest scop, ca la nord de Dunare nu mai locuiesc oameni, atunci ipoteza lui Nicolae Densusianu, in legatura cu identificarea Dunarii si a Marii Negre cu Okeanos Potamos ar prinde consistenta si ar avea ca urmare faptul ca aici s-au nascut unele dintre marile zeitati ale Pantheonului grecesc. Ipoleza, oricat de indrazneata ar parea, isi gaseste o justificare in Iliada. Achile se roaga lui Zeus din Dodona. Astfel, cele doua divinitati mai mari din ierarhia Pan-theonului grecesc se leaga la origine deopotriva si de lumea traca si traco-tllirica.

La Traci mai intalnim cultul Marei Zeite a Pamantului, ce poate fi identificata cu Gea sau Pamantul, divinitate intalnita, de asemenea, la multe neamuri.

O alta caracteristica a religiei trace este esenta sa preponderent uranica. Autorii antici identifica pe Cronos si Saturn, fiul lui Cronos, cu Zamolxis, zeul suprem al Tracilor.

O alta zeitate, Latona, isi afla de asemenea lacasul pe malurile Dunarii, iar fiica ei, Artemis, locuieste tot la Dunare. Pindar ne spune ca Hercule, pornind pe urmele cerboaicei cu coarnele de aur, a ajuns in tara de la Istru, unde l-a primit zeita Artemis „cea priceputa la manatul cailor”. in Scoliile lui Pindar intalnim epitetul de „Istriana Artemis” si precizarea ca langa Dunare se afla altare inchinate lui Artemis, cultul zeitei fiind practicat de catre Amazoanele de la Dunare. Herodot relateaza si el, in legatura cu acest cult, urmatoarele : „in ce ma priveste, stiu urmatorul obicei care seamana foarte mult cu aceste ceremonii — femeile din Tracia si Peonia, cand jertfesc zeitei Artemis-Regina, indeplinesc ritualul folosind totdeauna paie de grau”.

O alta divinitate traca este Dionisie. Dupa Herodot, Satrii, populatie de pe valea raului Nestos „sunt singurii dintre Traci care pana-n zilele noastre si-au pastrat libertatea… ei au un oracol al lui Dionisie. Dintre Satri, Bessi sunt aceia care talmacesc oracolele din acest templu”. Cultul lui Dionisie, asupra originii caruia nu mai exista nici o indoiala, a fost adoptat atat de Greci, cat si de Romani, si toata lumea este de acord sa-i atribuie origine tracica.

Zeul care s-a bucurat de o pretuire cu totul deosebita din partea Grecilor si a fost luat drept simbol uneori al spiritualitatii grecesti, este Apollo, despre a carui origine tracica nu exista nici un dubiu. Pindar in Olimpicele sale, spune ca Hiperboreenii adorau pe Apollo. Soarele era adorat ca izvor al vietii vegetale. Cand Apollo a patruns in Pantheonul grecesc, cultul sau a capatat si alte sensuri, fiind considerat ca zeu al luminii in toate ipostazele : in poezie, in muzica si in genere in toate activitatile spirituale ale omului. Sofocle ne arata, de asemenea, ca Apollo era adorat de catre Traci ca o ipostaza a luminii: „O, Soare, lumina prea cinstita de Tracii iubitori de cai”, cum se arata in Teseu. Dupa unele marturii antice, Apollo avea un templu in insula Peuce, de unde au plecat poetii Linos si Abaris, cei ce propaga cultul lui Apollo in Grecia. Faptul ca primii poeti pe care traditia greceasca ii socoteste ca intemeietori ai literaturii lirice si cei care au folosit pentru intaia oara hexametrul, sunt de origine traca, constituie o dovada ca in spatiul carpato-dunarean cultul lui Apollo se confunda cu insasi inceputurile poeziei grecesti. Se pare ca Linos a fost fiul lui Apollo, iar Thamyris si Orfeu, tot de origine traca, au fost de asemenea discipolii lui Apollo. Pausanias afirma ca Pamphos, primul poet atenian, si Sapho, prima si cea mai mare poeata a Greciei antice, l-au cantat pe Linos in poemele lor.

In contextul celor spuse, trebuie sa mentionam ca insasi traditia greceasca staruie asupra faptului ca primii poeti au fost de origine traca, si ei sunt Linos, Abaris, Musaios si Orfeu. in privinta lui Musaios, Pausanias arata ca el a fost fiul lui Linos sau al Selenei, ca ar fi fost favoritul regelui Boreas iar patria lui de origine era Tracia. E semnificativ faptul ca insusi Homer, cel mai mare poet al lumii, e primul grec care aminteste de cultul lui Apollo din Ismaros, oras din Tracia, si preotul acestui templu, Maron, il sfatuieste cum sa scape de ciclopi si-i da mijloacele necesare pentru aceasta.

In motivele decorative din epoca bronzului si a fierului intalnim foarte des spirala si cercul, uneori cu raze, ca pe unele vase ale culturii Verbicioara si Tei, si care simbolizeaza Soarele, — inca o dovada graitoare privind raspandirea timpurie a cultului lui Apollo in spatiul tracic. 0 reactualizare mai recenta a lui Apollo s-a facut cu ocazia cuceririlor spatiale extraterestre, prin denumirea vehiculelor cosmice lansate de la Capul Kennedy al Terrei. lesite din spatiul planetei noastre, aceste vehicule fabuloase s-au asezat pentru prima oara in istoria umanitatii pe planeta-satelit, Luna. O astfel de misiune nu putea sa fie incredintata decat marelui si stravechiului zeu trac, Apollo, intrupat astazi de Neil Armstrong, ca exponent al intregii umanitati.

Tot in zona Dunarii, Grecii fixau cultul zeului Ares. La Arctinos, in scrierea sa Etiopia, intalnim unul dintre cele mai emotionante si frumoase episoade in legatura cu razboiul troian. Dupa acest autor, amazoana Pentesileea, fiica lui Ares, era de neam trac, ceea ce ne lasa sa presupunem ca mama acesteia era ea insasi de neam trac, iar resedinta zeului trebuie sa fi fost in mijlocul Tracilor. Stim de la Homer ca Ares participa, alaturi de Troieni, la luptele cu Grecii. Arctinos povesteste ca si Pentesileea a sarit in ajutorul Troienilor, remarcandu-se prin vitejia ei. Achile se indragosteste de Pentesileea, ceea ce isca mari nemultumiri in randul Acheilor, idila lor fiind considerata ca o mare nenorocire. Incitati de profetul Tersit, Acheii ii cer lui Achile sa-si stapaneasca sentimentele fata de amazoana si sa lupte cu toata barbatia pentru triumful cauzei grecesti. În urma reprosurilor facute de Greci, Achile infrunta in lupta pe Pentesileea si o ucide. Dar dupa aceea, drept razbunare pentru moartea iubitei sale, Achile il ucide pe Tersit, (si bine i-a facut, caci adesea profetii sunt vestitori de nenorociri ori spun minciuni) act care avea sa produca certuri mari intre el si greci.

Dupa cum se vede, in traditia literara greceasca se perpetueaza ideea ca pe malurile Dunarii locuiau Amazoane reale sau inchipuite — nu se stie cu preciziune. Oricum ar fi fost, ele reprezentau un trib de femei razboinice, primele femei si singurele cunoscute sub acest chip. Dupa cum spune Pindar in Olimpicele sale, Apollo, in urma unei profetii in legatura cu Tracia, „se indreapta spre Santos, ducandu-se la amazoanele cele dibace in calatorie si spre Istru”. Faptul ca Pindar stabileste o legatura intre Apollo, Dunare si Amazoane, ne arata ca este vorba de spatiul tracic. Apollo este divinitatea a carei cult se naste la Dunare si indeminarea la calarit a Amazoanelor ne duce cu gandul la primele stiri pe care le furnizeaza Homer si alte izvoare literare despre arta calaririi la Traci. Pindar, in Scoliile sale, da amanuntul ca Amazoanele o cinsteau pe Artemis si ca ele locuiau pe malurile Dunarii. În tragedia Niobe, Eschil spune: „Fluviul Istru se lauda ca pe malurile lui cresc asemenea fecioare”. Mitul femeii luptatoare in mitologia greaca isi are obarsia in civilizatia traca, in amintirea acestor triburi de Amazoane. Faptul ca Pallas-Athena se naste din teasta lui Zeus, inarmata din cap pana-n picioare, ne duce, la fel, cu gandul direct la divinitatile trace si la traditiile lor razboinice.

Ca o constatare finala, putem observa ca din pacate, nu s-au facut studii amanuntite in legatura cu relatia intima existenta intre mitologia traca si mitologia greaca. Cercetari in acest domeniu desigur vor putea stabili cat de stransa a fost aceasta legatura spirituala intre lumea elenica si triburile trace ramase in nord. Mostenitoare directa a spiritualitatii trace, literatura populara romana pastreaza multe urme ale vechilor motive mitologice, care s-au dezvoltat atat de stralucit in mitologia clasica si au fecundat, de-a lungul a doua milenii, arta si literatura europeana. Renasterea, redescoperind valorile spirituale ale antichitatii, a reluat o parte din miturile trace, asa incat ele se gasesc astazi la baza literaturii clasice europene, dezvoltate indeosebi in cadrul spiritualitatii franceze, mostenitoare ea insasi a unei vechi traditii latine.

Pe linia difuzarii miturilor grecesti in Europa, in zorii epocii moderne, merita sa fie mentionat mitul lui Apollo, tema favorita in arta Renasterii. La fel, este oportun sa amintim ca insasi tragedia greaca s-a nascut din cultul lui Dionisie. O parte din temele majore ale tragediei antice vor fi preluate de literatura moderna europeana, literatura ce face sa renasca astfel tragedia antica, reactualizand mitologia. Creatia spiritualitatii trace, preluata apoi de Greci si difuzata de Romani intr-un spatiu geografic larg, dezvoltata apoi de Renastere si dupa, configureaza un anumit profil spiritual al Europei, in ciuda diferentelor de limba, adancite abia in epoca moderna, si asigura astfel conservarea unor elemente de civilizatie antica — marturii ale unei unitati stravechi, care poate fi refacuta prin depasirea prea numeroaselor prejudecati cultivate in scoala, dintr-un respect exagerat si unilateral fata de unele culturi.

Sursa

Trei tineri clujeni, cu vârste cuprinse între 19 şi 21 de ani, au fost ridicaţi cu forţa de către o echipă a SPIR după terminarea concertului de inaugurare a Pieţei Unirii, care a avut loc miercuri seara în Cluj-Napoca. Cei trei tineri susţin că au fost somaţi de câţiva agenţi ai Poliţiei Primăriei să nu mai cânte şi să nu mai fluture tricolorul în primele rânduri ale publicului prezent la concertul Magdei Puşcaş. Cei trei tineri au refuzat să se conformeze şi au susţinut că nu fac nimic ilegal, fapt ce i-a determinat pe poliţiştii comunitari să cheme “mascaţii” care, fără alte întrebări, i-au dus cu forţa pe tineri la sediul IPJ de pe strada Traian, încătuşaţi.

Bătuţi pentru că au cântat

Unul dintre cei trei tineri, R.P., în vârstă de 21 de ani, a declarat pentru NapocaNews faptul că “mascaţii” de la Serviciul Special de Poliţie pentru Intervenţie Rapidă l-au bătut atât în Piaţa Unirii cât şi în maşina de poliţie, cu toate că nu opunea rezistenţă.

“Eram în primele rânduri la concertul din Unirii cu alţi câţiva prieteni. Cântam şi fluturam un drapel tricolor, ceea ce cred că a atras atenţia poliţiştilor comunitari care au venit şi ne-au spus să plecăm de acolo. E spaţiu public, e un concert, de ce să plecăm? După concert au apărut mascaţii care ne-au lovit şi ne-au trântit pe jos. Apoi m-au urcat într-o dubă unde m-au lovit în mod repetat în piept şi în zona ficatului întrebându-mă: Tu eşti ală care a cântat, mă?”

La secţie lucrurile au luat o altă turnură, cei trei tineri fiind lăsaţi să plece fără vreo amendă sau fără să fie acuzaţi de ceva. În momentul sosirii reporterilor NapocaNews la sediu Inspectoratului Judeţean de Poliţie, doi dintre cei trei tineri erau deja eliberaţi fără a fi acuzaţi de vreo infracţiune.

Bătuţi pentru că sunt români

Abia vorbind şi acuzând lovituri în stern aplicate de către poliţiştii de la DPIR, unul dintre tineri se arată şocat de incident: “Ne-au târât pe jos pe pavajul din piaţa Unirii, ne-au dat cu capul de dubă şi ne-au batut până nu am mai simţit nimic şi acum ne spun că nu am făcut nimic ilegal şi că putem pleca acasă!”

Tânărul are însă o varinată proprie a motivului pentru care au fost reţinuţi şi bătuţi de poliţişti: “Tot astăzi a fost protestul ungurilor din Piaţa Unirii şi toată piaţa era plină de poliţişti şi jandarmi în civil, de frica izbucnirii unor incidente. Ne-au luat la ochi pentru că fluturam tricolorul României şi au zis să ne dea o lecţie, să ne arate ce păţesc românii în piaţa ungurilor. Trăim într-un stat poliţienesc şi oamenilor de rând a ajuns să le fie frică să meargă şi la un concert, de frica autorităţilor”.

Bătuţi în văzul presei

Reporterul NapocaNews Adriana Mischian a fost martor la incident şi i-a urmat pe cei trei tineri la secţia de poliţie, încercând să ia declaraţii poliţiştilor aflaţi de serviciu: “Băieţii stăteau în primele rânduri la câţiva metri de mine. Cântau, dansau, dar nu erau violenţi şi nu deranjau pe nimeni. Cred că făceau ce făcea şi restul lumii de la concert, nimic deosebit. La nici 10 minute după ce terminarea concertului, când deja lumea pleca spre casă, au apărut mascaţii, i-au trântit pe jos, i-au lovit şi i-au băgat în dubă, fără ca cei trei tineri să opună rezistenţă sau să fie legitimaţi în vreun fel“.

Tot miercuri, extremiştii maghiari alături de politicieni ai UDMR au ţinut un miting neautorizat în Piaţa Unirii, protestând pentru faptul că nu au fost invitaţi la inaugurarea pieţei şi că programul artistic nu include melodii în limbă maghiară. Cu toate acestea, Magda Puşcaş a ţinut să cânte două piese în ungureşte, iar stenograma ultimei şedinţe de Consiliul Local arată că primarul Sorin Apostu a invitat explicit la inaugurare toate partidele prezente în şedinţă, inclusiv UDMR şi că a dat dispoziţii să fie anunţate şi organizaţiile şi fundaţiile clujene.

Marius Sălăjean,http://www.napocanews.ro

Cercetor al vaccinului HPV Gardasil, lanseaza bomba

Harper: Controversatul vaccin nu face nimic pentru reducerea ratei cancerului cervical

Dr. Diane Harper, cercetator sef in dezvoltarea a doua vaccinuri HPV, Gardasil si Cervarix, spune ca ele nu fac mai nimic pentru reducerea ratei cancerului de col si ca chiar daca ele au fost recomandate fetelor incapand de la varsta de 9 ani, nu au fost testate pentru copiii sub varsta de 15 ani.

Dr. Harper, directorul Grupului de Cercetare pt. Prevenirea cancerului ginecologic la Universitatea Statului Missouri, a facut aceste remarci in timpul unei adrese la cea de-a 4-a Conferinta publica despre vaccinare, care a avut loc in Reston, Virginia, intre 2-4 Octombrie. Cu toate ca discursul ei a fost menit sa promoveze vaccinurile, participantii spun ca au plecat cu convingerea ca ele nu trebuiesc facute.

“Am venit de la discurs cu perceptia ca riscurile efectelor adverse sunt mult mai mari decat riscul cancerului cervical, nu pot sa nu intreb de ce ar fi nevoie de acest vaccin”

, spune Joan Robinson, editor asistent al Institutului de Cercetari pt. populatie.

Dr. Harper si-a inceput remarcile cu observatia ca 70 % din infectiile HPV se vindeca singure pana intr-un an. Pana la doi ani, procentajul creste la 90 %. Din cele 10 % care raman, numai jumatate vor contracta cancer cervical, ceea ce face vaccinul inutil.

Se pare ca tratamentele conventionale si masurile preventive (intre care testele Papanicolau), scad rata cancerului cu 4% pe an. In ritmul acesta, in 60 de ani, declinul va fi de 91,4% chiar si cu tratamentul curent. Chiar daca 70% din femei ar fi vaccinate si re-vaccinate in aceeasi perioada de timp, Gardasilul tot nu ar putea pretinde ca face ceea ce tratamentele traditionale obtin deja.

D-soara Robinson spune ca n-a putut sa nu se intrebe:

“Daca asa stau lucrurile, de ce se mai vaccineaza?”.

Dupa murmurele doctorilor din audienta, era aparent ca si ei se intrebau acelasi lucru. La acest stadiu, Dr. Harber a aruncat o bomba si mai mare in audienta, cand a declarat:

“Vaccinul nu a fost testat pentru fete mai tinere de 15 ani”.

Merck, producatorul vaccinului, a studiat numai un grup mic de fete sub 16 ani care au fost vaccinate, dar nu le-a urmarit suficient pentru a conchide prezenta suficienta a anticorpilor HPV.

Aceasta nu e intaia oara cand Dr. Harper reveleaza ca Merck nu a testat niciodata siguranta Gardasilului pentru fetele tinere. In timpul unui interviu dat in 2007, ea a afirmat ca vaccinarea unor fetite de doar 11 ani “este un gigant experiment asupra sanatatii publicului”.

Atunci campania Merck de promovare a obligativitaii vaccinului in scoli era la varf, iar Dr. Harper se opunea cu putere ideii si cu toate ca incercase de luni de zile sa convinga marile canale de televiziune si ziarele sa o asculte, nimeni nu ii facea publice ingrijorarile.

“E prostesc sa vaccinam fete de 11-12 ani”, spunea ea atunci. “Deasemena nu exista suficienta evidenta adunata asupra efectelor secundare pentru a fi sti ca vaccinul este sigur”.

Can a fost intrebata de ce reveleaza acestea, a raspuns: “Vreau sa stiu ca pot dormi linistita noaptea”.

De la introducerea vaccinului in 2006, publicul a aflat despre efectele nedorite, la modul greu.
Pana acum, 15,037 fete au raportat efecte adverse de la Gardasil, Centrului National de raportare a efectelor vaccinurilor (VAERS). Intre aceste efecte se afla sindromul Guilliane Barre, lupus eritematos, paralizie, crize, cheaguri de sange, inflamari ale creierului si multe altele. CDC (Centrul pt. controlul bolilor) admite ca au fost raportate 44 de morti.

Dr. Harper a participat deasemenea in cercetarile efectuate asupra versiunii Glaxo-Smith-Kline a vaccinului, numit Cervarix, folosit in Marea Britanie, dar neaprobat in SUA. De cand guvernul a inceput administrarea vaccinului fetelor de varsta scolara anul trecut, mai mult de 2,000 au raportat efecte adverse, incluzand greata, ameteli, vedere neclara, convulsii, crize si hiperventilatie. Cateva au raportat reactii multiple, 4,602 fiind inregistrate in total. Cel mai tragic caz a fost a unei fete de 14 ani, care a cazut moarta pe coridorul scolii, la o ora dupa primirea vaccinului.

Cercetatorul a mai afirmat intr-un raport publicat luna trecuta in Jurnalul Asociatei Medicilor Americani, ca “rata efectelor adverse este mai mare decat incidenta cacerului cervical”.

sursa The Philadelphia Bulletin
Via http://eufrosin.wordpress.com

Bucovina este regiunea istorică ce a făcut parte din Voievodatul Moldovei, din regiunea cunoscută sub numele de Țara de Sus, încă de la începutul existenței sale. În aceste teritorii s-au aflat primele reședințe ale domnitorilor moldoveni, Baia, Siret și Suceava, faimoasa capitală a marelui voievod și domn Ștefan cel Mare și cel Sfânt. Însăși numele Moldovei, vine de la râul Moldova, râu ce curge prin frumoasele ținuturi ale Bucovinei. Marele domn Ștefan, impreună cu urmașii săi, au construit aici faimoasele mănăstiri Moldoviţa, Suceviţa, Putna, Humor, Voroneţ, Probota, mănăstiri ce se află astăzi pe listele UNESCO, fiind considerate monumente de interes mondial.

Între 1775 și 1918, acest străvechi ținut Românesc este ocupat de către Imperiul Habsburgic, perioadă de când datează de altfel și denumirea de Bucovina (Buchenland, în germana, însemnând Țara de Fagi).
În 1849, Bucovina obține autonomia, devenind Mare Ducat cu capitala la Cernăuți, Românii deținând majoritatea în Dietă, al cărei președinte devine Eudoxiu Hurmuzachi.

Orașul Cernăuți (astăzi înglobat în statul ucrainean) devine un important centru cultural, în 1875 înfințându-se aici Universitatea Franz Josef, centru universitar renumit în Austro-Ungaria.

Mari personalități ale culturii Românești, studiază sau creează aici, precum compozitorul Ciprian Porumbescu, marele istoric Dimitrie Onciul, director al Academiei Române, cărturarul și revoluționarul pașoptist Aron Pumnul sau marele poet național, jurnalist și om politic Mihai Eminescu.

În urma dezmembrării Austro-Ungariei la sfârșitul Primului Război Mondial, și în fața pericolului exercitat de forțele ucrainiene, Consiliul Național al Bucovinei, întrunit pe 28 Noiembrie 1918 la Cernăuți, și prezidat de Iancu Flondor hotărăște unirea acestui vechi teritoriu Românesc cu Regatul România. Pe plan internațional, această hotărâre a fost recunoscută oficial în 1919, prin tratatul de la Saint Germain.

În urma pactului Ribbentrop-Molotov, semnat pe 23 August 1939, Uniunea Sovietică cere României, în Iunie 1940, partea de nord a Bucovinei, ca “daune pentru pierderile suferite de Uniunea Sovietică în urma celor 22 de ani de dominație Românească în Basarabia“.

În urma acesti cereri, Consiliul de Coroană, prezidat de regale Carol al II-lea, îi trădează pe Românii bucovineni si basarabeni, cedând Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței, fară nici un fel de rezistență.
În cursul anului 1941, armata Română, condusă de Ion Antonescu, recucerește teritoriile ocupate de URSS in 1940.

In 1944, Uniunea Sovietică cucerește din nou teritoriul Bucovinei de nord, ce va face parte din acest moment din Republica Sovietică Socialistă Ucraina, iar după dezmembrarea URSS din statul independent Ucrainean.
Sovieticii demarează un proces de slavizare a ținutului, o mare parte a populației românești fiind deportată în Siberia sau masacrată (masacrele de la Lunca sau Fântana Albă).

Acest proces de deznaționalizare continuă și după câștigarea independenței Ucrainei, în 1991. Populația Românească de pe teritoriul actualului stat Ucraina, este împărțită de către guvernanții de la Kiev în funcție de zona geografică, în Români și “moldoveni”, existând astfel două denumiri pentru același popor. Statul ucrainian duce in prezent o politică ilegală de ucrainizare a populației, negând dreptul constituțional al Românilor de a studia în limba maternă. Astfel, în regiunea Cernăuți, din cele 92 de școli cu predare în limba Română, existente în timpul statului sovietic, mai există astăzi doar 80.

În loc să îi ajute pe cei napastuiți de vitregiile istoriei, în 1997, politicienii români își trădeaza din nou frații, semnând un tratat cu Ucraina, prin care se recunosc granițele ilegale din 1944.

În aceste condiții, noi, cei ce putem să vorbim și să învățăm în limba strămoșilor noștrii, avem datoria să ne gândim și să nu îi uităm pe cei care nu nu se pot bucura de aceste drepturi.

Sursa

Spectrul de Difuzare a Sunetelor Tacute,este o trupa de Hip-Hop…Underground Romanesc.
Albumul lor: Mecanismul de Modificare a Mintii Umane, a fost lansat in anul 2007.

Scrisoare de pe Front

Ingeri deasupra Romaniei

“Dupa o activitate de 15 ani ca medic, am crezut ca in acest domeniu nu ma mai surprinde nimic. Tocmai mi s-a demonstrat ca nu e asa. Culmea, acest lucru vine din partea unui alt medic…

Pentru simplitate, voi reproduce pasaje relevante din stirile care au fost sursa de inspiratie a acestui articol.

Elevele de 13 ani vor fi vaccinate impotriva HPV fara aviz din partea parintilor, a anuntat Adrian Streinu-Cercel, secretar de stat in Ministerul Sanatatii, la videochat-ul REALITATEA.NET.

Nu se mai cere aviz pentru vaccinare. Se va proceda ca la orice campanie de vaccinare scolara. Se anunta cu o zi inainte, iar cine este bolnav anunta ca nu se prezinta la scoala.

In momentul in care am citit aceasta stire mi se parea ca am glisat, pe nesimtite, intr-o lume paralela, un melanj intre “1984″ si experimentele medicale naziste din lagarele de concentrare. In primul rand am verificat din nou sursa: este vorba de realitatea.net, site-ul trustului de presa Realitatea-Catavencu. Nicidecum un blog in care se promoveaza isteric fragmente din teoria conspiratiei.

Instantaneu mi-am amintit de un drept fundamental al omului, un drept fundamental al pacientului: acela de a refuza un tratament propus de medicul care il trateaza:
Pacientul are dreptul sa refuze sau sa opreasca o interventie medicala asumandu-si, in scris, raspunderea pentru decizia sa; consecintele refuzului sau ale opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului.

— Art. 13 din Legea nr. 46/2003 a drepturilor pacientului, completata de Norma de aplicare din 7 aprilie 2004, elaborata de Ministerul Sanatatii.

M-am informat cu privire la dreptul de decizie asupra efectuarii unei interventii medicale la copii:

In ceea ce priveste minorul, caruia ii lipseste capacitatea de a consimti, trebuie tinut seama de faptul ca o interventie nu se poate efectua decat spre beneficiul sau direct si numai cu autorizatia reprezentantului legal, sau a unei alte autoritati, persoane ori instante desemnate prin lege.

Academia Americana de Pediatrie (The American Academy of Pediatrics, AAP) a argumentat ca “intreaga doctrina” a consimtamantului informat prezinta o aplicabilitate particulara in pediatrie. In consecinta, conform AAP, consimtamantul poate fi acordat numai de catre pacientul “cu capacitate adecvata de decizie si cu imputernicire legala.

Parintii (sau alti apartinatori legali) pot acorda consimtamantul informat, iar copilului i se solicita sa-si dea acordul informat ori de cate ori este nevoie. AAP noteaza ca acordul solicitat are relevanta mai mare cand “interventia propusa nu este esentiala pentru viata copilului si/sau poate fi practicata fara un risc substantial”.

Mi s-au confirmat informatiile pe care le stiam deja:
1.    orice pacient are dreptul de a refuza un tratament sau procedura medicala;
2.    orice tratament sau procedura medicala care se acorda unui copil se poate realiza numai dupa ce s-a obtinut consimtamantul parintelui.

Si totusi, in Romania de vis in care traim, aceste drepturi exprimate clar in lege sunt considerate nerelevante de catre un secretar de stat in Ministerul Sanatatii.
Sincer sa fiu, chiar nu ma intereseaza ce intentioneaza respectivul functionar de stat sa-mi impuna, eu voi refuza activ orice atingere a drepturilor mele si ale copilului meu. Pentru ca am o fetita de 13 ani care se incadreaza in segmentul vizat de campania de vaccinare a Ministerului Sanatatii.

Apropo de campanie:
DECIZIE. Parintii fetitelor de clasa a VI-a si a VII-a vor participa la un sondaj privind vaccinarea contra HPV, comandat de Ministerul Sanatatii.

Daca jumatate dintre cei o mie de parinti chestionati vor fi de acord sa isi vaccineze fetitele si inteleg in ce consta imunizarea, MS va incepe campania de vaccinare.
Aparent, aceasta stire arata o stupizenie de nedescris a factorilor de decizie din Ministerul Sanatatii. A declansa o campanie de vaccinare in functie de un sondaj (de opinie!) efectuat in randul populatiei este ca si cum ai decide ce tip de aripi sa montezi unui avion cu reactie facand un sondaj de opinie in randul florarilor.

Sper sa nu se supere florarii pe mine, dar cred ca informatiile pe care le detin despre aerodinamica si design in aviatie nu sunt suficiente pentru a construi un avion care sa zboare cu succes.

Din pacate nu e vorba de stupizenie, ci de o politica focusata de a forta populatia sa accepte un anumit tip de vaccinare.

E suficient sa faceti un surf lejer pe net si veti vedea o multime de bannere care promoveaza vaccinarea contra HPV, este suficient sa va plimbati in oras si sa vedeti bannere publicitare care duc o campanie agresiva de sustinere a acestui vaccin. Aici e vorba de interese financiare majore, care sunt instrumentate abil, pe diferite canale, inclusiv pe cele oficiale.

Sunt medic si va spun cu sinceritate: recunosc eficienta unor anumite tipuri de vaccinuri. Fata mea a facut setul de vaccinuri obligatorii (DTP-difterie, tetanos, pertusis; poliomielitic, hepatita B etc.).

In schimb am refuzat categoric vaccinarea contra HPV din motive clare:
•    este un vaccin nou, aparut de cativa ani, la care nu se cunosc efectele secundare ce pot aparea pe termen lung;
•    Gardasil (vaccinul contra HPV) produce pe patru ori mai multe decese decat celelalte tipuri de vaccinuri (sursa);
•    campania americana de vaccinare cu Gardasil-Silgard a produs 19 decese in 2007 si 28 de decese in 2008 (sursa);
•    FDA (Food and Drug Administration), institutia care se ocupa cu avizarea medicamentelor in SUA, a documentat 6723 de cazuri adverse la injectarea cu Gardasil din care 1061 au fost considerate serioase iar 142 au fost considerate a fi amenintat viata persoanei vaccinate (sursa);
•    sunt o multime de inregistrari video pe internet cu declaratii ale victimelor efectelor adverse ale acestui vaccin, adolescente si preadolescente la care s-a administrat Gardasil.”

Privind lista de mai sus, ca parinte in primul rand si ca medic in al doilea rand, ma ingrozesc. Nu sunt dispus sa expun fata mea unor asemenea riscuri. Sunt constient de riscurile unei infectii cu HPV si de complicatiile acesteia, dar riscul poate fi redus pana la disparitie prin metode de bun simt, printre care o viata sexuala de cuplu, normala, in opozitie cu o viata sexuala libertina, cu mai multi parteneri. Acesta este mesajul pe care il transmit fetei mele.

Va intrebati, probabil, de ce a aparut un asemenea articol intr-un site de dezvoltare personala cum este Empower.ro. Motivele sunt mai multe, pentru ca rezultatul unei preocupari constante pentru dezvoltarea personala inseamna:

* curajul sa-ti aperi drepturile;
* capacitatea de a te lupta pentru tine si pentru cei dragi;
* inclinatia de a condamna public o nedreptate, o constrangere care ti se impune, din partea statului sau a oricarei structuri organizationale;
* dorinta de a informa oamenii despre pericolele care ii ameninta (pe ei sau pe copii lor).

Sunt sigur ca voi, cei care cititi aceste randuri, simtiti ca si mine. Sunt sigur ca, indiferent daca aveti sau nu copii, sunteti revoltati de modul in care se incearca sa ni se nege drepturile legale. Sunt sigur ca simtiti nevoia sa faceti ceva.

Sursa

La apelul lansat saptamana trecuta de catre Asociatia Generala a Invatorilor din Romania (AGIRo) si Fundatia Nationala pentru Romanii de Pretutindeni (FNRP) a trimis, la randul sau, prin posta, cu confirmare de primire, o scrisoare  adresata Ambasadorului Serbiei la Bucuresti, prin care se solicita Serbiei sa isi respecte angajamentele fata de nevoile parintilor si copiilor romani/vlahi care si-au exprimat dorinta de a invata in limba romana, in Timoc.

Viorel Dolha, presedintele AGIRo a declarat pentru Romanian Global News ca scrisoarea FNRP vine sa intregeasca numarul de 1000 de confirmari de expediere de scrisori catre Ambasada Serbiei la Bucuresti si isi exprima speranta ca autoritatile statului vecin vor expedia curand un punct de vedere sau vor trece direct la fapte dand dreptul parintilor si elevilor care au cerut clase cu predare in limba romana sa acceada la acestea, asa cum prevad si legile Serbiei.

“Furtuna scrisorilor” cum a fost denumita de fondatorul FNRP, Eugen Popescu, “este doar un mic gest pe care il putem face in semn de solidaritate cu romanii/vlahii din Valea Timocului stiut fiind ca acestia nu au inca dreptul la scoala in limba materna desi legislatia Serbiei permite acest lucru iar comunitatea si-a exprimat deja nevoile prin scrisorile oficiale si listele de semnaturi pe care le-a adresat ministerelor de la Belgrad. Speram intr-o normalizare a situatiei si asteptam raspunsul Ambasadei pentru a-l aduce in atentia opiniei publice atat din tara cat si din strainatate si daca nu vom reusi sa ii facem sa inteleaga pe vecinii sirbi ca drepturile conferite de lege trebuie sa se exprime si in fapte, nu numai pe hartie, vom internationaliza din nou aceasta situatie, cum am facut-o si cu Biserica Romaneasca de la Malainita”, a mai spus Popescu.

CADRELE DIDACTICE DIN ROMANIA – SOLIDARE CU ELEVII SI PROFESORII ROMANI DIN SERBIA

Stimaţi colegi,

Elevilor şi profesorilor români din regiunea din Serbia cuprinsă între Timoc, Morava şi Dunăre nu li permite să înveţe/predea 2-3 ore de limbă română în şcoli. La congresul nostru din 28-30 august din Bucureşti, cei 25 de învăţători şi profesori din Serbia care au fost prezenţi la eveniment erau încrezători că vor putea începe să predea limba română din septembrie. Congresul le-a înmânat pentru aceste eforturi medalia de aur.

În speranţa că vom sensibiliza autorităţile sârbe să dea undă verde în următoarele zile studierii limbii române în şcolile unde sunt întrunite condiţiile legale, facem apel să completati de mână cu numele şi şcoala Dv si semnati scrisoarea de mai jos ataşată şi la www.invatatori.ro şi să o expediaţi pe adresa:

Ambasada Republicii Serbia Calea Dorobanţilor nr.34 Sector 1, Bucureşti, 010573

Fiecare semnatură şi scrisoare trimisă contează pentru a avea impactul scontat. Puteţi face mai multe copii de pe scrisoare, să le daţi la semnat şi altor colegi (de ce nu şi elevi) şi să le expediaţi chiar mai multe într-un plic.

Cu un mic efort putem face ca nişte elevi şi nişte colegi de breaslă conaţionali ai noştri să simtă că nu sunt singuri în demersurile lor de a preda/învăţa limba maternă.

Vă mulţumesc

Viorel Dolha,Presedintele Asociatiei Generale a Învăţătorilor din România

Poate ar fi bine sa trimiteţi şi un mesaj la vioreldolha@yahoo.com sau 0746787740 sau 0723259290 in care sa anuntati cate scrisori ati trimis pentru a putea sa le dam colegilor nostri aceste date care sa ii convinga ca nu i-am lasat singuri atunci cand au contat pe sprijinul nostru moral si pe demersul nostru civic. Aceasta scrisoare ati putea sa o dati si presei din localitatea Dv.

SCRISOAREA:

Excelenţei Sale Domnului Zoran POPOVICI, Ambasador al Republicii Serbia în România,

Mă adresez Excelenţei Voastre în speranţa că veţi convinge autorităţile competente ale statului sârb să permită din zilele următoare, în fapt şi nu doar teoretic, studierea limbii materne române în şcolile publice de la sudul Dunării în care copiii şi părinţii etnicilor români/vlasi şi-au exprimat prin semnătură această dorinţă.

Vă asigur, cu toată seriozitatea, că dacă îmi veţi semnala cazul vreunui singur copil de etnie sârbă căruia nu îi este permisă studierea limbii materne sârbe în vreun stat, voi trimite o scrisoare similară de protest ambasadei ţării respective, că voi manifesta în faţa acelei ambasade, şi voi sesiza toate forurile naţionale şi internaţionale competente, parlamentarii şi europarlamentarii români şi străini pentru a aduce autorităţile acelui stat pe calea cea dreaptă.

Cunoaşteţi că din 2004 părinţi etnici români/vlasi din câteva localităţi din zona de la sudul Dunării din Serbia au expediat pe adresa ministerului educaţiei din Belgrad cereri pentru introducerea câtorva ore de limbă română în orarul şcolilor lor. Cunoaşteţi că au reînnoit anual aceste cereri dar fără să primească răspuns pozitiv. În 18 02 2009 Consiliului Naţional al Minorităţii Naţionale Rumâne/Vlahe din Serbia i se trimite în sfârşit o adresă a Ministrului Educaţiei Jarco Obradovici cu numărul 610-00-00046/2009-06 prin care se răspunde că etnicii români/vlasi din Serbia pot studia în şcolile publice limba română ca limbă maternă şi elemente ale culturii naţionale.

Câteva zeci de cadre didactice etnici români/vlasi din regiunea Serbiei cuprinsă între Timoc, Dunăre şi Morava au obţinut la Facultatea de la Novi Sad şi o licenţă corespunzătoare pentru predarea limbii române. Pentru predarea limbii române există deja curriculum oficial în vigoare aprobat de ministerul sârb al educaţiei şi există manuale care sunt deja în uz în Voivodina.

Părinţii etnici români/vlasi au depus de multe luni cereri oficiale pentru studiul limbii române 2-3 ore pe săptămână în şcolile din Ranovac, Rasanac, Osanica, Golubac, Žitkovica, Krivača, Orljevo, Kladurovo, Manastirica, Busura, Kučevo, Bukovska, Neresnica, Mali Jasenovac, Gradskovo, Šipikovo, Laznica, Sedlar, Subotica, Bobovo şi poate altele de care nu avem cunoştinţă.

Excelenţă, toate condiţiile legale sunt îndeplinite: programă şcolară există, profesori calificaţi există, semnături de la părinţi există, manualele aşteaptă permisiunea să fie scoase pe bănci. Acest lucru l-au spus grupul de profesori din Serbia prezenţi la congresul intrenaţional al cadrelor didactice din 29-30 august 2009 de la Bucureşti în prezenţa şi a Preşedintelui României, a Ministrului Educaţiei, a reprezentantului Ministerului de Externe şi a parlamentarilor din comisiile de învăţământ şi politică externă.

Sesizaţi autorităţile statului pe care îl reprezentaţi să dea undă verde în următoarele zile studierii limbii române materne în şcolile amintite. În unele localităţi directorii de şcoală sau inspectoratele şcolare au trimis la minister informaţia că nu doreşte nimeni să înveţe româneşte fără să întrebe niciun părinte. În alte localităţi directorii încearcă să ,,lămurească,, părinţii să îşi retragă semnăturile date pe cererea pentru limba română. În alte localităţi directorii i-au pus pe părinţi să aleagă între engleză şi română.

În toate localităţile, pe lângă aceste proceduri ilegale, se pune încă o condiţie care este împotriva legii şi anume condiţia unui număr minim de 15 elevi şi toţi de clasa I cu toate că în articolul 13 al legii sârbe în vigoare privind drepturile minorităţilor naţionale se spune în ceea ce priveşte învăţarea limbii materne că ,,numărul minim de elevi necesari nu poate fi mai mare decât numărul minim de elevi stabilit prin lege pentru asigurarea celorlate forme de instrucţie,,.

Este mai mult decât discriminare, este cinism să îi spui unui învăţător care predă la o clasă cu 9 elevi matematica, limba sârbă, sportul, muzica şi celelalte discipline că pentru a preda aceleiaşi clase limba română îi trebuie 15 elevi. Natalitatea în scădere a făcut ca şi în România şi în Serbia să existe multe sute de şcoli în care sunt clase de sub 15 elevi. Cunoaşteţi că există în Serbia şi cazuri când un învăţător predă la clase de 2-3 copii. Şi în România există asemenea cazuri şi chiar la clase pentru minoritatea sârbă.

Este anormal apoi să nu se permită şi copiilor din clasele mai mari studierea limbii materne. Cu ce sunt vinovaţi că s-au născut mai devreme şi de ce să nu poată învăţa de acum încolo să scrie şi să citească în limba maternă şi elevii care sunt deja în clasa a II-a, a V-a sau chiar la liceu? De ce să nu se permită constituirea de colective de elevi din clase diferite care să înveţe împreună limba maternă când existenţa claselor simultane este deja o realitate în predarea altor discipline în Serbia?

Efortul financiar pentru plata câtorva profesori în câteva şcoli pentru 2-3 ore de limbă română pe săptămână este ridicol de mic şi nu înseamnă în total nici cât plata a 3-4 posturi întregi. Nici sub acest aspect nu există motive să nu se înceapă în următoarele zile orele de limbă română în şcolile unde acest lucru a fost solicitat.

Cunoaşteţi că etnicii români/vlasi au demonstrat şi demonstrează o mare loialitate statului sârb şi un ataşament înalt faţă de valorile naţiunii sârbe. Serbia îşi va atrage o mai mare simpatie din partea lor şi a lumii dacă celor câteva zeci sau sute de copii li se va permite să înceapă să înveţe să scrie în limba maternă ,,mamă,, , dacă îşi va respecta cu bună credinţă propria legislaţie, acordurile bilaterale şi cele internaţionale la care este parte, angajamentele pentru aderarea la Uniunea Europeană, Rezolutia numarul 1632 a Consiliului Europei care cere Serbiei respectarea drepturilor etnicilor români/vlasi.

Sunt sigur că veţi convinge autorităţile sârbe că bunele relaţii dintre statele noastre nu pot fi dezvoltate prin acte de vădită inamiciţie faţă de statul român prin discriminarea conaţionalilor noştri, că încrederea propriilor cetăţeni în statul de drept nu poate fi crescută prin dispreţ faţă de lege şi nici prin măsuri de un cinism extrem faţă de copii, profesori şi părinţi.

Îi asigur pe colegii din Serbia că voi continua să îmi manifest solidaritatea profesională cu ei şi pe copiii şi părinţii români/vlasi din Serbia că voi uza de toate mijloacele democratice până ce visul lor de a învăţa limba maternă se va împlini. Sunt sigur, Domnule Ambasador, de faptul că aşa aţi proceda şi Excelenţa Voastră şi aşa ar proceda oricine când cineva este nedreptăţit.

Cu respect,

Data:…………..                         …………………………..                  Prof……………………………………………………..

Şcoala:……………………………………………….

Localitatea…………………………………………………

Vasile SOARE
Ambasadorul României în Kazahstan, Kârgâzstan şi Tajikistan
19 aprilie 2006

Comunitea izolată de români basarabeni din regiunea Aktubinsk, nordul Kazahstanului.
Între 12-17 aprilie 2006, am efectuat o deplasare în regiunea Aktubinsk din nord-estul Kazahstanului, la 2220 km nord de Alma-Ata, capitala sudică a acestei tari, respectiv la cca. 150 km de graniţa cu Rusia.Scopul deplasării a fost de căutare a unor localităţi locuite compact de etnici români, asa cum reiese din unele date de arhivă şi însemnări ale unor lingvişti şi istorici din Kazahstan, cercetate de subsemnatul în ultimii ani.

Cu ajutorul unor localnici, pe parcursul a patru zile, am identificat şi am vizitat câteva localitati izolate în stepă, fondate de români basarabeni la începutul secolului 20 (1906-1910): Novosergheevka, Bogoslovka (trad: Binecuvântat de Dumnezeu), Besarabka, Cernovodsk. Toate aceste localităţi fac parte astăzi din raionul Alga (fost Kara-Hobda), regiunea Aktiubinsk. Români basarabeni mai locuiesc şi în localităţi precum Ilinca, Bolgarka, Alga (centru raional) şi oraşul Aktubinsk, centrul regiunii cu acelaşi nume. Localitatea cu cele mai multe familii de români basarabeni este Novosergheevka, situată izolat în plină stepă, la cca. 80 km de oraşul Aktiubinsk, de-a lungul pârâului Kara-Hobda.

La prima vedere, de departe aceste sate de basarabeni se deosebesc de alte sate din regiune locuite de populaţie kazahă, nomadă prin definiţie. Casele sunt mai îngrijite, au pomi fructiferi, viţa de vie şi fântâni (neîntâlnite în alte localităţi din stepa Kazahstanului). Cu toate acestea, traiesc extrem de modest.

Am întâlnit mai multe familii de români basarabeni, în general, batrâni care s-au arătat extrem de bucuroşi de oaspeţi din România: Cerempei, Capstrâmb, Cumpanita, Cristinoi, Tarus, Mânza, Mârza, Oltu, Racu, Dodon, Dreavu, Lazu, Iepuras, Cervinski, Sârbu, Muntean, Jenaru, Grecu, Rotaru.

Am fost surprins să constat că toti aceşti români basarabeni în vârstă vorbesc încă bine limba română, în grai moldovenesc, cu exceptia generaţiei tinere, sub 35-40 de ani, care nu mai cunoaşte aproape deloc limba nativă, vorbind limba rusă. Am fost, de asemenea, surprins să aflu cum această comunitate încă îşi pastrează tradiţiile şi obiceiurile populare atât de departe de patrie: torc lâna, ţes la razboi (majoritatea au covoare tesute în casă), fac pâine de casă şi alte mâncaruri traditionale, tin sarbatorile de peste an precum Pastele, Craciunul, îsi boteaza copiii si-si înmormânteaza mortii dupa ritualul crestin ortodox mostenit din generatie în generatie, stiu rugaciuni etc.
În discutii cu batrânii satelor vizitate am aflat istoria localitatilor din regiunea Aktubinsk/Kazahstan, fondate de români basarabeni înca la începutul secolului 20.

Primele marturii despre “migratia” taranilor din Basarabia în Siberia (reg. Omsk) si Nordul Kazahstanului dateaza la sfârsitul secolului 19 (în jurul anului 1890), când au avut loc transferuri în masa de tarani “din raioanele cu populatie deasa ale regiunilor europene ale Rusiei” (români basarabeni, ucrainieni, rusi, bielorusi). Mai întâi au fost organizate asa-zise “colonii pentru stramutati”, apoi a început procesul “stramutarii organizate” si chiar “voluntare” (aceasta a presupus trimiterea preliminara a unor reprezentanti pentru “alegerea” de pamânturi pentru consatenii lor din Basarabia).

Reforma agrara a guvernului tarist condus de Stolâpin în primii ani ai sec. 20 a lovit si în taranimea basarabeana (n.n. Basarabia era gubernie a Rusiei Tariste) Aceasta reforma prevedea ca taraniilor ramasi fara pamânt în Basarabia sa li se “ofere” pamânt în regiunile îndepartate ale Rusiei Tariste-Siberia si Nordul Kazahstanului. Migratia taranilor basarabeni ar fi atins apogeul în preajma Revolutiei de la 1905, cand rascoalele taranesti din Rusia au luat amploare, si s-a prelungit pâna spre anul 1914. Unele surse indica faptul ca, pâna în 1914, din Bucovina de Nord (Cernauti, Noua Sulita), din majoritatea judetelor Basarabiei, din Herson,Tiraspol, Nikolaev, Ismail au fost trimise în colonii din regiunile sus-mentionate 9,5 mii familii (aprox. 60.000 de persoane).

Lazu Iacov, nascut în Kazahstan în 1930, povesteste ca parintii lui au fost printre taranii din Basarabia care au venit în 1910 în regiunea Aktiubinsk, Kazahstan “la pamântul fagaduit”. “Au calatorit 6 luni cu carul cu boi” si când au ajuns aici si au vazut pustietatea stepelor kazahe au fost foarte dezamagiti. Drumul lung însa I-a determinat sa ramâna. Cam în aceeasi perioada au venit sute de familii din satele din sudul Basarabiei (raioanele Cahul, Ciadâr-Lunga, Floresti), dar si din alte raioane de pe malul stâng al Prutului, din Transnistria, Ismail si Nordul Bucovinei.

La început, basarabenii si-au facut bordeie în pamânt, unde au trait 1-2 ani, apoi si-au ridicat case din chirpici, jumatate sapate în pamânt si jumatate cladite deasupra – asa-zisele “zemleanka”. Asa au luat nastere treptat localitatile “Basarabca”, “Novosergheevka”, “Bogoslovka”, “Ilinca”, “Bolgarca” (ultima, locuita majoritar de gagauzi/bulgari din sudul Basarabiei), care la recensamântul din 1970 numarau cca. 3000 de persoane.

Aceste sate de basarabeni au devenit treptat cele mai “infloritoare”, dispunând de toate conditiile unei vieti sociale si culturale normale: magazin, camin cultural, scoala, biblioteca, statie de mecanizare a agriculturii. Basarabenii din aceste sate s-au evidentiat ca fruntasi în “munca socialista” în întreaga regiune Aktubinsk: tractoristii Nicolae Mânza, Petre Oltu si Simion Racu, metalurgul Nicolae Muntean, brigadierul de colhoz Nicolae Dreavu, colhoznica Anastasia Dodon, Ciobanul Andrei Muntean, bibliotecara Ana Cerempei (presedinta a Consiliului Satesc).

De notat ca aceste sate au atras si locuitori de alte nationalitati (ucrainieni, rusi, kazahi), care cu timpul au învatat graiul moldovenesc.

Batrânii satului, care îsi spun pâna astazi “români basarabi” mi-au povestit ca, locuind compact, si-au pastrat limba si traditiile: pe timpuri se organizau sezatori, nunti botezuri si înmormântari, mergeau cu uratul la Craciun, sarbatoreau Pastele asa cum stiau ei din Basarabia. Toate acestea s-au transmis din generatie în generatie pâna astazi. Interesant este ca majoritatea acestor români nu au vazut niciodata locurile de bastina ale parintilor si bunicilor lor din Moldova, Transnistria sau Bucovina.

În prezent, aceste sate sunt înca populate cu cateva familii de basarabeni fiecare, în majoritate batrâni, tinerii migrând spre oras la studii si în cautare de munca. Traiesc însa astazi foarte modest, continuând sa-si lucreze pamântul pe care l-au mostenit de la parintii “colonizatori”, neavând practic nici o speranta pentru viitor.
Probabil, aceste “insule basarabene” de limba si cultura româneasca în Kazahstan vor disparea într-un orizont de timp, la fel ca si istoria lor de peste 100 de ani.

În aceeasi regiune Aktubinsk din Nordul Kazahstanului am întâlnit si persoane care au fost deportate din Basarabia la 13 iunie 1941. Batrâni de peste 80 ani (copii la acea vreme) mi-au povestit în amanunte acele “momente de jale” – cum au fost treziti noaptea de soldati rusi, cum au fost încarcati în vagoane de vite, cum au fost despartiti copii de parinti si femei de barbati, cum au calatorit 2 saptamâni pâna în Kazahstan, cum au fost adusi în zone închise ale NKVD, cum au trait, cum au muncit din greu pentru a-si câstiga ratia de hrana insuficienta, cum au reusit sa-si pastreze credinta si fiinta nationala în conditii de trai si regim extrem de dure si inumane.

Oltean Elena, de 83 de ani, mi-a relatat ca “nici pâna astazi nu stie motivul pentru care a fost ridicata din Basarabia”. Din 13 iulie ‘41 nu si-a mai vazut tatal, iar mama a ramas singura având în grija 8 copii minori. “Din Basarabia au fost ridicati foarte multi în acel an”. Barbatii erau trimisi la munca în Siberia (la mine, defrisari de padure, constructii de drumuri, uzine grele etc), iar femeile, copiii si batrânii – în Kazahstan (la colhozuri, pentru munca în agricultura, moldovenii fiind recunoscuti ca buni lucratori ai pamântului).

În jurul orasului Aktubinsk am vizitat fostele “zone” unde au fost deportati românii basarabeni în ‘41, astazi sate mari, populate cu diverse nationalitati, printre care si conationali de-ai nostri.

Cei în vârsta vorbesc limba româna, îsi tin sarbatorile religioase, îsi pastreaza traditiile si obiceiurile stramosesti. Cei tineri deja nu mai cunosc limba, se casatoresc cu persoane de alte nationalitati si-si cunosc originea doar din povestirile parintilor si bunicilor.

Astazi, în regiunea Aktiubinsk din Kazahstran traiesc, conform statisticilor oficiale, în jur de 2500 de etnici români.

Sursa: http://www.gid-romania.com/Articol.asp?ID=3203

Una dintre remarcabilele personalitati ale istoriei românesti, dar, în acelasi timp, si unul dintre personajele cele mai cunoscute ale literaturii universale despre vampiri este, dupa cum se stie prea bine, viteazul domn al Tarii Românesti, Vlad Tepes. Faima sa în Europa si în lume s-a datorat si se datoreaza nu atât stralucitelor sale victorii antiotomane, asa cum ar fi fost firesc, ci propagandei deosebit de intense, adevarata capodopera de intoxicare a opiniei publice, defasurata de regele Ungariei. Matei Corvin, care a atribuit lui Vlad Tepes cele mai cumplite fapte, cele mai mârsave tradari si intentiile cele mai negre tocmai pentru a-si scuza si justifica propria sa inactivitate pe frontul luptei antiotomane dupa ce primise importante ajutoare din apus destinate acestui scop.

Faptul ca Matei Corvin a declansat o astfel de actiune propagandistica este firesc si explicabil. Mai putin firesc si mai greu de înteles este însa succesul pe care el l-a înregistrat pe lânga cei carora si s-a adresat. Din acest punct de vedere credem ca lucrurile pot fi lamurite daca ne oprim atentia asupra Venetiei, stat cu puternice interese în Peninsula Balcanica, Marea Egee si Mediterana Orientala, dar si cu diplomatia cea mai dezvoltata din epoca, ce nu putea fi înselat în interpretarea unor fapte concrete decât daca dorea el sa se întâmple acest lucru. Ceea ce Venetia a acceptat ca adevarat stiind ca este neadevarat, evident ca a fost acceptat si de alte state apusene cu interese mult mai mici în privinta evenimentelor de la Dunarea de Jos si mult mai putin pricepute în activitatile diplomatice.

Regele ungar seamana confuzie

La sfârsitul anului 1461, aproape imediat dupa ce s-a produs ruptura decisiva dintre Vlad Tepes si otomani, Venetia a alertat pe Matei Corvin în legatura cu iminenta unui razboi cu otomanii si a încercat, de asemenea, sa realizeze o reconciliere între acesta si împaratul german Frederic III, dar fara a reusi.

Peste putin timp, la 4 martie 1462, trimisul Venetiei la Bude, Pietro Tommasi, anunta Senatul ca fusese chemat de rege care ia dat sa citeasca scrisori primite de la un sol de-al sau de pe lânga Vlad Tepes, prin care aceste îl înstiinta despre pagubele pricinuite de el otomanilor, despre multimea celor ucisi pe care i-a vazut “dupa numarul capetelor înfatisate”, afara de acei ce au fost arsi în locuitele acelea. Din aceasta scrisoare, care se refera, de fapt, la cea trimisa de Vlad Tepes la 11 februarie, rezulta ca Matei Corvin a utilizat rezultatele expeditiei victorioase a voievodului Tarii Românesti pe care-l considera vasalul sau în scopul obtinerii de fonduri din Italia, trimisul venetian cerând, în acest sens “denarîj per subventione”. De asemenea, se constata ca ecoul faptelor de vitejie ale lui Vlad Tepes a fost receptat foarte repede la venetia care, aproape imediat, la 20 martie, le-a facut cunoscute si la Roma.

O a doua scrisoare trimisa de Pietro Tommasi la Venetia dateaza din 27 mai. In ea ambasadorul înfatiseaza superiorilor sai situatia de la Dunarea de Jos asa cum se prezenta în preajma declansarii marii campanii sultanale. In primul rând, el vorbeste despre uriasa armata a lui Mehmed II pe care, dupa anumite zvonuri, o considera de 200 000 de oameni, dintre care 20 000 de ieniceri, si arata ca trei ar putea fi directiile de atac: Tara Româneasca, Transilvania sau Belgradul, primele doua fiind însa cele mai probabile. Apoi este amintita o flota fluviala otomana de 300 de vase, pe care sultanul a introdus-o pe Dunare pentru a-l ajuta la travedrsarea fluviului. Urmeaza informatii referitoare la Vlad Tepes despre care se spune ca a trimis toate femeile si toti copiii în munti, în timp ce el cu ostirea sa pazea Dunarea. Se afirma ca la curtea din Buda toata lumea se mira ca Tepes nu a trimis dupa ajutor, iar regele arata ca este hotarât sa se duca sa lupte cu turcii. La sfârsitul scrisorii ambasadorul face câteva consideratii cu privire la posibila evolutie viitoare a evenimentelor asa cum o întrevedea el, consideratii dintre care unele vor fi infirmate, dar altele confirmate. Astfel, el considera ca Vlad Tepes va fi înfrânt usor de uriasa armata otomana, ceea ce nu se va întâmpla, dupa care regatul maghiar va fi si el înfrânt la fel de usor, ceea ce din nou nu se va întâmpla tocmai pentru ca Tepes nu se va lasa zdrobit, sau regele Matei Corvin va ajunge la un acord rusinos pentru întreaga crestinatatea, ceea ce într-adevar se va întâmpla în ciuda victoriei domnitorului român. Din aceasta scrisoare se observa ca ambasadorul venetian la Buda ajunsese sa cunoasca destul de bine capacitatea militara a Ungariei si Ñdorinta regelui ei de a se confrunta cu Imperiul otoman. In acelasi timp, el nu punea la îndoiala faptul ca Vlad Tepes era hotarât sa faca orice sacrificiu pentru a-si apara tara dar, necunoscând lucrurile de aproape, credea ca o eventuala reusita ar fi fost imposibila în fata avalansei otomane.

La 14 iunie, acelasi Pietro Tommasi scris dogelui aratându-i ca turcii condusi de un pasa, este vorba probabil de Mahmud Pasa, au trecut Dunarea cu 60 000 de oameni, dintre care 25 000 de ieniceri (de fapt aceasta apreciere este valabila pentru întreaga ostire otomana condusa de Mehmed II însusi), ca voievodul Transilvaniei se pregatea de lupta, iar Matei Corvin îi spusese ca sultanul se afla în tabara si va ataca probabil Belgradul. De asemenea, arata ca regele a ordonat adunarea armatei la Seghedin de unde se va putea îndrepta fie spre Belgrad, fie spre Transilvania si Tara Româneasca, în functie de intentiile lui Mehmed II. Se poate observa ca, prin aceste informatii, Matei Corvin încerca sa creeze confuzie la Venetia si, probabil, la Roma, cu privire la intentiile sultanului. El vorbea de posibilitatea atacarii Belgradului într-un moment în care sultanul atacase deja cu toate fortele Tara Româneasca, tocmai pentru ca nu avea de gând sa-l sprijine pe Vlad Tepes si sa se confrunte deschis cu otomanii. In acelasi timp însa el cerea Venetiei sa apeleze la papa si la alti principi crestini pentru a-i trimite ajutoare, aratând ca avea vistieria goala. Despre Vlad Tepes ambasadorul arata ca, neputând opri pe turci la Dunare, s-a retras spre munti si prezicea din nou înfrângerea sa completa, de care se temea si curtea din Buda, înfrângere care, dupa parerea sa, ar fi putut duce si la pierderea Transilvaniei.

Senatul venetian nu se lasa pacalit…

O parte dintre aceste informatii erau însa contrazise de altele, provenite din surse diferite. Astfel, referitor la faptul ca Vlad Tepes nu ceruse ajutor de la regele Ungariei, o scrisoare a lui Ladislau de Vesen, adresata de asemenea dogelui, arata ca domnul Tarii Românesti “…în fiecare zi solicita sa fie ajutat, fiindca nu va putea sustine singur o navala atât de puternica”. Chiar pietro Tommasi în scrisoarea sa imediat urmatoare, din 15 iunie, arata ca sultanul intrase deja în Tara Româneasca dar, sub influenta curtii din Buda, îsi mentinea parerea ca de aici el ar putea sa se îndrepte împotriva Belgradului si continua sa-si manifeste îndoiala cu privire la capacitatea de rezistenta a lui Vlad Tepes.

Realitatea era însa alta si cel care o cunostea cel mai bine era chiar regele Ungariei. Astfel, dupa ce încercase sa demonstreze Venetiei ca Tepes era incapabil de rezistenta în fata otomanilor si dupa ce primise chiar subsidii din partea acesteia destinate luptei antiotomane, Matiei Corvin a încercat sa traga cât mai multe foloase propagandistice din splendida victorie a voievodului român, la care el nu contribuise însa cu nimic. Imediat dupa aflarea victoriei si a retragerii sultanului, el a trimis o solie la Venetia care a anuntat zdrobirea sultanului de catre “unguri si români”, ecoul acestei informatii fiind înregistrat de ambasadorul Milanului în cetatea lagunelor, Guidobonus, la 30 iulie 1462.

Dar în ciuda acestor încercari de dezinformare, Venetia, a carei diplomatie era foarte abila în astfel de probleme, nu a putut fi indusa în eroare. In acest sens, deosebit de semnificativa este scrisoarea bailului din Istambul, Domenico Balbi, care, la 28 iulie 1462, facea un tablou aproape complet si veridic al campaniei lui Mehmed II din Tara Româneasca. El arata ca, o data trecut la nord de Dunare, sultanul a gasit tara goala de oameni si de provizii, toti retragându-se în locuri întarite din munti. Apoi vorbeste de razboiul de hartuiala dus de Tepes, de atacul de noapte împotriva taberei sultanului, de marile pierderi suferite de otomani, care, în cele din urma, s-au retras, la 11 iulie Mehmed II aflându-se deja la Adrianopol. De asemenea este mentionat si faptul ca sultanul a lasat în apropierea Tarii Românesti pe fratele lui Tepes, care nu este altul decât Radu cel Frumos, cu ceva trupe otomane, pentru a încerca sa-l rstoarne pe domn cu ajutorul unor posibile complicitati interne. Informatii asemanatoare au ajuns la venetia si pe alte cai, ecoul lor putând fi întâlnit în câteva cronici contemporane, cum ar fi cele ale lui Domenico Malipiero, Stefano Magno, precum si într-o cronica anonima ce merge pâna în anul 1481. Toate aceste informatii nu amintesc absolut nimic despre pretinsul ajutor al lui Matei Corvin, ceea ce bineînteles a facut ca Senatul, dogele si ceilalti factori de conducere ai Republicii sa-si dea seama de adevar si de pozitia reala a regelui maghiar.

Suspiciunile pe care Venetia le avea cu privire la intentiile lui Matei Corvin rezulta si din faptul ca acesta, atunci când a plecat din Buda în asa-zisa campanie de ajutorare a lui Vlad Tepes, a fost însotit si de ambasadorul Pietro Tommasi, care avea misiunea sa anunte Senatul despre evolutia conflictului si despre toate celelalte evenimente importante. Din pacate singura informatie pe care ambasadorul a trimis-o, si despre care avem noi cunostinta, a fost cea din 26 noiembrie 1462, privitoare la arestarea lui Vlad Tepes, peste câtva timp conducerea Republicii confirmând primirea acestei scrisori, cât si pe cea a regelui Ungariei despre “cazul” Vlad Tepes.

Desi venetienii aflasera în mod sigur despre existenta unui tratat secret încheat în toamna anului 1462 între Matei Corvin si sultan, totusi, la 15 ianuarie 1463, Senatul confirma regelui maghiar primirea scrisorilor prin care i se aducea la cunostinta “…cazul dusmanos al fostului voievod muntean, care a încercat sa savârseasca o crima atât de mare împotriva majestatii voastre si a regatului”. De asemenea, Matei Corvin era laudat si pentru faptul ca luase unele masuri oportune de aparare. Acesta era însa un limbaj diplomatic pe care Venetia îl folosea la adresa regelui Ungariei numai pentru ca avea nevoie de o alianta cu el în conditiile în care o confruntare majora cu Imperiul otoman parea de neevitat, iar Vlad Tepes îsi pierduse domnia. In realitate, în ciuda scrisorilor si a “dovezilor” de tradare trimise de Matei Corvin, Senatul venetian nu a putut fi convins de vinovatia lui Vlad Tepes. La cinci luni dupa arestarea acestuia, la 18 aprilie 1463, el cerea noului ambasador de la Buda, Giovanni Aymo, sa descopere adevarul în cazul lui Vlad Tepes, sa se informeze asupra raporturilor dintre regele Ungariei si noul domn al Tarii Românesti si sa afle daca între Ungaria si Imperiul otoman a intervenit sau putea sa intervina o pace, în acest caz trebuind sa faca totul pentru a o împiedica.

…dar mizeaza gresit

Doua lucruri importante se desprind din aceste instructiuni. Pe de o arte neîncrederea Venetiei în intentiile politice si militare ale lui Matei Corvin, iar pe de alta parte nevoia sa imperioasa de a stabili o alianta cu Ungaria în conditiile crescândei amenintari otomane, amenintare care se va materializa prin declansarea celui mai crâncen si mai îndelungat razboi turco-venetian din secolul XV, desfasurat între 1463 si 1479. Din aceasta cauza Venetia era dispusa sa accepte explicatiile si argumentele regelui maghiar de a caror veridicitate se îndoia. La aceasta se mai adaugau alte doua cauze si anume: considerarea Ungariei ca o mare putere a vremii, mult mai importanta sub aspectul potentialului militar decât Tara Româneasca si, mai târziu, Moldova, si faptul ca Matei Corvin era de religie catolica ceea ce îl facea pentru papa singurul conducator capabil si acceptabil de a conduce o eventuala cruciada antiotomana, parerile papei fiind foarte importante pentru venetieni care contau mult pe sprijinul sau în razboiul lor cu otomanii.

Astfel se explica de ce propaganda desfasurata de Matei Corvin împotriva lui Vlad Tepes a avut succes la Venetia, iar daca a avut succes aici nu era greu sa-l aiba si în alte state europene.

Dar acceptând propaganda si calomniile lui Matei Corvin, Venetia nu a avut prea mult de câstigat de la alianta cu acesta, deoarece regele Ungariei avea privirile îndreptate spre Europa Centrala, la hotarele cu Imperiul otoman preferând sa mentina o situatie de echilibru militar si de statu quo teritorial si politic. La Dunarea de Jos, principalii aliati de facto ai Venetiei în îndelungatul sau razboi cu Poarta otomana de care am amintit mai sus au fost românii si nicidecum regele Ungariei. Românii condusi de Vlad Tepes l-au înfrânt pe sultan în 1462, tot ei, dar condusi de tefan cel Mare, vor obtine stralucita victorie de la Vaslui, din ianuarie 1475, victorie care a eliminat pentru un timp presiunea otomana asupra posesiunilor venetiene de pe coasta dalmata a Marii Adriatice, iar în 1476 o noua expeditie sultanala se va zdrobi de rezistenta lor îndârjita. In aceasta perioada, ca, de fapt, si în altele din evul mediu, principalul factor de rezistenta în fata presiunii otomane asupra asupra Europei Centrale, l-au constituit Tarile Române si mult mai putin statul feudal maghiar, afectat de o anarhie interna crescânda care-i va provoca în final disparitia.

Din pacate, desi era în masura sa constate aceste lucruri, Venetia nu le-a luat în considerare si a mizat în continuare pe Matei Corvin, fapt care-i va aduce importante înfrângeri si pierderi teritoriale. Atitudinea sa fata de Vlad Tepes este elocventa în acest sens. In primul rând se constata ca între Vlad Tepes si Venetia nu a existat nici o legatura directa, acest lucru fiind imposibil datorita pretentiilor de suzeranitate manifestate de Matei Corvin fata de Tara Româneasca, pretentii teoretice, dar pe care venetia nu a vrut sa le conteste. In al doilea rând, se poate spune ca Venetia, în ciuda actiunii de dezinformare a lui Matei Corvin, a cunoscut, chiar cu amanunte foarte semnificative, lupta plina de eroism a lui Vlad Tepes, precum si comportamentul putin cavaleresc al regelui maghiar si aflat în cotradictie cu obligatiile medievale ale unui suzeran fata de vasalul sau, asa cum pretindea ca este Matei Corvin fata de Vlad Tepes. Dar, în al treilea rând, Venetia a preferat sa închida ochii în fata evidentei, cu speranta de a obtine o colaborare eficienta a lui Matei Corvin la lupta antiotomana. Rezultatul a fost ca ea a asistat pasiva la caderea unui aliat sigur, Vlad Tepes, si nu a obtinut în schimb, decât într-o masura cu totul insuficienta, ajutorul Ungariei care, în acea vreme, nu avea, chiar si sa fi vrut, capacitatea necesara purtarii unui razboi ofensiv de anvergura cu Imperiul otoman. Mai mult, prin tacerea sa complice, Venetia a acordat credit si a facilitat succesul propagandei declansate de Matei Corvin împotriva lui Vlad Tepes.

de Eugen Denize

Dupa redobândirea independentei (11 noiembrie 1918), Polonia a promovat o politica de recâstigare a întregului “spatiu al polonitatii”, adica a tuturor teritoriilor pierdute începând cu anul 1772 prin cele trei împartiri succesive ale tarii între Rusia, Prusia si Austria. Elitele politice si intelectuale polone aveau în vedere realizarea unei formatiuni statale cuprinse între Marea Baltica, Muntii Carpati, Nipru si Dvina, înglobând însa – pe lânga teritoriile polone – si parti însemnate din Lituania, Bielorusia si Ucraina.

In paralel, Ionel Bratianu a cerut ministrului român la Varsovia, Alexandru Florescu, sa sondeze terenul spre a da lamuririle necesare cu privire la proiectele polone. Dupa discutii cu maresalul Pilsudski si alti lideri politici poloni, ministrul Florescu a ajuns la concluzia ca toti dovedeau “o imprecizie si o fantezie pe care socotesc ca se cuvine a nu le lua în seama decât sub beneficiu de inventar”. In octombrie, Bucurestii transmiteau, prin “canalul” Skrzynski, ca România nu dorea teritorii ucrainene si ca o interventie militara în Rasarit nu era de dorit atâta vreme cât Polonia se afla angajata în mai multe conflicte cu vecinii sai. Mai mult (si acest lucru a deranjat cercurile politice din Varsovia), guvernul român dorea sa sprijine o Ucraina independenta prin stabilirea de “raporturi directe” cu Directoratul din Kiev.

La aflarea acestui raspuns, maresalul Pilsudski l-a chemat pe ministrul Florescu, împartasindu-i îngrijorarea Poloniei fata de intentia României de a “abandona o politica rasariteana comuna”. Partea româna ar trebui sa înteleaga ca ocuparea si administrarea în comun a Ucrainei ar fi solutia cea mai potrivita pentru a se ajunge la o alianta româno-polona “de neclintit”, ar aduce “pacea si securitatea” în zona si ar spori prestigiul celor doua tari în fata altor “pretendente” la rolul de “lideri regionali” (maresalul nominalizase în mod explicit Cehoslovacia). Amplul raport expediat în 7 noiembrie 1919 la Bucuresti de catre ministrul Florescu este însa deosebit de limpede: “Polonia – aprecia el – nu s-a decis înca sa renunte la niste visuri de marire pe care le hranesc amintirile unui trecut glorios si un sovinism exagerat. Polonia, în momentul de fata, nu pare a fi înca destul de coapta pentru a oferi un reazem de asa natura încât sa poata fi transformat în alianta.”

Refuz categoric

Primavara anului 1920 a adus evolutii spectaculoase. In spiritul “ideii federaliste”, dar si ca o masura de aparare în fata tot mai deselor provocari politice si militare bolsevice, maresalul Pilsudski a ordonat declansarea ofensivei generale contra armatei rosii. In paralel, Varsovia a demarat negocieri cu Directoratul din Kiev, sprijinindu-l pe Petliura, cu conditia ca acesta sa accepte un control aproape total al polonezilor asupra problemelor administrative, economice, politice si militare din Ucraina. In aprilie 1920 s-a încheiat un tratat de alianta între cele doua tari, în baza caruia multe din atributele suveranitatii ucrainene (concesionarea porturilor maritime si a transporturilor, controlul direct asupra armatei si al unor ministere etc.) fusesera cedate Varsoviei. Mai mult, trupele polone au ocupat, la 7 mai 1920, orasul Kiev.

La sfârsitul lunii aprilie 1920, într-un mesaj trimis premierului român Al. Averescu, maresalul Pilsudski revenise cu propunerea de a “pregati” o “alianta” cu România, pentru a “ocupa, împarti si controla” teritoriile ucrainene, pentru ca “nimeni nu mai stie ce este acolo�. Pilsudski îi acuza pe Aliati ca, la Versailles, nu asigurasera de jure frontierele rasaritene ale Poloniei si acelasi lucru îl facusera, dupa parerea lui, si în problema Basarabiei. “Daca Aliatii nu au politica în rasaritul Europei – transmitea el guvernului din Bucuresti – s-ar cuveni ca România si Polonia sa aiba o politica si sa o impuna.”

Dupa aceasta discutie, pe care maresalul Pilsudski a avut-o cu ministrul român la Varsovia exact în momentele în care trupele polone ocupasera Kievul, partea polona a facut o ultima propunere de împartire a Ucrainei; oferta avea în vedere de asta data doar o mica portiune din litoralul Marii Negre, cu portul Odessa, si regiunea dintre Nistru si Bug, ca o zona tampon împotriva atacurilor bolsevice.

Inainte de a transmite refuzul sau categoric de a participa la orice proiecte de acest fel, guvernul român a informat diplomatia franceza. Ministrul francez la Praga a fost înstiintat de ministrul român de Externe Take Ionescu si, desi Parisul nu a dat nici un semn ca s-ar fi opus planurilor poloneze, pozitia generalului Averescu a ramas ferma: respingerea oricaror planuri de participare a României la conflictele din rasarit si stoparea negocierilor româno-polone în vederea încheierii aliantei bilaterale, pâna la rezolvarea deplina a disputelor militare polono-sovietice.

de  Florin Anghel

Sursa

“… Tara noastra care e poarta tuturor crestinilor si pe care poarta care e tara noastra Dumnezeu ne-a ferit pâna acum, dar daca aceasta poarta va fi pierduta, Dumnezeu sa ne fereasca de ceva, toata Crestinatatea va fi în mare primejdie.”

Astfel scria Stefan cel Mare conducatorilor statelor crestine, la 25 ianuarie 1475, anuntându le victoria din 10 ianuarie acelasi an contra otomanilor. O idee ” noi suntem poarta crestinatatii ” pe care o vom reîntâlni si la alti domnitori români. In secolul XVI, acelasi rol si-l vor asuma regatul polon si cel habsburgic, care vor trimite scrisori formulate în termeni similari statelor europene. Erau semnale ale celor din linia întâi catre ceilalti suverani europeni pentru a-i mobiliza într-un efort de rezistenta antiotomana. Istoricii se conving tot mai mult ca în zona de frontiera a celor doua luni, teama la nivelul omului de rând, era mai mica. Cu cât ne îndepartam de aceasta frontiera, lucrurile se inverseaza. Dezinteresul e mare la nivelul conducerii, dar emotiile erau puternice ” atunci când ajung stiri despre “pagâni” si noile lor “cruzimi” ” pentru omul de rând.

Scurtă istorie a imperiului clădit de trei frati vlahi (aromâni) la sud de Dunăre

ÎN JURUL anului 1000, alături de bulgarii slavofoni, izvoarele bizantine, cele narative de la cancelaria imperială si de la cancelaria patriarhală îi mentionează la sud de Dunare pe aromâni, populatie romanică din regiune.

În anul 1185, în Bizant domneste tânărul împărat Isaac II Anghelos. Dorind să-si pregătească cu mare fast nunta cu fiica regelui maghiar Bela II, el pune o dare nouă asupra supusilor săi. Darea îi afectează în primul rând pe cei ce au turme de oi si vite. Este tocmai cazul valahilor, a căror îndeletnicire principală este păstoritul. Aceste dări si felul abuziv în care sunt strânse produc o mare nemultumire printre valahii care locuiesc în muntele Hemus. Acestia trimit la împărat, care se afla la Kypsella în Tracia, o delegatie condusă de fratii Petru si Asan, fruntasi ai lor, pentru a-si prezenta plângerile. Cererile lor nu sunt luate în seamă, ba, mai mult, Asan este pălmuit de un demnitar bizantin, „pentru neobrăzare”. În aceste conditii, ei se întorc la Târnovo, în biserica Sf. Dumitru unde, „în limba lor părintească”, după cum spune cronicarul Nicetas Choniates, cheamă poporul la răscoală împotriva bizantinilor. Răscoala porneste în momentul în care normanzii din Sicilia ocupă orasele Durazzo, Seres, Amphipolis si Salonic.

Răsculatii atacă rând pe rând orasele din zonă, stârnind o îngrijorare tot mai mare la curtea imperială. Împăratul se decide să conducă el însusi operatiunile militare si reuseste să înfrângă pe cei doi frati vlahi, care se refugiază peste Dunăre. Urmare a promisiunilor de supunere făcute de cei doi, Isaac renuntă a mai ocupa si satele din munti si îsi întoarce armata din drum. Petru si Asan se întorc de peste Dunăre cu forte proaspete de la vlahii si cumanii de pe celălalt mal, si încep să prade Tracia.

Împăratul Isaac trimite o nouă armată, de data aceasta sub conducerea sebastocratorului Ioan, cel care îl pălmuise pe Asan. Acesta nu rămâne mult timp la comandă, fiind bănuit de complot, si este înlocuit cu Ioan Cantacuzino, cumnatul împăratului. Acesta nu are nici o experientă militară si, în urma unui atac pe timp de noapte, suferă o grea înfrângere din partea vlahilor.

În 1187, împăratul Isaac revine în regiune în fruntea unei noi armate si, desi îi urmăreste pe răsculati de la Adrianopole la Filipolis si Triadita (actuala Sofia), nu reuseste să obtină nici o victorie majoră. El revine la Constantinopol pentru a petrece iarna, iar campania militară este reluată în primăvara lui 1188. Operatiunile se opresc temporar în momentul în care Isaac o prinde pe nevasta lui Asan si primeste ca ostatic pe cel de-al treilea frate, Ionită.

Trei ani mai târziu, împăratul Isaac trece muntii Balcani, cu gândul să ocupe Târnovo, capitala Asănestilor, dar întimpinând o rezistentă îndârjită, se retrage. Pe drumul de întoarcere, armata sa cade într-o ambuscadă într-o trecătoare din munti si suferă pierderi grele. Împăratul însusi scapă cu fuga, pierzându-si coiful. Victoria întăreste si mai mult pozitia Asănestilor, care rămân stăpâni pe teritoriul dintre Dunăre si Balcani.

În 1194, Isaac îl numeste pe Alexios Gidos în fruntea ostilor din răsărit si pe Vasile Vatatzes comandant peste armata din apus. Acesta din urmă poartă o bătălie cu vlahii lângă Arcadiopole si este înfrânt, murind omorât în luptă. Împăratul se decide să preia încă o dată conducerea. Insă, în primăvara lui 1195, desi beneficiind de o oaste mare si sprijin trimis de socrul său, regele Bela al Ungariei, pierde din nou luptele.
Isaac este detronat de un grup de nobili nemultumiti si este înlocuit de fratele său, Alexios III Anghelos, care le propune pacea răsculatilor vlahi. Petru si Asan pun conditii inacceptabile si, în timp ce Alexios se află în răsărit pentru a înăbusi răscoala pornită de un rebel din Cilicia, vlahii risipesc o altă armată bizantină în apropiere de orasul Seres. În 1196, Asan este ucis în urma intrigilor bizantinilor, recunoscuti pentru asemenea manevre. Aceeasi soartă o are si Petru, un an mai târziu (1197).

După Petru, tronul este preluat de cel de-al treilea frate, Ionită cel Frumos (Caloian, 1197-1207), ce dovedeste remarcabile însusiri de militar si om politic. În urma mai multor victorii împotriva bizantinilor, întelegând că Bizantul nu-l va recunoaste niciodată ca „împărat”, Ionită apelează la Papa Inocentiu III, căruia îi cere recunoasterea ca Impărat al bulgarilor si vlahilor, precum si titlul de Patriarh pentru întâi-stătătorul bisericii sale.

Profitând de conjunctură, Inocentiu III urmăreste să impună autoritatea bisericii romano-catolice asupra statului Asănestilor. În prima sa scrisoare, formulată în decembrie 1199, Inocentiu afirmă că victoriile “nobilului Ionită” au fost posibile cu ajutorul lui Dumnezeu. De asemenea, Papa îi invocă pe strămosii lor comuni – romanii – dovadă a faptului că Ionită, împreună cu fratii săi Petru si Asan, erau vlahi, iar nu bulgari, asa cum încearcă să dovedească azi unii istorici bulgari. Mai mult, cronica grecească a lui Nicetas mentionează în mai multe rânduri că Petru si Asan erau „vlahi” si că ei apartineau acelui neam de oameni „care locuiesc în muntele Hemus” si care „înainte se numeau Mysi, iar acum vlahi se cheamă”. Originea valahă a fratilor Asănesti este confirmată de numeroase izvoare contemporane.

Se pune întrebarea cum au reusit acesti vlahi, care nu constituiau o majoritate în acea regiune, să repurteze asemenea succese? Răspunsul constă în faptul că vlahii erau elita conducătoare peste mozaicul de neamuri din regiune. În plus, ei aveau deja o traditie în opozitia fată de autoritătile bizantine. De exemplu, în jurul anului 1000, ei sprijiniseră activ rezistenta împotriva împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul. De asemenea, ei fusesera principalii animatori ai unei răscoale cu caracter etnic si social din zona specific românească, Larissa (Thesalia) în preajma anului 1066.

Ionită îi răspunde Papei abia în 1202 si vorbeste despre sine folosind cuvintele Caloiohannes Imperator Bulgarorum et Blachorum (Caloian, împăratul bulgarilor si al vlahilor). Ii multumeste Papei pentru scrisoare si îi dezvăluie că si fratii lui, Petru si Asan, încercaseră să ia legătura cu el, nereusind însă din cauza vicisitudinilor vremii.

Papa se dovedeste un abil negociator si astfel, pe 8 noiembrie 1204, Ionită este încoronat ca „rege al bulgarilor si valahilor”, primind coroana, sceptrul si bula de recunoastere trimise de Papă, împreună cu un steag cu chipul apostolului Petru. Ionită primeste si dreptul de a bate monedă. Întâi-stătătorul bisericii româno-bulgare, Vasile, devine arhiepiscop primat. În schimb, Ionită îi dă cardinalului un act prin care el, boierii si întregul cler se obligau a se supune bisericii romano-catolice si a urma legile si ritualul acesteia. Se specifică, de asemenea, că teritoriile noi ce s-ar adăuga statului lui Ionită vor urma acelasi regim. Cardinalul se întoarce la Roma, luând cu el si doi copii, unul fiind chiar fiul lui Ionită, pentru a studia limba latină la Roma.

Spre dezamăgirea Papei, împărătia Asănestilor nu devine un pilon al Romei în sud-estul Europei si nici nu se apropie de Imperiul Latin de Răsărit, fondat de Balduin de Flandra, care cucerise Bizantul în cea de-a patra Cruciadă (1204) proclamându-se Impărat al Imperiului Latin de Răsărit.

Ionită, dorind să stabilească legături cu noii stăpâni ai Bizantului, trimite o delegatie, cerând să fie recunoscut si de acestia. Latinii fac însă o greseală fatală, cerându-i regelui să nu li se mai adreseze ca unor egali, ci ca un vasal stăpânilor săi.

Lui Ionită, ofensat, care porneste război, i se alătură o serie de nobili greci, fosti ofiteri în armata lui Alexios III, izgoniti de latini. Ionită preia conducerea noii aliante, iar latinii ajung repede să înteleagă ce greseală au făcut. Vrând să înăbuse revolta lui Ionită, ei se decid să lovească punctul principal si asediază Adrianopolele. Bătălia care are loc în ziua de 5 aprilie 1205 se încheie însă cu un dezastru pentru latini, iar Balduin este prins si dus la Târnovo, unde moare în chinuri grozave, după cum povesteste cronicarul Nicetas.

Ionită socoteste că e momentul potrivit să-si rotunjească hotarele împărătiei. Intentia avea să îi fie fatală. In timpul asediului asupra Salonicului, rămas fără rege după moartea nobilului Bonifaciu de Montferrat, este este asasinat de Manaster, unul din comandantii cumani aliati, pe 8 octombrie 1207.

Papii încearcă mentinerea statului Asănestilor în sfera lor de influentă, prin abile actiuni diplomatice si politico-militare, cu implicarea regatului Ungariei, a Ordinului Teutonilor si a Imperiului Latin. Totul se dovedeste zadarnic. Urmasul lui Ionită, Borilă (un nepot de frate, 1207-1218), convoacă un sinod la Târnovo, după legea ortodoxă, iar urmasul său, Ioan Asan II (fiul lui Asan), care domneste între 1218 si 1241, repudiază oficial legăturile cu biserica Romei. În 1235, patriarhul ecumenic de la Niceea recunoaste oficial patriarhia autonomă a Bulgariei. În timpul lui Ioan Asan II, împărătia Asănestilor cuprinde Moesia (teritoriile dintre Dunăre si Balcani), o parte din Serbia cu orasele Belgrad, Nis si Skopie, Macedonia cu orasele Seres, Ohrida, Bitolia, Prosak si Sturmita, Tracia cu Adrianopole si Dimotica si Albania, fără orasul Durazzo.

In anul 1258, dinastia regilor valahi se stinge, iar statul devine în scurta vreme exclusiv bulgar. Valahii sunt redusi la rangul de minoritate, supusă intens deznationalizării. Statul Asănestilor, devenit acum cel de-al doilea tarat bulgar, este lichidat ulterior de expansiunea otomană din prima jumătate a secolului al XIV-lea.

Bogdan Mateciuc

Ar fi putut sa obtina premiul Nobel pentru una din cele mai mari descoperiri ale acestui secol: gena marker ancestrala si originea cancerului. Chiar daca a publicat cateva carti pe aceasta tema si a salvat mii de bolnavi incurabili, dr. Octavian Udriste a murit sarac si dispretuit de toata floarea cea vestita a lumii stiintifice romanesti. In urma lui a ramas o arhiva impresionanta. Nimeni nu pare interesat sa o cerceteze. Lespedea grea a uitarii ingroapa nu doar o munca de o viata, ci si speranta ca boala neagra a secolului poate fi pusa la zid.
A fost cel mai bun student al profesorilor Victor Papilian, Iuliu Hatieganu, Victor Preda si Grigore Benedeto.Inca din anii 60, a intuit originea cancerului si chiar aparitia ingineriei genetice, starnind interesul unor renumiti cercetatori din strainatate: prof. Roger Weil, prof. Ervin Haas, G. Mayer. In tara, cartile si conferintele lui s-au izbit de zidul moale si impenetrabil al ostilitatii, al invidiei dusmanoase.
Era convins ca facuse o descoperire epocala. Patimas si rebel, cum era de obicei, explica medicilor oncologi adunati intr-o modesta sala din strada Berzei, teoria lui privind cauza cancerului: gena marker ancestrala. Deja publicase mai multe studii pe aceasta tema, iar tratamentul sau dadea primele rezultate certe, verificate prin analize de laborator. Nu era suficient. Tot mai ostila, sala fremata intr-un murmur dezaprobator. Ceea ce explica dr. Octavian Udriste parea o blasfemie stiintifica, o ratacire trufasa, imposibil de acceptat. Pierzandu-si rabdarea, cineva din sala l-a intrerupt, strigand sub privirea incurajatoare a colegilor: “Arata-ne la microscop gena si o sa te credem!”. In cateva minute, sala s-a transformat in tribunal – amestec de acuze si vorbe grele: nebunie, amatorism, inconstienta. Doctorul Udriste nu s-a lasat nici el. Insultele curgeau de o parte si de alta, dar batalia era pierduta. “Arata-ne gena!”, continuau sa strige oncologii, stiind ca acest lucru era cu neputinta pentru un simplu medic de provincie. Dr. Udriste trebuia sa se recunoasca invins. Toate acestea se petreceau in 1969. In 1981, lumea stiintifica mondiala anunta cu entuziasm prima fotografiere a unei gene. Era prea tarziu. Teoria doctorului Octavian Udriste fusese deja data uitarii. Meritele lui, de asemenea.

“Bolile trupului pornesc de la suflet”

Calimanesti, strada Tudor Vladimirescu nr. 48. O casa inalta, cu pridvor taranesc si vita de vie, rasare dintr-o mare de flori. Aici a trait dr. Udriste. Aici s-a retras, in sihastria pazita astazi de d-na Elena, sotia sa. Aici a fugit, in uitare si liniste, transformandu-si biroul intr-o chilie plina de icoane si carti. “Cateodata, imi vine sa bat la usa. Am senzatia stranie ca doctorul este inca aici, cufundat in lectura si meditatie. Citea enorm. Desi traia in provincie, era la curent cu toate noutatile medicale care-l interesau. Adesea, adormea cu capul pe masa, reluandu-si munca dupa cateva ore de somn.” Doamna Elena Udriste deschide usile unui dulap care ocupa un perete intreg. Zeci de dosare, scorojite si legate cu sfori de diferite culori, manuscrise aranjate meticulos intr-o ordine secreta, desavarsita: “Genele raului”, “Biodetectia”, “Schema corporala”, “Spirala”, “Imaginea biomotoare”, “Filtrul subcuantic”, “Microspirala biologica”, “Vederea lui Dumnezeu”. O arhiva formidabila, necercetata pana acum de nimeni. Munca lui de o viata. O cazuistica imensa. Nume, diagnostic, tratament si rezultate. De la primele ore ale diminetii pana seara tarziu, statea cu bolnavii pe terasa umbrita de o iedera imensa. Se lupta cu moartea, indarjit si disciplinat ca un ostas. Nu o facea pentru bani. Mai presus erau mila crestina si curiozitatea stiintifica. Teoria lui despre gena marker ancestrala avea nevoie de confirmari.
“Doctorul era asaltat de bolnavi”, isi aminteste Elena Udriste. “Veneau chiar daca, inca de pe peronul garii, li se spunea ca doctorul a murit, ca e arestat sau ca e un escroc, un balneolog marunt, fara prea multa stiinta de carte. Erau cazuri disperate, oameni cu metastaze, in ultima faza a bolii. Doctorul ar fi vrut sa fie lasat in pace, sa-si duca la bun sfarsit teoria pe care o incepuse. A ajuns la tratament, fortat fiind de oameni. Totul a inceput dupa prima lui carte publicata si un articol aparut in revista “Albina”. Un anume domn Vladulescu a venit la Calimanesti, spunand: “Nu se poate. Trebuie sa ma ajuti. Daca ai descoperit originea bolii, trebuie sa controlezi si efectul”. Acest Vladulescu avea polipoza vezicala. Suporta cumplite cauterizari lunare, dar fara nici un efect. Ezitand, cu inima cumva indoita, doctorul a inceput un tratament pe baza de rostopasca. Rezultatele au fost uimitoare si asta l-a convins. Era pe drumul cel bun.”
Cand vorbeste despre el, d-na Udriste ii spune si acum, cu infinita tandrete si respect: Doctorul. “Avea o personalitate teribila, covarsitoare. Ardea ca o valvataie incendiara. Adeseori, la sfarsitul mesei, nici nu mai stia ce mancase.” Gandul lui era mereu la descoperirea pe care o facuse – o teorie pe cat de simpla, pe atat de complicata. Cancerul e o boala nu a celulei, ci a informatiei continute in ea. Daca formele canceroase sunt declansate de o gena ancestrala naturala (cea a cresterii) scapata de sub control, tratamentul trebuia sa fie tot natural. Precaut si evitand generalizari pripite, constata ca la baza declansarii cancerului stateau stresul, proasta alimentatie, slabirea sistemului imunitar, poluarea si fumatul – asa-zisii “spini iritativi”. Orice tratament incepea cu o discutie de cel putin o ora. Bine individualizat, remediul avea la baza cunoasterea bolnavului. Ca sa controleze efectul, trebuia sa afle cauza – ce anume slabise sistemul imunitar. Nu era impotriva tratamentelor alopate, nici a citostaticelor, dar facea adevarate crize de revolta cand auzea de punctii. I se parea o crima sa risipesti in intreg organismul o gena canceroasa, aflata in primele faze ale bolii. Nu-si facea iluzii si, adeseori, spunea ca tratamentul e de drum lung, ca boala poate fi oricand reactivata, ca tratamentul trebuie urmat si reluat pentru foarte mult timp. Obligatorii erau schimbarea alimentatiei, a stilului de viata si, nu in ultimul rand, crearea unei atitudini pozitive. “Multe pornesc de la psihic”, zicea el. “Aceasta cumplita boala se invinge cu optimism si cu vointa de a trai.” Structura profund religioasa, doctorul stia prea bine puterea rugaciunii si a credintei, efectul meditatiei si al linistirii sufletesti. “Pana si aspirina trebuie luata crezand in efectul ei”, zicea el adesea. Era cu adevarat un terapeut crestin. “Bolile trupului pornesc de la suflet, spunea, de la nelinistea pacatului nespovedit, de la departarea de Hristos.” Intamplare sau nu, cele mai spectaculoase rezultate le-a obtinut cu oamenii simpli, din Moldova, oameni senini si cu frica de Dumnezeu.
Adeseori, doctorul se amuza, povestind cum Ilie Damian, un taran din Poduri – Moinesti, isi punea fisa tratamentului pe perete, in rama, langa icoana Maicii Domnului, iar cand mergea la prasit, isi tinea sticla cu decoct de rostopasca in pamant, sa nu o vada cumva soarele si caldura sa distrugatoare. Intr-un an, era sanatos si bun de munca. Metastazele hepatice (confirmate de biopsie) disparusera miraculos.

“Sa nu ne ingreunam si sa postim”

Aparent, tratamentul era complicat. Pe o foaie impartita in sase, erau trecute cele 10-15 ceaiuri in succesiunea lor: dimineata, pranz si seara; inainte si dupa masa. Ceaiuri de tot felul- de la tataneasa la coada-soricelului, de la rostopasca la galbenele. Urmau apoi medicamentele, si ele numeroase, spre revolta medicilor oncologi, care strigau: “Otraveste organismul cu medicamente”. Uitau sau voiau sa uite ca aceste medicamente erau in majoritatea lor extracte naturale: silimarin (armurariu), difebion (afine), anghirol, tarasin sau valeriana. La acestea adauga miopeptidul (extract din miocard de vitel), o miraculoasa contracarare a efectelor chimioterapiei; medicamente care sa regenereze celula hepatica, diamalinul (bazat pe vitamina A acida), polidinul sau formidabila coenzima Q10, pe care abia apucase sa o experimenteze. Deosebit de importanta era si dieta – sucul de morcovi, fructele, eliminarea carnii de porc, despre care zicea ca are unde cuantice lungi, toxice pentru organism. El insusi experimenta virtutile alimentatiei naturale, respectand indemnul Bisericii: “Sa nu ne ingreunam si sa postim”. Renuntase la fumat, dupa ce intr-o perioada ajunsese la 3-4 pachete de tigari pe zi. Nu mai manca deloc carne, iar legumele si le cultiva singur, in gradina. Manca o data pe zi si niciodata nu-i lipsea usturoiul la masa. Efectele energizante ale acestei diete erau formidabile. Imperativ, sfatuia si pe ceilalti sa faca la fel.
De fapt, tot secretul doctorului Udriste statea in individualizarea tratamentului. De regula, femeile cu cancer de san aveau probleme ginecologice: anexite, tulburari ovariene etc. Intai trata bolile adiacente si apoi incepea ofensiva anticanceroasa. Se indigna peste poate vazand ca un bolnav cu leucocitele scazute urma tratament cu citostatice. Intai ii trata anemia si apoi se ocupa de boala propriu-zisa.
Cele mai bune rezultate le-a avut in cancer de san sau pulmonar, in maladia Hodgkin. Nu se entuziasma si nici nu-si gasea merite deosebite atunci cand obtinea rezultate. “Eu nu vindec”, repeta el adesea. “Eu doar tin boala sub control. Numai Dumnezeu vindeca cu adevarat.” Desi a luptat toata viata sa i se recunoasca meritele stiintifice, in sinea lui nu avea nici urma de trufie sau (si mai grav) de resentiment. Era ortodox pana in ultima lui fibra si, citind scrierile Sfintilor Parinti, gasea confirmarea teoriei lui: daca energiile necreate ale lui Dumnezeu sunt informatie pura, cancerul este tulburarea acestei informatii, ispitirea ei. Remediul nu putea fi decat curatirea, apropierea de Dumnezeu si de natura. Mai mult chiar, era convins ca exista un tratament ortodox de reechilibrare matriceala. Nu intamplator, la prima consultatie ii intreba pe bolnavi: “Cand te-ai spovedit ultima data?”. Pe multi i-a intors la dreapta credinta, cu mult folos medical: cele mai spectaculoase vindecari le-a facut la cei credinciosi. Avea nevoie de conlucrare. Tratamentul sau era o combinatie de lupta personala, de pricepere medicala si de experiment. Urmarea fiecare detaliu al bolii. Nimic nu era lasat la voia intamplarii. Asa a descoperit ca vitamina C accelera cancerul pulmonar, ca multi bolnavi aveau mari probleme hepatice si hormonale. Visa o clinica de recuperare oncologica, un spatiu medical aflat undeva intr-o manastire, cat mai aproape de Dumnezeu, de rugaciune. Nimeni nu l-a luat cu adevarat in seama. Munca lui de-o viata e ingropata si acum intr-un dulap prafuit.

Speranta continua

Singurul om care ii poate continua tratamentul este sotia sa. Mai bine de 20 de ani i-a fost colaborator apropiat. Cunoaste toate retetele doctorului si micile secrete ale terapiei. Ca asistenta medicala, l-a ajutat mult si l-a inteles. S-a format langa el si acum incearca sa-i duca mai departe tratamentul, neputand sa-i refuze pe oamenii disperati care ii bat la poarta. A obtinut rezultate uimitoare, dovada numeroasele scrisori de multumire: Emilia Nicolae din Buzau, Scramnic Stana din Bucuresti, Hila Elena din Sibiu, Rodica Bulete din Focsani, Maria Burligoi din Onesti. Oameni carora medicii nu le mai dadeau de trait decat cateva saptamani sunt si astazi in viata, putand oricand confirma virtutile tratamentului Udriste.
In total, doctorul a vindecat 3000 de oameni – o cazuistica enorma. Vazand lumea asteptand disperata zile intregi la poarta casei, ofta a revolta si neputinta, zicand: “Doamne, e prea multa suferinta. Singur nu o pot dovedi. Ajuta-ma!”.
Ceea ce a facut dr. Udriste pentru oameni nu e istorie, cum s-ar crede. Multi din pacientii lui traiesc si pot da marturie si astazi. Stanescu Dumitru din Bucuresti, diagnosticat cu un cancer pulmonar in ultima faza, este si acum, dupa 17 ani, in viata.
Suferind de rectita radica radiata, Maria Tuclea din Lugoj a fost scoasa pe brate din spital, fara a i se mai da nici o sansa. Ca o ultima incercare, rudele au adus-o mai mult moarta decat vie la dr. Udriste. Acum se bucura de nepoti si se pregateste de pensionare.
Alexandra Kis din Bucuresti avea o tumora la gat cat oul de gaina. Dupa doar 3 luni de tratament, tumora a disparut pentru totdeauna. La fel de miraculos s-a vindecat Sandu Marin din Craiova. Avand o forma agresiva de cancer osos, dr. Udriste l-a avertizat ca tratamentul trebuie sa dureze cel putin doi ani. Dupa doar cateva luni, s-a prezentat la spital, unde chirurgul ortoped il programase pentru operatie la sold. Nu a mai fost cazul. Privind rezultatul analizelor, chirurgul a ramas uluit, zicand: “Ce ai facut Sandule? Nu mai trebuie operatie. Osul e complet refacut”.

“Draga mea, daca ai sti cat sunt de aproape…”

Trecute atent si meticulos in fise si dosare, toate cele 3000 de cazuri pot da oricand marturie despre inegalabilul tratament Udriste. Cifrele sau descrierea monoton incifrata a bolilor poate ca nu spun mare lucru unui nespecialist. Cu adevarat graitoare este recunostinta celor vindecati de doctor. Sandu Constantin – un tanar bolnav de Hodgkin – vine an de an la mormantul doctorului cu o floare. Plange si mangaie crucea, convins ca fara tratamentul Udriste, astazi n-ar mai fi fost in viata.
Cu acelasi preaplin de multumire, Vasile Deac din Cugir vine la cimitir, de Sfanta Treime, impreuna cu sotia si cei doi copii. Varsa o lacrima de recunostinta, vorbind despre doctor ca despre binefacatorul intregii familii. Fara dr. Udriste n-ar mai fi cunoscut niciodata bucuria de a fi impreuna.
Sotia doctorului Udriste, Elena Udriste, impresionata de disperarea bolnavilor, a continuat sa ofere, la randul ei, sfaturile terapeutice ale doctorului, initiata fiind chiar de acesta, in ani si ani de truda in echipa.
Desi a refuzat pe multi, d-na Elena a mai adaugat cateva cazuri la lunga lista de vindecari ale doctorului. Cel mai impresionant a fost cel al unei tinere de 27 de ani, diagnosticata cu Non Hodgkin, cu multiple metastaze pulmonare si hepatice. A ajutat-o Dumnezeu, dar si “Formula As”, cata vreme tanara a trecut pe langa un chiosc de ziare si, cumparand revista, a gasit acolo articolul dedicat doctorului Udriste. Asta i-a dat curaj si speranta. A venit la Valcea, a urmat cu mult sarg tratamentul si acum isi creste fetita, cu bucuria celui ce pare a se fi nascut a doua oara.
Atat cat poate, Elena Udriste urmeaza calea sotului ei, dar isi da seama ca e prea putin. In ultimii ani, doctorul avusese o revelatie. Pomenea despre “fiola anticancer”, repetand de mai multe ori: “Draga mea, daca ai sti cat este de simplu, cat sunt de aproape…”. Doamna Elena Udriste e convinsa ca secretul acestei “fiole” se ascunde in imensa lui arhiva. Se ofera sa o puna, fara nici o pretentie materiala, la dispozitia unui centru de cercetari oncologice, a unor specialisti. Singura nu poate face mare lucru. “Am firul rosu, drumul de urmat, dar nu am fundamentul stiintific”, ne spunea ea cu amaraciune, neintelegand tacerea si lipsa de reactie a celor care au cunoscut, intr-un fel sau altul, cartile lui Octavian Udriste. In urma primului articol aparut in “Formula As”, a contactat-o cineva din Italia, de la un mare institut oncologic. Entuziasmata, persoana respectiva a facut o multime de promisiuni, dar de atunci nu a mai dat nici un semn de viata. E dureros sa vezi cum, si dupa moarte, opera doctorului e in continuare marginalizata, privita ca o fantezie neserioasa, o ratacire stiintifica. Chiar daca va fi fost inca departe de adevarata tratare a cancerului, arhiva lui trebuie sa contina secrete importante – posibile capete de drum pentru cercetari ulterioare. Miza e uriasa. Nu e vorba de reabilitarea memoriei unui om profund nedreptatit de colegi si de intamplarile vietii. E vorba de ceva mult mai important – de recastigarea sperantei.
Invitat la cateva congrese internationale, dr. Udriste ar fi putut ramane in strainatate, unde i se ofereau laboratoare si fonduri impresionante pentru a-si implini ideile. A preferat sa ramana in tara, dominat de sentimente greu de inteles pana si de cei mai infocati romani. Voia cu toata ardoarea sa-si vada implinita teoria si, in acelasi timp, nu accepta ca aceasta posibila descoperire sa nu apartina intru totul compatriotilor sai.
Trebuie sa-l fi durut enorm vestea ca microbiologii americani Harold R. Varmus si Michael Bishop au luat in 1989 premiul Nobel, confirmand in laborator ceea ce el descoperise teoretic cu 14 ani inainte: gena ancestrala a cancerului. Va gasi puterea sa-si continue cercetarile si sa se imbarbateze, zicand: “Am studiat pentru om si nu pentru premii”. Sase ani mai tarziu, dr. Octavian Udriste se va stinge din viata precum a trait – dispretuit de confrati pentru indrazneala de a propune medicinii o alta cale: sinteza dintre terapie si religie, dintre vindecarea trupeasca si cea sufleteasca. Se va stinge, iertand pe toata lumea si smerindu-se ca un ascet: “Am fost un suspin al nimicului”. In noaptea mortii, desi parea perfect sanatos, s-a sculat, s-a ras, s-a imbracat cu hainele cele bune, dupa care s-a asezat pe marginea patului asteptand. In treacat fie spus, doctorul avea o superstitie: era convins ca toate intamplarile faste din viata lui i s-au petrecut intr-o zi de marti, 13. Spre dimineata va muri, cugetand cu voce tare ca “Moartea e ca inserarea”. Era o zi de marti, 13. Chiar de Sfanta Treime, sarbatoarea cea mai draga lui.
de Sorin Preda

Masacrul de la Fântâna Albă a fost un masacru care a avut loc la 1 aprilie 1941, atunci când aproximativ 2.000-3.000 de români, locuitori ai satelor de pe valea Siretului au încercat să se refugieze din Uniunea Sovietică în România.

În 1940, România a fost forţată să cedeze Uniunii Sovietice un teritoriu locuit de peste 3 milioane de locuitori, în urma ultimatumului primit în luna iunie a aceluiaşi an. Imediat ce administraţia şi armata română au fost evacuate, trupele din Armata Roşie şi NKVD au ocupat teritoriul. Multe familii au fost luate prin surprindere de această desfăşurare rapidă a evenimentelor cu membri de ambele părţi ale noii graniţe. În această situaţie mulţi dintre ei au încercat să se reunească cu familiile trecând graniţa în mod legal sau, dacă nu era posibil, ilegal. Conform datelor oficiale sovietice, în zona patrulată de Unitatea 97 de grăniceri sovietici, 471 de persoane au trecut graniţa ilegal din zonele Hliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ. Zona acestei unităţi era pe o distanţă de 7.5 km la sud de Cernăuţi.

Din zonele mai îndepărtate, Văşcăuţi, Zastavna, Noua-Suliţă, Sadagura şi Cernăuţi-rurală, 628 de persoane au trecut graniţa pentru a se refugia în România. Acest fenomen a fost prezent în toate grupurile sociale şi etnice din teritoriile ocupate. În primul an de ocupaţie sovietică, estimările ucrainene dau ca cifră un număr de peste 7.000 de refugiaţi în România, dar acest număr ar putea fi mult mai mare.

Autorităţile sovietice au reacţionat în două moduri: în primul rând au întărit patrularea graniţelor, în al doilea rând au făcut liste cu familiile care aveau rude şi în România şi declarându-le trădători de ţară şi deportându-le la muncă forţată. Listele unităţii 97 de patrulare numărau la 1 ianuarie 1941 1.085 de persoane. Listele altor localităţi includeau numele a peste 1.294 de persoane (la 7 decembrie 1940). Din acest moment au început să fie considerate trădătoare de ţară chiar şi persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenţii să fugă în România.

Incidente premergătoare

La 19 noiembrie 1940, 40 de familii (105 persoane) din localitatea Suceveni au încercat să treacă graniţa noaptea la Fântâna Albă. Surprinşi de patrulele sovietice, a avut loc o confruntare în care 3 au fost ucişi, 2 răniţi şi capturaţi de sovietici. Restul grupului (inclusiv 5 răniţi) a reuşit să ajungă la Rădăuţi. Drept represalii, autorităţile sovieto-ucrainene au ordonat arestarea şi deportarea tuturor rudelor celor 105 de persoane.

A urmat o altă încercare de refugiere în România a peste 100 de persoane din localităţile Mahala, Ostriţa, Horecea şi alte câteva sate, aceştia având mai mult noroc şi reuşind să treacă în România. Aceasta a dat încredere şi altor oameni, de aceea în noaptea de 6 februarie 1941 un grup de 500 de persoane din satele Mahala, Cotul Ostriţei, Buda, Şirăuţi, Horecea-Urbana şi Ostriţa a încercat să treacă în România. Oamenii au fost surprinşi însă şi atacaţi cu rafale de mitralieră din mai multe direcţii. Au fost ucişi foarte mulţi, inclusiv organizatorii N. Merticar, N. Nica şi N. Isac. 57 de persoane au reuşit totuşi să se refugieze în România, dar alţii 44 au fost arestaţi şi acuzaţi că ar fi fost participanţi la o contrarevoluţie. La 14 aprilie, 1941, 12 dintre ei au fost condamnaţi la moarte, iar restul de 32 la 10 ani de muncă forţată şi pierderea drepturilor civile pentru 5 ani. Ca şi în cazurile anterioare, toate rudele lor au fost considerate trădători de ţară, arestate şi deportate în Siberia.

Desfăşurarea masacrului

La începutul anului 1941, NKVD a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniţei în România. Drept urmare, la 1 aprilie, 1941 un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în faţă un steag alb şi însemne religioase (icoane, prapuri şi cruci din cetină), a format o coloană paşnică de peste 3.000 de persoane, şi s-a îndreptat spre noua graniţă sovieto-română. În poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română, grănicerii sovietici îi aşteptau ascunşi în pădure; au tras din plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia.

După masacru răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropaţi, unii fiind în viaţă încă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morţi sau muribunzi. Două zile şi două nopţi s-a mişcat pământul în acele gropi, până toţi şi-au dat duhul.

Câţiva, „mai norocoşi”, au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata) şi după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var.

Printre victime s-au aflat:

• Din comuna Carapciu: Vasile, Gheorghe şi Cosma Opaiţ, Gheorghe, Vasile şi Cosma Tovarniţchi, Nicolae Corduban.
• Din satul Cupca: Ioan Belmega, Ioan Gaza, Mihai Ţugui, Arcadie Plevan.
• Din satul Dimca (Trestiana): Petre Jianu a lui Ion, Vasile şi Petre Cimbru, Nicolae Drevariuc.
• Din comuna Suceveni: Dragoş Bostan, Constantin Sucevean, Titiana Lipăştean, Gheorghe Sidoreac.
• Din comuna Iordăneşti: Nicolae Halac a lui Simion, Ion Halac a lui Dumitru, Dumitru Halac a lui Grigore, Dumitru Opaiţ a lui Mihai, Constantin Molnar.
• Din comuna Pătrăuţii de Jos: Zaharia Boiciu, Ana Feodoran a lui Simion, Gheorghe Feodoran a lui Gheorghe, Teodor Feodoran a lui Gheorghe, Maftei Gavriliuc, Ion Pătrăuceanu a lui Ilie, Ştefan Pavel a lui Petru, Rafila Pojoga.
• Din Pătrăuţii de Sus: Constantin Ciucureanu, Arcadie Ursuleanu, Gheorghe Moţoc.

Numărul exact al victimelor nu s-a aflat şi probabil nu se va mai afla vreodată. Conform datelor arhivate de autorităţile sovietice, 20 de persoane au fost ucise în încercarea de a trece graniţa, printre care bătrâni, femei şi copii. Conform listelor realizate mai târziu, numărul victimelor din doar şase sate bucovinene era de 44 de persoane (17 din Pătrăuţii-de-Jos, 12 din Trestiana, 5 din Cupca şi 5 din Suceveni, 3 din Pătrăuţii-de-Sus, 2 din Oprişeni). Alte estimări ale martorilor locali dau un număr între 200 şi peste 2000 de victime, ucise direct de mitraliere, altele rănite şi ucise apoi cu lovituri de săbie şi hârleţ sau îngropate de vii.

Urmări

După masacru a fost declanşată o operaţiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Au supravieţuit puţini.

Subiectul masacrului a fost considerat tabu până în anii ‘90, fiind interzisă de autorităţile sovietice şi ulterior de cele ucrainene orice referire la el sau comemorare a lui. Doar din anul 2000 autorităţile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care şi-au dorit doar să trăiască în România.

Bibliografie

• Vasile Ilica, Martiri şi mărturii din nordul Bucovinei (Fântâna-Albă – Suceveni – Lunca – Crasna – Ijeşti…), Oradea, 2003
• Paul Goma, Masacrul de la Fântâna Albă

http://memorialromanesc.org/

A trecut o perioadă de peste jumătate de secol de la momentul în care România, sub presiunea puterilor unite ale hitlerismului german şi ale comunismului sovietic, a fost nevoită să se retragă temporar din Basarabia şi Bucovina de Nord, iar apoi să renunţe la ele, ca urmare a unui tratat de pace care nu a luat în considerare marile sacrificii militare ale poporului român alături de aliaţi.

Anii petrecuţi în închisoarea comunistă din interiorul Cortinei de Fier au constituit ani de teroare, de alterare a spiritului naţional în încercările de formare ale aşa-zisului om nou. Iar formarea acestui “om nou” a avut loc la indicaţiile Kremlinului, atât pe teritoriul României cât şi în fostele teritorii interbelice ale României.

În perioada ocupaţiei ţării de trupele sovietice mii de cetăţeni români născuţi în Basarabia şi Bucovina sau cetăţeni români de origine germană au fost luaţi de lângă familiile lor şi deportaţi în URSS.

În zonele atribuite URSS prin tratatul de la Paris, a avut loc un adevărat genocid împotriva populaţiei româneşti. Prin politica sovietică programată de epurare şi modificare a structurii etnice, circa un milion de români au fost executaţi, torturaţi, sau au fost deportaţi în Siberia şi în stepele Asiei.

Au trecut alţi 20 de ani de la eliberarea de sub influenţa şi ameninţarea imperiului comunist de la Răsărit, perioadă echivalentă în timp cu creşterea şi formarea unei noi generaţii care n-a cunoscut împilarea străină.

Datorită tăcerii Bucureştiului, lumea vestică nu cunoaşte sacrificiul şi pierderile imense pe care românii le-au suferit sub ocupaţia sovietică.

Dacă, pe undeva, este explicabilă tăcerea din perioada de dinainte de Decembrie 1989 când România s-a găsit sub dominaţia sovietică, devine greu de înţeles continuarea după colapsul URSS a aceleiaşi politici de tăcere şi ascundere a adevărului privitor la tragedia românească.

România de astăzi, care este moştenitoarea de drept a statului român antebelic, are obligaţia asumării datoriilor, cel puţin morale, faţă de toţi cetăţenii săi, inclusiv faţă de cei din teritoriile care i-au aparţinut înainte de război, cetăţeni care au contribuit şi ei la dezvoltarea statului român la fel ca toţi cei care au avut şansa să se găsească după ocupaţia sovietică în interiorul graniţelor actuale ale României.

De aceea, noi semnatarii acestui Document,

• considerând că noi toţi, supravieţuitori şi urmaşi ai marei tragedii prin care a trecut poporul român, avem datoria să o facem cunoscută spre veşnica rememorare, viitoarelor generaţii pentru a le ajuta să nu-şi uite adevăratele rădăcini şi istoria;
• considerând că lumea trebuie să afle măcar în ceasul al doisprezecelea că şi românii, la fel ca alte popoare îşi au martirii lor nevinovaţi;
• considerând că nimeni nu are dreptul să păstreze tăcerea asupra suferinţelor şi pierderilor pe care poporul român le-a îndurat ca urmare a ocupării teritoriului său;
• considerând că Statul român are datoria de a cinsti sutele de mii de români care au fost torturaţi, ucişi, mutilaţi sufleteşte, sau deportaţi de forţe străine ostile doar pentru vina de a fi cetăţeni loiali ai României,

Cerem Parlamentului României ca reprezentant al Poporului român;
Cerem Preşedintelui României ca reprezentant al Statului român;

Să legifereze şi să ratifice obligaţia pentru Guvernul României de a finanţa şi a ridica un Monument al Suferinţei Româneşti care să comemoreze tragedia românească prin care sute de mii de cetăţeni români au fost supuşi unui adevărat genocid etnic ca urmare a ocupării sovietice a ţării şi a fostelor teritorii care au aparţinut statului român interbelic,

PUTEM IERTA, DAR NU PUTEM UITA

Basarabia şi Nordul Bucovinei:

(A) Florin Mătrescu (“Holocaustul roşu sau crimele în cifre ale comunismului internaţional”, Bucuresti, 1998, pg.56-57) avanseaza următoarele cifre:    Holocaustul rosu sau crimele in cifre ale comunismului international

1. între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 au fost deportaşi în lagărele din Nordul Ingheţat un număr de 300.000 de romani basarabeni şi bucovineni
2. între 1945 şi 1954, 500.000 de români basarabeni şi bucovineni deportaţi în lagăre
3. între 1946 şi 1947, 200.000 – 350.000 de români morţi în urma foametei provocată de Stalin.

(B) Victor Bârsan (“Masacrul inocenţilor”, Bucureşti, 1993, pg.18-19), deosebeşte mai multe valuri de deportări:

1. între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941, 300.000 de români deportaţi
2. între 1944 şi 1948 , 250.000 de români deportati
3. între 1946 şi 1947 , 300.000 de români morţi în urma fometei provocată de Stalin
4. la 6 iulie 1949 începe a 3-a deportare masivă; 11.324 familii deportate
5. între 1954 şi 1964, 300.000 de români deportaţi în Rusia şi Kazahstan

Anton Ovseyenco în “The Time of Stalin: Potret of a Tirrany”, N.Y. Harper and Row, 1981 (citat in “Holocaustul roşu sau crimele în cifre ale comunismului internaţional”, pg. 57) , estimează
numărul total al victimelor comunismului în Basarabia şi Nordul Bucovinei la 1.500.000 de persoane.

România:

din “Holocaustul roşu sau crimele în cifre ale comunismului internaţional”, Florin Mătrescu, Bucureşti, 1998, pg.80-86) reţinem grupurile masive de deportări şi crime:

1. “capitularea fără condiţii” de la 23 august 1944 a avut ca rezultat deportarea a 180.000 de soldaţi şi ofiţeri în lagărele gulagului sovietic (doar câteva mii s-au mai întors).

Recent, în mlaştina râului Bălţi din Basarabia a fost descoperit un osuar românesc compus din 50.000 schelete de soldaţi români - din unitaţi ale Armatei Regale Române, care în primăvara 1944 au constituit prima linie de rezistenţă împotriva Armatei Roşii. (citat din Mihai Vicol, “Un “Katyn” românesc” – România Liberă Internaţional, nr.320/04.08.96)

2. ocuparea ţării de către Armata Roşie a însemnat un val de crime în rândul populaţiei civile, crime de proporţii încă necunoscute – oameni ucişi doar pentru a fi jefuiţi sau pentru a-şi apăra fiicele şi soţiile de violuri.

5. în cele 120 de închisori şi lagăre de muncă, au murit între 150.000- 200.000 oameni.

Cifrele globale ale holocaustului roşu în România sunt diferite:

Numărul total al deţinuţilor:
- 2.000.000 ( Filip Păunescu – “Cunoaşterea şi combaterea comunismului”, Libertatea, anul 8, nr.72 – martie 1989)
- 3.000.000 (Cicerone Ioaniţoiu)

Numărul total al morţilor în regimurile Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ceauşescu, Iliescu (revoluţie, Târgu-Mureş, mineriade, etc.) este greu de stabilit; se descoperă mereu noi gropi comune pe lângă lagărele de muncă şi închisori.

Cifra avansată de Florin Mătrescu este de 891.500 morţi în genocidul comunist comis între actualele graniţe ale României.

* apreciat după unii cercetătători la 10.000

(Grupul Independent pentru Democraţie)

Sursa

Mult a suferit poporul român, mult sânge a curs, multe lacrimi s-au vărsat pentru consfinţirea dreptăţii pe vatra strămoşeasca.

Când zorii libertăţii s-au ivit, când eşafodajul şubred al imperiului austro-ungar din centru europei, care stăpânise autocrat peste 17 limbi – adevărat Babilon -, a început sa se năruie, popoarele îşi cereau drep­tul la viata naţionala, unele după altele începând din Octombrie 1918.

Prezicerile lui Octavian Goga din 19 Aprilie 1915 se adevereau: “în asemenea împrejurări se impune pentru orice gânditor adevărat ca po­poarele din Austro-Ungaria să trebuiască a fi dezrobite ca să poată şi ele să fie introduse în lumea senină a idealului; iată de ce zdrobirea împărăţiei habsburgice, curăţirea acestui cancer moral de pe trupul Eu­ropei este o adânca datorie de salubritate internaţionala. La aceasta îngropăciune suntem datori sa asistam si noi. Noi, popor românesc, suntem chemaţi sa aruncam cel dintâi bulgar de pământ pe acest sicriu vinovat. Noi, fiindcă noi avem un război mai mare al suferinţei si noi ne înfăţişăm la aceasta îngropare cu cea mai mare durere în suflet… Poporul român din Transilvania a slujit cu aur, a slujit cu sânge o ingratitudine milenara, o mie de ani ne-au minţit.”

De la aceasta prezicere mult n-a mai fost, în schimb mult sânge s-a vărsat de bietul iobag român. In vâltoarea încăierării unii au fost aruncaţi în temniţe, alţii executaţi, alţii duşi pe fronturi sa apere ca­uze ce nu erau ale lor ,în timp ce copii si nevestele munceau ca sclavii pe pământurile strămoşeşti furate de grofi, conţi, magnaţi.

Cu cât se apropia sfârşitul domniei sângeroase, cu atât asuprirea era si mai crunta. Lipsa braţelor îi făcuse pe latifundiarii unguri sa adu­că pentru lucru prizonieri de război italieni, sârbi si ruşi.

In Tara moţilor, la 35 Km. sud de Huedin, aproape de izvorul Someşului Cald, la Belis un magnat ungur, Ioan Urmanczy îsi făcuse un domeniu de 28.000 iugare, pe care clădise un castel monumental si o industrie pen­tru prelucrarea bradului. Pentru ca lucrul sa nu înceteze, si mai ales profitul, din cauza iobagilor români plecaţi pe fronturi, fuseseră aduşi prizonieri de război, câteva sute.

Veste haosului imperial era purtată de cei un sfert de milion de ostaşi imperiali, dezertori, ce cutreierau pământul fostei monarhii. Aşa a ajuns şi în creierul munţilor. Si când dezmembrarea dusese la izbucnirea revoluţiei pe 1 Noiembrie la Budapesta, frica a cuprins pe cei ce nu se ştiau stăpâni pe pământul lor, ci doar venetici asupritori.

Atunci, luni 4 Noiembrie 1918, jandarmii unguri cu vreo 60 de ţărani români din comunele Giurcuta de jos, Marisel şi Belis l-au condus pe Ioan Urmanczy până la Calatele de unde a plecat spre Budapesta unde avea un frate deputat în parlamentul ungar.

Prizonierii de război munceau din greu sub povara bătăilor si mureau de foame. Cei mai chinuiţi erau sârbii. După fuga stăpânului, prizonierii s-au răsculat lăsând lucru si au cerut administraţiei sa li se dea alimente de drum pentru a pleca acasă. Refuzându-li-se au spart magaziile, au omorât pe magazioner, si-au luat fiecare ce a putut si au plecat în diferite direcţii. Inspăimântaţi, jandarmii unguri au fugit la Huedin si au anunţat Budapesta.

Ioan URMANCZY a format un detaşament de 65 oameni, pe care i-a înarmat cu ajutorul ministerului de război, dotându-i cu arme, cartuşe din belşug si sase mitraliere. Puşi sub comanda căpitanului Antal Dietric au fost trimişi cu un tren special ca sa restabilească ordinea la Belis.

Pe urma fiarelor
In halta Bologa un grup de ţărani care mergea la pădure sa-si taie lemne pentru iarnă vazând un tren cu soldaţi, s-au oprit din curiozitate Trenul s-a oprit si el. Soldaţii unguri au sărit si cu baioneta la arma i-a înconjurat. Unii au reuşit sa fuga si sa se ascundă. Alţii au fost obligati sa se urce în tren. Printre ei, Ioan Molnar, Teodor Crisan, Ion Potra, Ignat Potra si Teodor Potra al Tifri.

In continuare trenul a trecut prin fata carierei de piatra de la Morlaca de pe valea pârâului Calatele unde se găsea un alt grup de ţărani români care priveau si ei din curiozitate .Trenul a oprit si aceiaşi soldaţi unguri au îndreptat mitralierele si au secerat mulţimea. Numeroşi ţărani români au căzut morţi, printre ei fiind recunoscuţi Iacob LUCACI, Maria BOCA,…iar trenul si-a continuat drumul pana la Huedin unde soldaţii unguri au fost primiţi cu muzi­că şi cor. Căpitanul Antal Ditrich a ordonat detaşamentului ca sa-i îm­puşte pe ţăranii luaţi din halta Bologa. La intervenţia unui avocat ungur din Huedin, după multe discuţii, li s-a cruţat viata, dar au fost rău bătuţi si desfiguraţi. Plini de sânge, abia mai putându-se tine pe picioare, li s-a dat drumul sa plece. In afara de tânărul Teodor Potra care a fost luat drept călăuza fiindcă ştia limba maghiara. Dintre cei “eliberaţi” ajunşi la Bologa, doi ţărani au murit din cauza groaznicei bătăi şi anume, bătrânul Ion POTRA al Tifri si Ioan MOLNAR.

Trenul groazei si-a continuat drumul pana la Calatele, iar pe parcurs, detaşamentul si-a îngroşat numărul cu unguri angajaţi din comunele Mânasturul unguresc, Sânceai, Huedin, Horlacea cărora pe lângă echipament li s-a oferit 300 Coroane pe zi.

De la Călăţele detaşamentul a plecat pe jos în direcţia castelului de la Beliş au întors din drum pe Mitrea TRIFON si Maria TRIF pe care i-au împuşcat la intrarea în comuna Belis, femeia rănită aruncându-se în Someş si scăpând cu viata.

Pe 7 Noiembrie 1917, spre prânz, detaşamentul s-a instalat la castel si ostaşii au plecat la vânătoarea ţăranilor români. Unsprezece bărbaţi si o femeie au fost aduşi si după ce i-au chinuit, au fost împuşcaţi. In sat au fost de asemenea foarte mulţi ţărani împuşcaţi. Casele le erau jefuite, vitele ridicate si aduse la castel unde porcii împuşcaţi erau topiţi iar untura trimisa la Budapesta cu trenul.

In ziua de Sf.Mihail si Gavril, pe 8 Noiembrie 1918 au fost omorâţi zeci de moţi.

In cursul acestei zile l-au luat pe moţul, Nicolae Neagu, fost îngrijitor la castel, ca sa strângă cu carul, morţii din sat si de pe drumuri. A rămas îngrozit găsind oameni sfârtecaţi cu baioneta si cu intestinele înşirate pe pământ, alţii rezemaţi de stâlpi, cu câte o sticla goală du­sa la gura-n bătaie de joc. După ce ţăranii au fost jefuiţi după ce fuseseră ucişi, au fost aruncaţi în foc.

Pe Todea Gheorghe Dodu, după ce a reparat firele telefonice, sub ameninţarea cu moartea, 1-a obligat să arunce morţii în jeratic. Peste 25 de cadavre în prima transe. Pe urma au mai continuat sa fie aruncaţi.

Peste 40 au pierit în flăcările pământene. Numărul a fost mult mai mare. Primăvara prin pădure erau găsite cadavre neridicate, poate şi ale ţăranilor răniţi si fugiţi. De fapt săptămâni de-a rândul moţii au stat ascunşi în munte din cauza fricii, dezbrăcaţi şi fără hrană.

Când a sosit comisia de la Cluj, pe 12 Noiembrie a rămas înmărmuri­tă. Capitanu, avocat Valentin Poroutiu spunea:”…Ni s-a înfăţişat cea mai înspăimântătoare scena a revoluţiei. Magazia de cartofi a fabricii era arsă până-n temelii. A rămas neatinsă numai pivniţa. In această pivniţă se ridica o grămadă de cadavre. Deasupra se găsea o ţiganca cu pumnii încleştaţi şi un tânăr militar de 18-19 ani. Ne-am urcat îngroziţi în automobile şi am alergat în goana spre Cluj.”

Aceasta se petrecea în timpul tratativelor de la Arad când ungurii mai încercau să obţină bunăvoinţa românească pentru continuarea convieţuirii. Masacrul de la Belis a dus la: DESFACEREA TOTALA.

Iată o parte din reconstituirea făcută cu cei martirizaţi pe 8 Noiembrie 1918 la Belis, comuna situată la împreunarea Someşului cald cu pârâul Belis.

Comuna BOLOGA
Ion POTRA al Tifri; Ioan MOLNAR

Comuna MORLACA
Maria BOCA a Petri Halamului; Iacob LUCACIU; Soia lui Teodor FORT

Comuna B E L I S
Ioan BÂLC de 36 ani ars pe rug, rămas după el un copilaş si soţia; Nicolae BÂLC al Luchii, de 24 ani ars pe rug, rămasa mama neajutorata; Gheorghe MIHUT al Vili, de 35 ani ars pe rug, au rămas soţia si trei copii: Pascu, Măria si Laura.; Simion MIHUT, al poştaşului, ars pe rug, de 60 ani;Varvara POP, născuta FORT, de 44 ani arsă pe rug, rămas soţul Vasile POP si 3 copii Teodor, Ilie si Justina; Maria MATIS, împuşcată şi arsă pe rug; Pascu POPA al Focutului, împuşcat la 24 ani; Alexandru PUICA, de 49 ani, fierar de meserie, împuşcat;Alexandru PUICA, soţia de 41 ani împuşcata; Dumitru TRIPON, de 26 ani ars pe rug, a rămas Ana Tripon (soţie) si un copil.

Comuna VĂLENI (Cluj )
Ion VLAIC al Cotrestilor, de 35 ani ars pe rug, rămas văduva soţia Caterina şi un fiu: Traian Vlaic.

Comuna TUFENI (Cluj)
Gavril DREVE, de 54 ani împuşcat pe Dâmbul Negri, a rămas fiica Floarea; Ioan DREVE, de 22 ani împuşcat cu tatăl, a rămas văduva Anuta Dreve, soţie.

Comuna MÂNASTIRENI
Petru CALO, fierar de 38 ani împuşcat, rămas un fiu: Petru; Ioan GOIA; Ioan NISTOR; Petru GIURGIU, împuşcat la 54 ani, rămas un fiu: Ioan; Ioan MICHILIE, împuşcat la 18 ani; Ioan MORAR, măcelar, împuşcat la 57 ani, au rămas 2 fii; Gavril VASAR, împuşcat la 6 ani, au rămas doi copii.

Comuna MARISEL(Cluj)
Avram COSTEA, ars pe rug. Sotia a murit la scurt timp. Fetita lor Maria a rămas orfana pe drumuri;

Dumitru Giurgiu, ars pe rug, soţia moarta, copii pe drumuri; Ioan LAZAR; Francisc MULLER.; Gheorghe MARIS, ars pe rug, au rămas soţia Silvia si doi copii orfani: Vasile si Avram.

Comuna ARADA(Cluj)

Ioan NEAGU, ars pe rug, rămas soţia Rafila si 3 copii: Ion, Vasile si Ana; PetruTODEA , ars pe rug, soţia rămasa văduva cu fetita Rafila; Nicolae RADAC ars pe rug, a rămas soţia Anuta si copilul Gheorghe; Neag SAVU, ars pe rug, a rămas soţia Ana si copiii Nicolae, Iosif, Mariuta; Sântioana STAN; Gheorghe NEAG al lui Jujiu; Ana LAZAR; Dumitru LAZAR; Gavril NEAG al Luchii; Rafila ONET; Dumitru NICOLA; Ana TODEA.

Crimele împotriva românilor se generalizează

În timp ce dorinţa de eliberare de sub jugul maghiar se manifesta ma­nifesta făţiş, asupra românilor se dezlănţuia cea mai crunta opresiune.

Jandarmii unguri trăgeau în carne vie asupra “cămăşii albe. Pe 5 Noiembrie când trenul groazei înainta spre Belis, şi jandarmii unguri au acţionat trăgând în carne vie şi omorând mai mulţi ţărani în com. Sânmartin.

La Mihalţ, urmaşii “Sf. Ştefan” au omorât 10 ţărani , iar pe alţi 28 i-a rănit. Primpretorul si notarul din Filea de Jos la întoarcere însoţit de 25 jandarmi unguri, pentru a-si asigura domeniu pe care-1 exploata, a în­tâlnit în apropierea comunei Filea de Sus ostaşi români ce se întorceau de pe front. A deschis foc asupra lor si a împuşcat 9 oameni.

In aceeaşi perioadă şi în aceeaşi regiune a moţilor, au mai fost împuşcaţi de jandarmii unguri alţi ţărani: la Cherelus (6 moţi),1a Covasinţi (3 moţi), la Tăuţi alţi trei, la Mândruloc alţii…peste tot.

Un alt act de barbarie săvârşit de detaşamentul unguresc ce acţionase la Beliş, s-a petrecut în gara Poieni, lângă Ciucea. În retragere, după masacrul săvârşit la castelul Urmanczy, au prins pe sublocotenentul român Tamas în gara Poieni si după ce l-au chinuit îngrozitor, i-au tăiat urechile, l-au pus sa-si sape groapa la 10 metri de linia ferata si după ce i-au scos ochii l-au omorât şi îngropat acolo.

In setea lor de sânge în comuna Sohodol au omorât şi doi preoţi, pe Leucuţia şi Popescu.

In acele zile de groaza abătute asupra ţăranilor transilvăneni, Iuliu MANIU nici nu putea lua o hotărâre mai înţeleaptă decât: DESFACERE TOTALA

Iar noi să nu lăsăm să se aştearnă uitarea peste suferinţele stră­moşilor noştri fiindcă ar fi o crimă de neiertat.

de Cicerone Ioniţoiu

de George Roncea

Aniversarea de către unguri a anului revoluţionar 1848 este pentru românii din Transilvania o ofensă sinistră, ce aduce aminte de uciderea a peste 40.000 de români care nu înţelegeau să intre în “raiul maghiar”. Preoţi sugrumaţi, 300 de sate arse, mii de români tăiaţi, împuşcaţi, spânzuraţi, căzuţi în lupte.

Martie 1990 a însemnat pentru România un moment critic, în care s-a pus în operă de către Budapesta un plan care urmărea internaţionalizarea chestiunii maghiare din România şi obţinerea secesiunii sau autonomiei unor judeţe în care se aflau şi maghiari – operaţiune care ar fi dus de facto la refacerea Regiunii Autonome Maghiare din perioada stalinistă.

La începutul anului 1990, UDMR a iniţiat reorganizarea învăţământului în judeţele Mureş, Harghita şi Covasna, pe principiul segregării, al separării de români. În data de 19 ianuarie 1990, Consiliul judeţean Mureş al FSN a hotărât separarea etnică a liceelor mureşene. UDMR a trecut la scoaterea cu forţa a profesorilor români din şcoli. Elevii români au fost supuşi maltratărilor de către colegii lor maghiari.

Operaţiunea s-a continuat în Sf. Gheorghe, la Odorheiul Secuiesc, la Tg. Secuiesc şi la Miercurea Ciuc. Numele româneşti ale şcolilor au fost înlocuite cu nume ungureşti, printre care apare şi numele unui cunoscut criminal de război ungur, Wass Albert.

În data de 15 martie, sub pretextul sărbătoririi revoluţiei de la 1848, în Transilvania, au sosit numeroase autobuze cu “turişti unguri” – peste 15.000 – în contextul deschiderii largi a graniţelor ţării începând cu decembrie 1989.
În data de 19 martie 1990, CPUN Mureş lansează ideea (re)înfiinţării Regiunii Autonome Maghiare – susţinută de liderii maghiari Kincses Elod, Kiräly Käroly, Jakobffy Attila, Tokés Andräs, Smaranda Enache. Smaranda Enache, o persoană extrem de apropiată de Kincses Elod, fusese activistă a UTC, şefă a Asociaţiei Studenţilor Comunişti şi secretar al BOB a PCR, înainte de 1989. Imediat după 1989, Smaranda Enache se numără printre principalii promotori ai separatismului şcolar şi universitar, contribuind la escaladarea tensiunilor care au dus la evenimentele din martie 1990 de la Târgu Mureş.

Miza secesiunii Ardealului

“Comandanţii” locali ai operaţiunii din martie 1990 au fost Kiräly Käroly, vicepreşedinte al C.P.U.N. Bucureşti, Sütö Andräs, preşedintele UDMR Mureş, şi Kincses Elöd, vicepreşedinte al C.P.U.N. Mureş. Alături de aceşti şefi de formaţii şi echipe, selecţionate şi pregătite în Ungaria şi la Târgu-Mureş, cât şi în alte localităţi din Transilvania au pus la cale o serie de măsuri care ar fi urmat să ducă la obţinerea autonomiei Ardealului.

La Tg. Mureş izbucneşte violenţa în stradă, manifestanţii maghiari, între care se află oameni înarmaţi şi bine organizaţi, blochează accesul în oraş al manifestanţilor români. Confruntările sângeroase sunt soldate cu 6 morţi şi 263 de răniţi, în cea mai mare parte români (4 morţi şi 198 răniţi). La Ernei, Dumbrăvioara, Sângeorgiul de Mureş se ridică bariere, românii sunt agresaţi cu furci, lopeţi, bare, pietre etc. Fabrica de pâine lasă fără pâine populaţia română a municipiului.

S-au organizat greve, provocări la adresa armatei, distrugerea de statui româneşti, acţiuni de impunere a înscrisurilor maghiare, de sfidare a limbii române, care au culminat cu manifestări de stradă masive şi cererea sprijinului politic şi militar pentru consolidarea enclavei din Transilvania sau obţinerea independenţei Ardealului.
Echipe de filmare din Occident, au prezentat lumii europene reportaje în care ungurii erau sistematic prezentaţi drept victime, iar românii agresaţi, cum ar fi Mihai Cofariu, maltratat sălbatic de unguri, erau descrişi drept “victime maghiare ale agresiunii româneşti”. Smaranda Enache a fost cea care a pretins, la televiziunea franceză, că Mihai Cofariu era un ungur călcat în picioare de români, contribuind la durabila diversiune a victimizării ungurilor şi la transformarea călăilor în victime, parte a unui război imagologic declanşat de Budapesta ce durează de câteva decenii.

Sursa

Pe mai multe forumuri, în multe comentarii şi chiar pe chat-uri am văzut, în disputele cu ungurii – şi alţi alogeni – repetată iar şi iar O MARE PROSTIE, la care nu am văzut pe nimeni să răspundă.
Dar care e prostia?

rromini fara istorie
de bozgoru (2006-12-10 14:50:50)

din istoria voastra lipsesc 1.000 ( O MIE) de ani, incepand cu anul 273-retragerea aureliana. Nimeni dintre romani nu spune unde ati stat 1.000 de ani, nu 100, nu 10. Credeti basme cu glad si menumorut, pai astia erau romani?

Cât de furat de ceartă poţi să fi, ca Român, sau cât de pătimaş, ca ungur, ca să nu poţi face o simplă operaţie aritmetică?
Chiar dacă pornim de la datele proclamate de unguri, 273+1000=1273!
Ori Românii sunt atestaţi ca atare din sec. IX cel puţin!
Deci, de fapt, 800-273=527!
Deci, aproape jumătate din perioada presupusă!
Oricum, primele atestări ale Românilor ca Românii sau Valahi sunt dinaintea venirii ungurilor în zonă, dar asta este altă problemă, de care ei se feresc mult.
Revenind la MAREA PROSTIE a “golului” de 1000 de ani (o formulă gazetărească fără acoperire ştiinţifică), să observăm că nu are nici o acoperire şi că se bazează doar pe vorbe goale.

Astfel, retragerea trupelor sub Aurelian va fi urmată de reocuparea Banatului, Olteniei şi sudului Munteniei sub Constantin cel Mare, la începutul sec. IV.
Deci, în loc de 273 ajungem la 331, când are loc invazia goţilor, taifalilor şi dacilor liberi… Dar! Constantin cel Mare îi înfrânge, îi supune şi îi transformă în federaţi ai Romaniei!
Deci, chiar pentru nordul Dunării, ajungem la 367-369, când iar are loc un conflict cu goţii, care îi sprijineau pe cei care erau împotriva împăratului Valens. Deci goţii erau parte activă în problemele interne ale Romaniei!
Valens va rezolva problema şi va fi şi pus la punct în erezia sa ariană de episcopul Vetranion sau Betranion de Tomis (român, desigur).
Ajungem prin urmare la 375, anul invaziei hunilor!
Adică la peste 100 de ani de data vehiculată de ungurii inculţi sau răuvoitori ca limită pentru Dacia nord-dunăreană!
Dar invazia hunilor nu înseamnă dispariţia Românilor nordici, nici a datelor despre ei!
În 381, adică la 6 ani după invazia hună şi izgonirea goţilor din zonă, carpii vor ataca, pentru ultima dată, Romania sud-dunăreană. Erau încă acolo şi încă puternici!
Dar, mai mult decât atât, la curtea lui Atila (care era hun, săracul, nu ungur, cum îl văd astăzi unii), sunt atestaţi Românii! Mai mult, stăpânirea Romaniei cu capitala la Constantinopole asupra Munteniei şi Olteniei continuă până pe la 440, când se va reduce la câteva capete de pod. Acestea sunt menţinute încă, precum este menţinută şi legătura Romaniei cu Românii nord-dunăreni. În liniştirea hunilor un rol foarte mare îl joacă marele general Flavius Etius, Român din Durostor (fiul lui Gaudenţiu), care îi înfrânge la Nedao, în româneasca Panonie (astăzi în Ungaria), în 451.
Am ajuns, iată, în a doua jumătate a secolului V!
Departe de 273…
Dar ce se întâmplă mai departe?
Ei bine, gepizii, care fuseseră supuşi de goţi în vremea în care aceştia erau federaţi ai Romaniei, care, de asemenea, fuseseră preluaţi de huni şi folosiţi de aceştia în administrarea Transilvaniei de astăzi şi a altor zone româneşti, vin la putere! Ei vor prelua de la huni controlul asupra majorităţii teritoriului stăpânit de huni. Deci, viaţa merge mai departe, la fe şi istoria noastră, până la 567.
Intrăm, iată, în secolul VI, de când datează cele mai vechi biserici (creştine, desigur) de la nord de Dunăre, care se găsesc, desigur, în vechea Dacie nord-dunăreană.
Mai mult, marele nostru împărat Iustinian (527-565), va aduce din nou sub directa administrare a Romaniei şi Oltenia şi Muntenia, accentuând şi mai mult dependenţa de Constantinopol a gepizilor.
În 567 avarii aliaţi cu longobarzii înving pe gepizi şi îşi rezervă pentru ei veniturile Transilvaniei şi ale altor zone, aparatul administrativ fiind asigurat în multe părţi chiar de gepizii înfrânţi.
Aceeaşi continuitate a poporului, aceeaşi frământare la nivelul conducerilor: apa trece, pietrele rămân.
Mauriciu, ultimul împărat român înainte de grecizarea Romaniei (grecizare care câştigă puterea desăvârşit după invazia slavă din 602), scrie Arta militară în care, vorbind despre strategiile pentru războaiele de la nord de Dunăre, atrage atenţia că Românii nordici care se oferă călăze sunt uneori de partea inamicului, deci trebuie acceptaţi cu prudenţă.
Atenţie!!!!
610 urcă pe tronul de la Constantinopole Heraklios, care înlătură latina ca limbă oficială a Romaniei şi o înlocuieşte cu… greaca!
Pentru a-şi justifica stăpânirea în Romania, grecii se proclamă… “romei” şi urmaşi ai Imperiului roman!
Ca urmare, evită din răsputeri să amintească de Români, adevăraţii moştenitori, pe care îi jefuiseră de moştenirea părintească.

După cum vom vedea curând, acest lucru a trezit o mare ură a Românilor faţă de greci şi, fireşte, i-a făcut aliaţi ai slavilor. De altfel era şi o înrudire veche între Români şi slavi, de vreme ce aceştia din urmă fuseseră civilizaţi de către triburile dacice nordice, iar unii slavi încă păstrau învăţăturile lui Zalmoxis şi Anarchasis (chiar în sec. VIII-IX).
Alianţa dintre slavi şi Români, ura Românilor faţă de grecii care îi persecutau permanent şi alte elemente similare vor apărea în primele documente bizantine care se referă iar deschis la Români.
Chiar dacă am ignora arheologia şi am accepta un gol documentar între 610 şi sec. IX, tot avem o distanţă de MAXIMUM 200 de ani. Şi, totodată, anterioritate faţă de unguri.
Deci, golul de 1000 de ani nu există decât în imaginaţia şi incultura unora.
El a fost cel mult o figură de stil pentru a arăta puţinătatea informaţiilor documentare din vremea respectivă, nu lipsa lor totală.

Pr. Mihai Andrei Aldea,Forumul Sfantul Daniil Sihastrul

1. Un cantec istoric ne-aduce aminte
Ca fratii in veci vor fi frati
Un cantec de lupta batran ca Unirea
Voi, compatrioti, ascultati

2. Treceti, batalioane romane, Carpatii
La arme cu frunze si flori
V-asteapta izbanda, v-asteapta si fratii
Cu inima la trecatori

3. Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheama
Nadejdea e numai la noi
Saruta-ti, copile, parintii si fratii
Si-apoi sa mergem la razboi

4. ‘Nainte, ‘nainte spre marea Unire
Hotarul nedrept sa-l zdrobim
Sa trecem Carpatii, ne trebuie Ardealul
De-o fi se ne-ngropam de vii

5. Cu sabii facura Unirea, ce inimi
Spre Alba cu totii mergeam
Toti oamenii tarii semnau intregirea
Vointa intregului neam

6. Cu toii eram regimente romane
Moldova, Muntenia, Ardeal
Fireasca Unire cu patria-muma
Ne-a fost cel mai drept ideal

7. Aceasta-i povestea Ardealului nostru
Si-a neamului nostru viteaz
Istoria-ntreaga cu lupte si jertfe
Traieste-n Unirea de azi

8. Dreptatea si pacea vegheaza Carpatii
Si tara e frunze si flori
A noastra-i izbanda, ai nostri sunt fratii
Traiasca in veci trei culori

9. Vrem liniste-n tara si pace in lume
Dar dac-ar veni vreun blestem
Carpatii si fratii sari-vor ca unul
Urmand comandantul suprem

10. Treceti, batalioane romane, Carpatii
La arme cu frunze si flori
V-asteapta izbanda, v-asteapta si fratii
Cu inima la trecatori

Mihail Fărcăşanu (n. 10 noiembrie 1907, Bucureşti – d. 14 iulie 1987, Washington, DC, Statele Unite) a fost un jurist, politician şi scriitor român. A fost preşedintele organizaţiei Tineretului Naţional Liberal din 1940 până în 1946. Urmărit de autorităţi pentru acţiunile sale anti-comuniste, a reuşit să fugă din ţară în 1946, fiind ulterior condamnat la moarte în contumacie. A fost membru în Comitetul Naţional Român şi în Liga Românilor Liberi, fiind ales preşedinte al acesteia în 1953. A fost primul director al secţiei române a postului de radio “Europa Liberă”. Principala sa operă literară este romanul “Frunzele nu mai sunt aceleaşi”, publicat în 1946 sub pseudonimul Mihail Villara, roman care a fost distins cu premiul editurii Cultura Naţională.

Genealogie

Familia Fărcăşanu descinde din Popa Stoica din Fărcaş, în ţinutul Romanaţilor, preot care a abandonat biserica şi a luat armele împotriva turcilor, distingându-se în războaiele lui Mihai Viteazul, care l-a numit agă. În 1595 Aga Fărcaş a comandat o armată cu care a trecut Dunărea, cucerind cetatea Nicopole şi cu care a înaintat spre Vidin unde a fost învins de către turci, pierzându-şi viaţa împreună cu mulţi alţi boieri.

După Aga Fărcaş, familia a avut o succesiune de demnitari domneşti printre care se menţionează:

• Radu Fărcăşanu, vel-căpitan în 1639, vistier în 1652, mare stolnic în 1657 şi mare vornic;
• Barbu Fărcăşanu, vel-logofăt şi vel-vistier în 1674;
• Matei Fărcăşanu, mare stolnic în divanul ţării din 1731;
• Constantin Fărcăşanu, biv-vel serdar, unul din semnatarii memoriului boierilor olteni adresat în 1720 principelui Eugeniu de Savoia în timpul ocupaţiei austriece;
• Enache Fărcăşanu, pitar, numit de principele Mavrogeni ispravnic de Romanaţi. ^[1]

Tinereţe şi studii

Mihail Fărcăşanu s-a născut la 10 noiembrie 1907 în Bucureşti, fiu al lui Gheorghe Fărcăşanu şi al Mariei Fărcăşanu (născută Vasilescu). Tatăl său era licenţiat în drept, dar nu a practicat avocatura. În afară de Mihail, părinţii au mai avut încă trei băieţi, Gheorghe, Paul (adoptat de un unchi, generalul Paul Zotta) şi Nicu, precum şi două fete: Margareta (măritată Bottea) şi Mia (măritată Lahovari).

Părinţii săi au locuit la Râmnicu Vâlcea unde Mihail a urmat şcoala primară şi apoi s-a înscris la Liceul Alexandru Lahovari (în prezent Colegiul Naţional Alexandru Lahovari), pe care l-a absolvit în 1927, fiind unul din cei mai buni elevi ai promoţiei sale. Tot în 1927 s-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, trecându-şi examenul de licenţă în 1931.

În 1935 pleacă în străinătate pentru a-şi completa studiile. Urmează pentru început cursurile de ştiinţe politice de la London School of Economics cu profesorul Harold Laski, care avea vederi socialiste şi a devenit ulterior, în perioada 1945–1946, preşedintele Partidului Laburist englez. După descrierea Londrei anilor săi de studenţie, rezultă că Fărcăşanu nu era foarte entuziasmat de sistemul de educaţie englez. Este de asemenea posibil să fi considerat vederile profesorului Harold Laski prea radicale şi prea orientate spre stânga. Indiferent de motive, Fărcăşanu a decis să-şi susţină examenul de doctorat la Berlin şi nu în Regatul Unit^[2]. Îşi completează studiile juridice în Germania, la Universitatea Friedrich Wilhelm (din 1948 redenumită Universitatea Humboldt) din Berlin. Şi-a elaborat teza de doctorat cu titlul “Über die geistesgeschichtliche Entwicklung des Begriffes der Monarchie” (“Despre evoluţia istorică a conceptului de monarhie”), sub conducerea celebrului profesor de drept şi om de ştiinţă german Carl Schmitt. Teza, susţinută în 1938, a fost publicată ulterior la editura Konrad Tiltsch din Würzburg. În România teza este tipărită în 1940 sub titlul “Monarhia socială”, la editura Fundaţiei pentru Literatură şi Artă Regele Carol II, o ediţie mult lărgită şi completată.

Întors în ţară, intră în Partidul Naţional Liberal (Brătianu). Tot în 1938 se căsătoreşte cu Pia Pillat, fiica poetului Ion Pillat şi a pictoriţei Maria Pillat Brateş, devenind cumnat al criticului şi romancierului Dinu Pillat şi al scriitoarei Cornelia Pillat. Soţia sa era nepoată a lui Dinu Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal.

Începutul activităţii de publicist

În 1939 este numit editor şef al revistei « Rumanian Quarterly » organ trimestrial al Societăţii Anglo-Române. Preşedintele societăţii era Nicolae Caranfil, cu care Fărcăşanu avea să colaboreze strâns în cadrul Comitetului Naţional Român şi al Ligii Românilor Liberi. Vicepreşedinţi ai societăţii erau Zoe Gheţu, George Cretzianu şi Fr. Flow, iar secretari onorifici Nicolae Chrissoveloni, Paul Zotta şi I. Mateescu. Revista avea menirea de a contribui la cunoaşterea valorilor culturale ale celor două ţări şi să pună în evidenţă interferenţele spirituale ale celor două culturi. Apărută în condiţii grafice deosebite, revista cuprindea articole semnate de personalităţi româneşti ca Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, Tudor Arghezi, Matila Ghyka, K.H. Zambaccian, Al. O. Teodoreanu, Cella Delavrancea, Militza Pătraşcu dar şi străine ca scriitorii Derek Patmore şi Henry Baerlein sau jurnalistul Sir Arthur Beverley Baxter. Fărcăşanu semna un important eseu intitulat “The sense of the new political regime of Romania”. Din cauza izbucnirii războiului, revista şi-a încetat apariţia după primul număr.

În septembrie 1940 este numit de către Dinu Brătianu, preşedinte al Tineretului Naţional Liberal. Cu toate că activitatea partidelor politice fusese suspendată de generalul Ion Antonescu, Partidul Naţional Liberal şi-a continuat o anumită activitate, în special în domeniul publicistic. În perioada 1940-1944 Mihail Fărcăşanu a condus redacţia oficiosului PNL, “Românul”, a lucrat în comitetul de redacţie al revistei “Pământul românesc” şi a publicat articole în periodicul antitotalitar, “Viaţa Nouă”. În 1942 publică eseul “Libertate şi existenţă”. Între 1943-1944 a fost corespondent de război pe Frontul de Est. La catastrofa de la Cotul Donului nu a lipsit mult ca să fie capturat de ruşi, s-a retras în ultimul moment. ^[3]

S-au putut organiza întruniri liberale cu un caracter ceva mai restrâns. Astfel, a fost înfiinţată gruparea intelectuală liberală Păreri Libere dintre membrii fondatori făcând parte Mihail Romniceanu, Aurelian Bentoiu, Hurmuz Aznavorian, Costel Ţăranu, Dumitru Alimănişteanu, Ion Floroiu şi Ionel Alimăneşteanu. Ulterior au mai fost cooptaţi Mihail Fărcăşanu, Paul Zotta şi Ion Zurăscu. Gruparea era un cenaclu în care se discutau atât probleme politice, cât şi probleme de cultură, în special de literatură.

Perioada după 23 August 1944

Imediat după 23 august 1944 este reînfiinţat cotidianul “Viitorul”, organul Partidului Naţional Liberal (interzis din 1938, mai întâi de Carol al II-lea, apoi de Antonescu), iar Mihai Fărcăşanu devine directorul ziarului. Prin editorialele pe care le scrie, face din acest ziar o tribună de luptă pentru apărarea libertăţii, pentru salvarea instituţiilor democratice din România, grav ameninţate prin prezenţa trupelor Armatei Roşii în ţară. Datorită articolelor sale pătimaşe şi vehemente îndreptate împotriva comuniştilor, aceştia au supranumit “Viitorul”, Vitriolul ^[3]

În septembrie 1944, la propunerea lui Gheorghe Brătianu, este reales ca preşedinte al Tineretului Naţional Liberal. În această calitate, desfăşoară o activitate susţinută de reorganizare a organizaţiei care redevenise legală şi de răspândire a ideilor liberale în cadrul tineretului, în scopul de a forma cadrele care ducă mai departe aceste idei.

După eliberarea Ardealului de Nord, Ana Pauker s-a deplasat la Cluj unde a ţinut un discurs în care, pentru a atrage populaţia maghiară de partea comuniştilor, afirma că ungurii erau majoritari în cea mai mare parte a oraşelor din Transillvania. La 19 noiembrie 1944, Mihail Fărcăşanu prezida o reuniune a tineretului libral în cursul căreia a ţinut o cuvântare în care critica vehement afirmaţiile Anei Pauker. Era prima critică publică îndreptată împotriva ei şi a generat o ripostă violentă din partea presei comuniste. A fost acuzat de a fi un agent al lui Goebbels, un inamic al poporului şi al muncitorilor, un adversar al reformei agrare, un sabotor al producţiei naţionale. Când a publicat în ziarul Viitorul traducerea romanului lui Ernest Hemingway For Whom the Bell Tolls (Pentru cine bat clopotele) presa comunistă l-a acuzat de fascism. ^[4]

Printre primele măsuri ale comuniştilor în drumul lor de a ajunge la putere a fost “epurarea” serviciilor de poliţie şi siguranţă. La presiunea reprezentanţilor sovietici din Comisia de Armistiţiu, Nicolae Penescu (ministru de interne în guvernul Sănătescu) şi Nicolae Rădescu (care deţinea şi portofoliul internelor în guvernul pe care îl conducea) au cedat presiunilor şi au îndepărtat din organizaţiile respective numeroşi ofiţeri şi agenţi, care erau înlocuiţi cu alţii cu vederi favorabile comuniştilor. Aceste acţiuni au fost aprobate de conducerile Partidului Naţional Ţărănesc şi Partidului Naţional Liberal, care aveau iluzia că, în urma unor asemenea acţiuni, vor fi priviţi mai favorabil de Moscova. Acest punct de vedere a fost combătut de Mihail Fărcăşanu, care a scos în evidenţă consecinţele nefaste ale infiltrării comuniştilor în organele de poliţie şi securitate. ^[5]

În ianuarie 1945 Mihail Fărcăşanu ia parte activă la organizarea Conferinţei Pregătitoare a Congresului Tineretului Naţional Liberal. Conferinţa, la care Fărcăşanu a prezentat cuvântul de deschidere, a avut loc la Sinaia, cu prilejul comemorării a 11 ani de la asasinarea lui I. G. Duca şi a repunerii plăcii comemorative din gara Sinaia, distrusă de legionari.

In ziua de 11 februarie, generalul Radescu rostea în sala Cinematografului ARO (Patria) un discurs în care prezenta politica pe care intenţiona să o urmeze guvernul său, inclusiv o reformă agrară mai radicală decât cea înfăptuită ulterior de comunişti. Comuniştii intenţionau să împiedice ţinerea discursului, dar, printr-o stratagemă, locul întrunirii a fost schimbat în ultimul moment, ceea ce nu a mai permis intervenţia comuniştilor. Relatând evenimentele din Bucureşti, ziarul “Pravda”, organul PCUS de la Moscova a publicat un articol în care partidele istorice şi “banda lui Fărcăşanu” erau acuzate de a fi organizat demonstraţia în favoarea generalului Rădescu, deşi acesta era încă primul ministru legal al ţării ^[3]

La 13 februarie 1945, în timpul unei manifestatii împotriva guvernului condus de generalul Nicolae Rădescu, comuniştii scandau: “Cerem arestarea lui Ţeţu!”, “Cerem arestarea lui Fărcăşanu!” ^[6]. În ultima perioadă a guvernării lui Nicolae Rădescu comuniştii încercau să dezorganizeze partidele “istorice”, atrăgând o parte din membrii acestor partide în Blocul Partidelor Democrate (BPD). Astfel facţiunea dizidentă a partidului liberal, condusă de Gheorghe Tătărăscu şi cea a partidului ţărănesc, condusă de Anton Alexandrescu au părăsit partidele istorice şi au intrat în BPD. Asemenea încercări de creare a unor disensiuni s-au orientat şi spre organizaţiile de tineret. Astfel a avut loc o întâlnire între Mihail Fărcăşanu, în calitate de conducător al tineretului liberal şi Nicolae Ceauşescu, în calitate de secretar al Uniunii Tineretului Comunist (UTC). În cadrul acestei întâlniri, care a avut loc la sfârşitul lunii februarie 1945, Ceauşescu ar fi încercat să îl determine pe Mihail Fărcăşanu să defecteze cu organizaţia sa, oferindu-i un portofoliu ministerial în următorul guvern. Nu există detalii asupra convorbirii dintre rafinatul doctor în ştiinţe politice şi ucenicul cizmar absolvent a patru clase primare, dar încercările lui Ceauşescu de a-l recruta pe Fărcăşanu au fost un eşec total^[6].

Discuţiile cu privire la atitudinea partidelor istorice au urmat şi după preluarea puterii de către guvernul Petru Groza. Iuliu Maniu susţinea menţinerea strategiei de opoziţie pe care partidul o adoptase în trecut, atât în perioada când fusese deputat la Budapesta, cât şi după primul război mondial, chiar şi în perioada în care partidele fuseseră legal interzise. Acest punct de vedere a fost acceptat şi de Dinu Brătianu, care era mai puţin convins de corectitudinea acestei politici, dar care considera că trebuie să adopte un punct de vedere comun cu cel al ţărăniştilor. Mihail Fărcăşanu a căutat să-i convingă că o asemenea atitudine constituia o eroare, cu urmări greu de calculat. După Fărcăşanu, speranţa că excesele comuniştilor vor fi limitate printr-o intervenţie a occidentului era o iluzie şi includerea în guvernul Groza a unor reprezentanţi dizidenţi ai partidului liberal, cum era Gheorghe Tătărăscu, nu trebuia interpretată ca expresia unei dorinţe de colaborare a comuniştilor cu alte partide. Maniu, Brătianu şi mulţi alţi conducători ai celor două partide au plătit cu viaţa subevaluarea pericolului comunist. Dar opoziţia energică a lui Mihail Fărcăşanu a deranjat pe mulţi dintre conducătorii ţărănişti, care îl considerau pe Fărăşanu lipsit de experienţă şi atitudinea lui ca arogantă în faţa unor politicieni cu vechi state de serviciu. Aceste divergenţe arată de ce ţărăniştii l-au tratat pe Fărcăşanu cu o duşmănie perpetuă, chiar şi în emigraţie. ^[6]

În toamna anului 1945, Mihail Fărcăşanu a participat, din partea Tineretului Naţional Liberal, la organizarea marei manifestaţii care a avut loc în Piaţa Palatului, la 8 noiembrie, ziua onomastică a regelui, manifestaţie care a fost brutal reprimată de forţele comuniste. Rapoartele organelor de siguranţă au scos în evidenţă rolul lui Mihail Fărcăşanu şi al lui Constantin Bebe Brătianu.^[6]

În ultima zi a anului 1945 au sosit la Bucureşti delegaţii puterilor aliate Sir Archibald Clark-Kerr, Averell Harriman şi Andrei Ianuarievici Vâşinski. În urma discuţiilor, au fost cooptaţi în guvern ca miniştri fără portofoliu Emil Haţieganu din partea Partidului Naţional Ţărănesc şi Mihail Romniceanu din partea Partidului Naţional Liberal. În februarie 1946 a fost autorizată şi publicarea oficioaselor celor două partide. Deoarece titlul ziarului Viitorul fusese preluat de dizidenţa partidului liberal condusă de Gheorghe Tătărăscu, Partidul Naţional Liberal a decis ca noul oficios al partidului să fie numit Liberalul, titlu care fusese folosit în trecut de numeroase periodice liberale, dintre care cel mai cunoscut era cel care fusese publicat la Iaşi sub conducerea lui Nicolae Gane şi apoi al lui George G. Mârzescu. Fiind urmărit de autorităţi, Mihail Fărcăşanu nu a mai preluat conducerea ziarului, care i-a revenit lui Azra Berkowitz.

În această perioadă Mihail Fărcăşanu organizează un ciclu de trei conferinţe care trebuiau să se ţină în sala de conferinţe a Fundaţiei Carol I în zilele de 12, 19 şi 26 mai 1945. Inspirate dintr-un citat din Constantin I. C. (Dinu) Brătianu: “Libertăţile se cuceresc uneori fără jertfe. Dar ele nu se pot menţine decât cu jertfe”, conferinţele, la care se înscriseseră zece conferenţiari, urmau să se desfăşoare după următorul program:

• I. Cucerirea libertăţii – conferenţiari Mihail Fărcăşanu, Dan Amedeu Lăzărescu, Radu Câmpeanu;
• II. Pierderea libertăţii – conferenţiari George Fotino, Victor Papacostea, C.C. Zamfirescu;
• III. Recâştigarea libertăţii – conferenţiari Alice Voinescu, Paul Dimitriu, Paul Zotta, Mihai Popescu.

La prima conferinţă, după primele cuvinte rostite de Mihail Fărcăşanu, au izbucnit de la balcon zbierete amestecate cu invective, ale unui grup de agitatori ai PCR, lozinca repetată la nesfârşit fiind “Vi s-au luat moşiile”. Fărcăşanu a încercat zadarnic să înceapă un dialog cu agitatorii. Conferinţa nu a putut fi ţinută, ceea ce a fost interpretat ca o biruinţă a elementelor disturbatoare.^[7] Totuşi, tocmai modul comuniştilor de a întrerupe conferinţa a demonstrat, dacă mai era necesară o demonstraţie, că cei care aveau funcţii în PCR echivalente cu cele ale lui Fărcăşanu, adică Nicolae Ceauşescu, conducătorul tineretului comunist şi Silviu Brucan, redactorul şef al ziarului “Scânteia”, nu erau în stare să ia parte la o dezbatere în cadrul căreia să-şi susţină ideologia, trebuind să recurgă la grupuri de derbedei care să perturbe dezbaterile. De altfel, chiar lozinca principală scandată de agitatorii comunişti, dovedea că acuzaţia pe care Fărcăşanu o adusese comuniştilor cu prilejul conferinţei de la Sinaia pentru comemorarea lui I.G. Duca, anume că urmăreau egalizarea în sărăcie a întregii populaţii, era corectă. Acţiunea cu care se lăudau comuniştii era exproprierea bunurilor, nu împroprietărirea celor nevoiaşi, linia egalizării în bunăstare fiind cea susţinută de liberali şi combătută de comunişti.

Secretarul general al PNL, Constantin (Bebe) Brătianu, care lucrase cu Teohari Georgescu în perioada guvernului Rădescu, a reuşit să-l convingă pe acesta să accepte reprogramarea conferinţelor fără intervenţia agitatorilor comunişti. La 19 mai Fărcăşanu a reuşit să prezinte prima conferinţă, însă, tot din ordinul Ministerului de Interne, celelalte două conferinţe ale ciclului au fost interzise. A fost ultima apariţie a lui Mihail Fărcăşanu într-o acţiune publică din România.

În mai 1946, Direcţia Generală a Poliţiei a redactat o sinteză referitoare la Partidul Naţional Liberal (Dinu Brătianu), deşi poliţia de ordine publică, nu era abilitată să facă analize politice. Raportul susţine că Mihail Romniceanu ar fi emis în numele conducerii PNL un ordin secret, care a fost transmis de secretarul său Nicolae Magherescu către toate organizaţiile partidului. În conformitate cu acest ordin, organizaţiile urmau să treacă imediat la la organizarea unei poliţii secrete permanente a PNL, care să participe la toate întrunirile electorale. Raportul mai arăta că trebuiau formate şi puternice organizaţii de agenţi informatori, care să înainteze săptămânal rapoarte scrise. Această poliţie secretă a PNL ar fi fost coordonată de Mihail Fărcăşanu. O organizaţie similară ar fi fost organizată de Partidul Naţional Ţărănesc, sub conducerea lui Corneliu Coposu. Aceste servicii secrete nu au existat niciodată, dar raportul a fost suficient pentru a determina urmărirea lui Mihail Fărcăşanu care a fost nevoit să intre în clandestinitate. ^[6]

Plecarea din ţară

Conştient că viaţa îi este în pericol dacă rămâne în România, Mihail Fărcăşanu a făcut pregătiri pentru a fugi din ţară. El a fost ajutat de Matei Ghica-Cantacuzino, un vechi prieten, pilot de performanţă, care fusese şi pilot militar pe frontul de est, ajungând până la Stalingrad, unde participase la bombardarea gării din oraş la 5 octombrie 1942.^[8] Ghica-Cantacuzino plecase, după război, din România însă se reîntorsese cu intenţia de a ajuta anumiţi prieteni să fugă.

S-a convenit cu familia Fărcăşanu că evadarea în Occident va avea loc, în octombrie 1946, de pe un mic aeroport militar din Caransebeş. Un bombardier de un tip mai vechi, care tocmai fusese reparat şi care trebuia readus la baza sa de la Braşov, urma să fie utilizat în acest scop. O comisie guvernamentală sosise cu o zi înainte la Caransebeş pentru a inspecta avionul şi pentru a se asigura că avionul nu avea pasageri clandestini la bord, iar cantitatea de benzină din rezervor nu era mai mare decât cea necesară unui zbor de aproximativ 300 de km, distanţa în linie aeriană între Caransebeş şi Braşov.

În înţelegere cu Matei Ghica-Cantacuzino, mecanicul avionului modificase însă indicatorul de benzină, care arăta un rezervor umplut parţial când în realitate avionul era cu plinul făcut. Mihail Fărcăşanu, împreună cu soţia sa Pia şi prietenul lor, Vintilă Brătianu stăteau ascunşi în nişte boscheţi din apropierea pistei de decolare. Avionul a început să ruleze pe pistă, sub privirea comisiei guvernamentale de la Bucureşti, având la bord numai pe Matei Ghica-Cantacuzino care pilota avionul şi pe mecanicul de bord. Ajuns la capătul pistei, într-un loc în afara razei vizuale a micului turn de control, pe când avionul îşi ambala motoarele, soţii Fărcăşanu şi Vintilă Brătianu au sărit în avion care a decolat imediat.

În spaţiul aerian al Iugoslaviei avionul a fost reperat de aviaţia de vânătoare şi a fost nevoie de toată dibăcia lui Matei Ghica-Cantacuzino să o evite, zburând printre nori. Avioanele iugoslave au tras asupra lor şi avionul a fost chiar atins de gloanţe. Cu benzina în bună parte consumată, avionul a început traversarea Mării Adriatice, în condiţii foarte dificile, deoarece pe lângă faptul că rezervoarele erau aproape goale, în urma tirurilor iugoslave, avionul nu mai avea niciun aparat în funcţiune în afară de altimetru. Cu ultimele picături de benzină au reuşit să aterizeze pe un aeroport militar la Bari, în Italia. Ivor Porter, care în acea perioadă lucra la Legaţia Regatului Unit din Bucureşti şi era la curent cu tentativa de evadare, avea gata pregătită o telegramă pe care a expediat-o de la Bucureşti la Bari, pentru ca fugarii să fie luaţi imediat sub protecţia forţelor aeriene britanice. În memoriile sale Ivor Porter susţine că, în lipsa acestui mesaj, exista riscul ca fugarii să fie retrimişi în ţară. Evadarea a fost descrisă de Ivor Porter în cartea sa “Operaţia Autonomous” ^[9] Evadarea face şi subiectul romanului “Zbor spre libertate. Scrisori din exil”, de Pia Pillat Edwards, prima soţie a lui Mihail Fărcăşanu. Romanul a fost tipărit iniţial în limba engleză, la Londra, în 1972 fiind apoi publicat, în traducere românească, de către editura Humanitas în 2002. Personajele romanului au nume fictive: astfel Matei Ghica Cantacuzino are în roman numele de Ştefan Criveanu, iar Ivor Porter numele de Chris Nelson. ^[10]

Condamnarea de către regimul comunist

Mihai Fărcăşanu reuşise să plece din ţară în ultimul moment în care aceasta mai era posibil. Cu câteva zile mai târziu a început procesul unei presupuse “Mişcări Naţionale de Rezistenţă”, primul din seria de procese politice de tip stalinist din România. Prima notă referitoare la această mişcare a fost emisă la 27 iulie 1945 de “Direcţiunea Generală a Poliţiei” care preciza că “Mişcarea de rezistenţă organizată de partidele reacţionare este dirijată de generalul Aurel Aldea, fost ministru de Interne, care are comanda acestei organizaţii..” Generalul Aurel Aldea a fost arestat la 27 mai 1946, fiind acuzat că ar fi avut în subordine o organizaţie intitulată “Graiul sângelui”, înfiinţată de Ion Vulcănescu, fost secretar particular al lui Nicolae Rădescu. ^[11]

Nu există informaţii exacte asupra acestei Mişcări Naţionale de Rezistenţă. Declaraţiile smulse sub tortură ale inculpaţilor, care nu au fost confirmate de nicio sursă independentă, nu constituie informaţii credibile. Este posibil ca generalul Aldea să fi avut intenţia să organizeze o mişcare de rezistenţă şi chiar să fi avut discuţii în această privinţă cu Mihai Fărcăşanu, adept al unei opoziţii active faţă de regimul comunist, şi cu alţi politicieni. În orice caz, mişcarea nu a trecut niciodată de stadiul de intenţie şi nu a fost concretizată. Au existat mişcări ale unor grupuri paramilitare în nordul Ardealului, cum era mişcarea “Sumanele Negre”, însă aceste mişcări nu erau coordonate nici de Aldea, nici de politicienii din Bucureşti. După ieşirea din detenţie, Ion Vulcănescu a declarat că organizatia “Graiul sângelui” nu existase de fapt, fiind un simplu proiect, descoperit de Siguranţă pe parcursul percheziţiilor efectuate în imobilul de pe Strada Clopotarii Vechi nr. 4, după fuga lui Nicolae Rădescu din ţară. ^[11]

Procesul în care au fost implicaţi generalul Aurel Aldea şi încă aproape 100 de militari şi civili, desfăşurat între 11 şi 18 noiembrie 1946, s-a încheiat prin sentinţe draconice.

În afară de conducători ai sumanelor negre ca Locotenent Colonel Eugen Plesnilă, Dumitru Şteanta sau Nicolae Paliacu au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă şi generalul Aurel Aldea, fost ministru de interne în guvernul generalului Constantin Sănătescu, şi generalul Constantin Eftimiu fost ministru al lucrărilor publice şi comunicaţiilor în acelaşi guvern. Mulţi acuzaţi au fost condamnaţi, în contumacie, tot la muncă silnică pe viaţă; unii dintre ei ca Mihai Fărcăşanu, Vintilă Brătianu (Vintilică) şi Horaţiu Comăniciu reuşiseră să fugă în străinătate. Alţii însă, printre care amiralul Horia Macellariu, scriitorul şi jurnalistul Emil Bocşa-Mălin (PNT) şi fizicianul Gheorghe Manu ^[12] au fost arestaţi ulterior.

Printre cei condamnaţi la durate de detenţie mai reduse se menţionează, generalul Nicolae Rădescu, fruntaşi ai partidului naţional ţărănist printre care Valer Pop, Ilie Lazăr, Cornel Pop, Lazăr Pop, Marius Pop şi Octavian Fedorciuc şi persoane fără apartenenţă politică printre care Anghel Capră ^[13]şi Theodor Manicatide. ^[12]

Conform practicilor comuniste, au fost supuse la represalii şi rudele lui Mihail Fărcăşanu. Astfel,

• Fratele său, Paul Zotta Fărcăşanu, doctor în chimie şi ziarist liberal la “Viitorul” a fost arestat în 1951 şi a murit la Canalul Dunăre-Marea Neagră după numai un an.

• Fratele său, Nicolae Fărcăşanu, a fost arestat în 1951, fiind condamnat abia în 1959 la 15 ani închisoare, pentru delictul de “uneltire contra ordinei sociale”, stigmatizat la proces ca “frate al trădătorului Fărcăşanu”. A fost graţiat în 1964, însă urmărit până în 1975. ^[14]

• Pia Bader-Fărcăşanu, fiica lui Nicolae Fărcăşanu a fost împiedicată să se prezinte la examenul de admitere la vreo facultate, lucrând ca muncitoare calificată; abia în 1963, beneficiind de o relaxare a constrângerilor politice, a reuşit să se înscrie la Facultatea de Chimie Industrială din Timişoara. În 1987, a emigrat legal în Rebublica Federală Germania ^[3]

• Cumnatul lui Mihail Fărcăşanu, poetul Dinu Pillat, a fost condamnat în 1958 la muncă silnică în procesul Noica, printre acuzaţiile aduse fiind şi legătura lui cu Mihail Fărcăşanu.

• Vărul său, Ion Zurescu, ziarist şi colaboratorul său la “Viitorul”, a fost arestat şi a murit în închisoarea de la Aiud în 1960.

• Sora sa, Margareta Bottea, a fost anchetată ani de zile de organele de Securitate din Bucureşti în legătură cu activitatea fratelui ei, în tot decursul anilor 1960-1970 ^[3]:

Activitatea în emigraţie

Mihail Fărcăşanu s-a stabilit, împreună cu soţia sa, Pia, la New York, unde devine unul din elementele cele mai active ale emigraţiei româneşti din Statele Unite. El s-a angrenat imediat în organizarea politică a exilului românesc. În urma acestor acţiuni, în ianuarie 1948, a Consiliul Partidelor Democratice Române. Consiliul urma să coordoneze acţiunile politice ale reprezentanţilor partidelor democratice în afara zonei de influenţă sovietice şi să organizeze formarea unui Comitet Naţional Român. Mihail Fărcăşanu era unul din reprezentanţii Partidului Naţional Liberal în acest Consiliu.^[15]

Participarea la mişcarea europeană internaţională

După încheierea celui de-al doilea Război Mondial, marii vizionari ai construcţiei europene, Winston Churchill, Jean Monnet, François Mitterand, Robert Schuman, Altiero Spinelli, Konrad Adenauer, Grigore Gafencu, Alcide de Gasperi şi Paul Henry Spaak au simţit nevoia unui organism internaţional care să contribuie la unificarea naţiunilor dezbinate, militând pentru respectarea drepturilor omului şi pentru menţinerea păcii.

În perioada 7 – 11 mai 1948 s-a organizat la Haga Congresul Europei sub preşedenţia lui Winston Churchill, data fiind aleasă astfel încât să coincidă cu împlinirea a trei ani de la semnarea armistiţiului de încetare a celui de al doilea război mondial în Europa. Ca urmare a deciziilor congresului, la 25 octombrie 1948 a fost înfiinţată Mişcarea Europeană Internaţională, organizaţie neguvernamentală formată din personalităţi politice din diferite ţări europene, care se declarau susţinători ai principiului unei Europe unite. România era reprezentată de Grigore Gafencu, Nicolae Caranfil, Mihail Fărcăşanu şi Iancu Zissu, care au semnat documentele de constituire în calitate de membri fondatori.

Secţiunea Română a Mişcării Europene (MERO) a fost condusă iniţial de Grigore Gafencu, care a avut o activitate remarcabilă atât la Congresul de la Haga, cât şi în perioada care i-a urmat. Apoi, timp îndelungat, secţiunea a fost condusă de George Ciorănescu. Printre precursorii integrării României în Uniunea Europeană se numără acest grup restrâns de politicieni români din exil, din care făcea parte şi Mihail Fărcăşanu.^[16]

Comitetul Naţional Român

În 1948 este numit membru al Partidului Naţional Liberal al Comitetului Naţional Român în calitate de reprezentant al Partidului Naţional Liberal. În cadrul comitetului au apărut însă divergenţe atât cu privire la rolul comitetului, cât şi la componenţa lui. Mihail Fărcăşanu susţinea că rolul principal al comitetului era să reprezinte colectivitatea românească din exil şi considera nerealistă poziţia reprezentanţilor naţional-ţărănişti care considerau comitetul ca un guvern român în exil. De asemenea, Mihail Fărcăşanu considera că, din punct de vedere numeric, Partidul Naţional Liberal era subreprezentat în comitet. La 15 decembrie 1949, Fărcăşanu propune cooptarea lui Vintilă Brătianu în locul rămas vacant prin decesul lui Grigore Niculescu-Buzeşti. Deşi propunerea a fost votată, ea nu a fost transmisă regelui Mihai pentru aprobare, din cauza obiecţiilor grupului ţărănist.

Ca urmare a acestui refuz, Mihail Fărcăşanu decide retragerea Partidului Naţional Liberal din Consiliul Partidelor Politice şi îl informează pe regele Mihai că partidul liberal îşi reia libertatea de acţiune faţă de celelalte partide.^[17]

Discuţiile cu privire la componenţa comitetului au continuat în cursul anului 1950, o parte din membrii comitetului susţinând necesitatea lărgirii comitetului şi atragerii unui număr mai mare de reprezentanţi ai emigraţiei române în activităţile comitetului. La 14 septembrie 1950, Nicolae Rădescu, Nicolae Caranfil, Mihail Fărcăşanu şi Grigore Gafencu au semnat o “încheiere” în care îşi prezentau punctul de vedere. ^[18]

Noi şedinţe ale Comitetului, cu numărul redus de membri, au avut loc la 9, 11 şi 13 octombrie 1950. Procesul verbal ale acestor şedinţe consemnează că comitetul a luat “act de retragerea, din propria lor voinţă, a d-lor general Rădescu, N. Caranfil, M. Fărcăşanu şi Gr. Gafencu din Comitetul Naţional”.^[19] Afirmaţia din procesul verbal respectiv este incorectă, neexistând nicio dovadă că vreunul dintre cei patru membri menţionaţi ar fi demisionat din comitet. ^[20]

Postul de radio Europa Liberă

În 17 martie 1949, Guvernul Statelor Unite înfiinţase, Comitetul pentru o Europă Liberă (National Committee for a Free Europe), în cadrul căruia a fost creat un subcomitet pentru Radio şi Presă, care avea însărcinarea de a pune la dispoziţia personalităţilor politice originare din Europa Centrală şi de Est modalităţi de a transmite ideile lor ţărilor din care plecaseră.

Comitetul a înfiinţat Postul de Radio Free Europe care emitea din Germania, utilizând transmiţătorul pe unde scurte de 7,5 kW poreclit “Barbara” Oficiul Serviciilor Strategice ale Statelor Unite instalat la Lampertheim, lângă Frankfurt . Conducerea secţiei române a postului de radio, cunoscută sub denumirea “Radio Europa Liberă” i-a fost încredinţată lui Mihail Fărcăşanu.

La data de 14 iulie 1950 românii au putut auzi prima emisiune care le era destinată. Datorită eforturilor lui Mihail Fărcăşanu, limba română a fost a doua limbă în care se trasmiteau ştirile, postului (prima fiind transmisiunea în limba cehă din 4 iulie 1950). Au urmat la 4 august 1950 transmisiunile în limba poloneză şi maghiară şi la 11 august de cele în limba bulgară. ^[21] Pornind activitatea de la început, Fărcăşanu a avut atât sarcina de a structura emisiunile postului de radio, cât şi cea de a recruta întreg personalul postului de radio. Din echipa de colaboratori ai postului făcea parte şi Pia Pillat, soţia lui Mihail Fărcăşanu. ^[22] Chiar dacă directorii care i-au urmat au adus îmbunătăţiri programelor şi au adus alţi colaboratori, concepţia de bază stabilită de Fărcăşanu a fost menţinută practic pe toată existenţa postului.

În perioada când conducea secţia română a postului Europa Liberă, Mihail Fărcăşanu a avut de suferit neplăceri în viaţa sa de familie. În 1952 s-a despărţit de soţia sa, Pia, fapt care l-a afectat mult.

Postul de Radio Europa Liberă era finanţat de Congresul Statelor Unite şi era gestionat de Agenţia Centrala de Investigaţii (Central Investigation Agency – CIA). În primii ani de existenţă ai postului de radio, CIA şi Departamentul de Stat al Statelor Unite elaborau directive de principiu referitoare la conţinutul politic al emisiunilor postului. În continuare, se pusese la punct un sistem de negociere la care participau reprezentanţi ai CIA, ai Departamentului de Stat şi al postului pentru stabilirea elementelor de detaliu referitoare la politica transmisiunilor.^[23] Mihail Fărcăşanu era nemulţumit de acest mod de lucru, în special de condiţiile pe care CIA le impunea orientând emisiunile spre prezentarea punctului de vedere american, pe care adeseori el îl considera incorect. Astfel, autorităţile americane au cerut ca emisiunea în limba română să nu se mai difuzeze ştiri referitoarea la Basarabia şi Bucovina, deoarece Statele Unite recunoscuseră alipirea lor de Uniunea Sovietică. ^[24]

Din cauza acestor divergenţe, în 1953 Fărcăşanu a demisionat din funcţia de director al secţiei române. În locul său a fost numit Camil Ring ziarist de orientare social-democrată, fost coproprietar al ziarului “Semnalul”, care însă nu avea statura politică a lui Mihail Fărcăşanu. ^[21]

Liga Românilor Liberi

După despărţirea de Comitetul Naţional Român, în 1950, un grup format din generalul Nicolae Rădescu , Grigore Gafencu, Nicolae Caranfil, Mihail Fărcăşanu şi Citta Davila iau iniţiativa de înfiinţare a Ligii Românilor Liberi din Statele Unite ale Americii. Printre fondatorii Ligii se numără Viorel V. Ţilea, generalul Ion Gheorghe, Citta Davila, doctorul George Emil Palade, Emil Ghilezan, Brutus Coste, Barbu Niculescu, Vintilă Brătianu (Vintilică) , Titu Rădulescu-Pogoneanu, Matei Ghika-Cantacuzino, Florin Zaharia, Barbu Niculescu şi alţii. În şedinţa de constituire care a avut loc în 27 noiembrie 1950 la New York, în localul organizaţiei de asistenţă “Rumanian Welfare” (conduse de Nicolae Caranfil), generalul Nicolae Rădescu a fost ales preşedinte al Ligii. ^[15]

Înfiinţată ca o organizaţie a românilor din Statele Unite, ea ajunge sub conducerea generalului Rădescu să se dezvolte într-o “asociaţie a românilor pretutindeni în lumea liberă” ^[25]

În cadrul Ligii, Mihail Fărcăşanu a dus o activitate de informare a autorităţilor şi a marelui public din Statele Unite despre situaţia reală din România. Astfel, el a condus o delegaţie de români din care mai făceau parte Joseph Craciun, Nicolae Neagoe, reverendul George Pop şi rabinul Judah Glasner, care a fost primită de Harry Truman, preşedintele Statelor Unite, rugându-l să intervină pentru oprirea deportărilor din România.^[26]. Dintre acţiunile publice ale lui Mihail Fărcăşanu mai este de menţionat scrisoarea publicată la 6 martie 1953 în ziarul “New York Times” în care scoate în evidenţă data de 6 martie ca aniversare a înrobirii României de comunişti şi a instaurării primului guvern nedemocratic.

Generalul Nicolae Rădescu a murit la 16 mai 1953. În testamentul sau, redactat cu o zi înaintea morţii sale, el propune alegerea, ca urmaş la conducerea Ligii, a unuia din colaboratorii săi apropiaţi: Grigore Gafencu, generalul Gheorghe Ion, Mihail Fărcăşanu sau Viorel V. Tilea.^[25] Mihail Fărcăşanu a fost ales preşedinte al Ligii Românilor Liberi prin 37 de voturi din totalul de 46 exprimate de consilierii aleşi ai Ligii. ^[27]

După alegerea sa, Mihail Fărcăşanu a adresat Consilierilor Ligei, o scrisoare-program în care afirma:

“Este pentru mine o onoare de a duce mai departe acţiunea condusă de Generalul Nicolae Rădescu, acţiune de luptă împotriva subjugării României şi de protest deschis împotriva compromisurilor internaţionale ce au făcut cu putinţă şi care menţin această robie. Fiind strâns legat, împreună cu alţi români ajunşi peste hotare, de încercarea de a salva independenţa ţării noastre, în ciuda târgului făcut de anumite puteri, am adus contribuţia noastră, alături de Generalul Rădescu, Iuliu Maniu, Constantin Brătianu, Titel Petrescu şi alţi patrioţi, la această luptă naţională. Şi lupta nu a fost zadarnică. Înfrângerea noastră la 6 Martie 1945, deşi a însemnat înscăunarea în România a regimului impus de Moscova, a pus totuşi categoric în lumină rezistenţa poporului român în faţa Diktatului Sovietic. Acţiunea eroică şi plină de demnitate naţională a Generalului Rădescu a demascat în mod dramatic silnicile metode întrebuinţate de ocupaţia rusească pentru a ne subjuga. Ea a dejucat, din primul moment, încercarea perfidă a Sovietelor de a pune lanţurile pe trupul României, cu consimţământul aparent al ţării sau în mijlocul unei activităţi echivalentă supunerii.
Trebue deasemeni spus, că acţiunea tineretului român, care a însufleţit cu dârzenie şi spirit de sacrificiu afirmarea drepturilor naţionale împotriva unor forţe copleşitoare, a constituit şi un temei însemnat al acesteia. Eroica acţiune a sa, continuă şi astăzi în clipe întunecate ale istoriei româneşti. Aceste împrejurări le amintesc, pentrucă ele sunt pietre de hotar în formularea şi legitimarea revendicărilor noastre naţionale şi pentrucă din această luptă venim cei mai multi dintre noi.
Luând conducerea Ligii Românilor Liberi sunt călăuzit de convingerea că acţiunile noastre în lumea apuseană trebue să fie inspirate de principiile şi tradiţiile, care vădindu-se în lupta de rezistenţă a zilelor noastre sunt legate de însăşi existenţa istorică a naţiei şi au fost totdeauna urmate în momentele de primejdie. Aceste directive istorice arată că nu există substitut pentru intransigenţa în apărarea drepturilor unui popor. Iar această intransigenţă îşi are înţelesul atât în lupta contra duşmanului, cât şi în colaborarea cu cel ce îţi este prieten. Desigur că greutăţi şi vitregii nu lipsesc în drumul astfel conceput, dar ele îşi găsesc cumpăna în victoria finală a adevărului clar afirmat. Liga Românilor Liberi îşi are, deci, în mod firesc, misiunea ei de căpetenie în reprezentarea în afara ţării a acestui spirit istoric al rezistenţei naţionale.” ^[28][27]

Se poate observa că, în scrisoarea-program elaborată, Mihail Fărcăşanu susţinea principiul unei acţiuni a Ligii în interesul României, chiar dacă aceasta era în contradicţie cu o atitudine mai conciliantă a puterilor occidentale faţă de regimurile comuniste, care începuse în timpul preşedintelui Dwight Eisenhower. Această orientare era diferită de cea a Comitetului Naţional Român, condus la acea vreme de Constantin Vişoianu, care fiind finanţat de guvernul Statelor Unite, nu-şi putea permite o asemenea atitudine şi se concentra asupra unor intervenţii la nivelul Organizaţiei Naţiunilor Unite.

În programul lui Mihai Fărcăşanu erau detaliate liniile directoare ale activităţii ligii:

“I. – Trebue să ţinem vie apărarea intransigentă a drepturilor naţionale în totalitatea lor. Noi nu putem juca un rol care să fie totdeauna pe placul cancelariilor străine, făcându-ne susţinătorii unor soluţii de faţadă, a unor vagi formule dilatorii sau “progresive”, cari nu pot decât umbri puternicile temeiuri de principiu cari legifereaza cauza noastra. Nu putem, deasemeni, să acceptăm, prin omisiune, mutilarea vetrei naţionale strămoşeşti, pentru motive de convenienţă politică trecătoare. Doctrina Liberarii este singura valabilă pentru popoarele subjugate şi ea trebue aplicată în sensul de restitutio in integrum. Revenirea la cadrul naţional dinainte de agresiunile şi Diktatele totalitare este, prin urmare, pentru noi o condiţiune prealabilă pentru a intra în examenul oricăror idei sau proecte de viitor… Liga Românilor Liberi are datoria de a reprezenta cu hotarîre aceasta revendicare fundamentală a neamului românesc: Repunerea românilor în plenitudinea drepturilor lor istorice şi naţionale…
II. – Fiind organizaţiunea refugiului nostru, întemeiată pe principii şi metode democratice şi închinată apărării instituţiilor fundamentale ale României, Liga are de îndeplinit o sarcină indispensabilă în organizarea reprezentării naţionale a exilului. Această organizare, care trebue – sub oblăduirea Coroanei – să înmănuncheze valorile de luptă naţională şi democrată, constituite în spirit democratic pentru a servi acţiunea de eliberare. Ca federaţiune a unor astfel de asociaţiuni, Liga Românilor Liberi are deci datoria de a sta la dispozitia Majestăţii Sale Regelui în îndeplinirea obiectivelor naţonale democratice cerute de constituirea unei reprezentanţe româneşti în exil….
III. – Condiţiunile internaţionale critice, în care ne găsim, ne comandă, pe de altă parte, a munci neostenit pentru a face înţelese, aici, în primejduitul şi încă neînţelegătorul Occident, tehnicile de pătrundere, de subversiune şi subjugare ale comunismului sovietic, precum şi metodele eficace de lupta pentru infrângerea lui. Ele ne cer, odată cu aceasta, a lucra la risipirea imensei ignoranţe ce înconjoara incă problemele românesti în multe din ţările unde ne-a dus exilul.“^{[28] [27]}

Deşi platforma program exprima dorinţa românilor din exil de a lucra “sub oblăduirea coroanei”, acest deziderat s-a dovedit nerealizabil. Regele Mihai înţelegea să colaboreze cu Comitetul Naţional Român – în care vedea un guvern al României în exil – dar nu dorea să aibe, nici măcar simbolic, un rol de conducător al românilor din exil. ^[24]

După alegerea sa ca Preşedinte al Ligii Românilor Liberi, Mihail Fărcăşanu a dat un nou impuls activităţii Ligii, care se diminuase, din cauza sănătăţii precare şi vârstei generalului Rădescu. Fărcăşanu a luat contact cu Radio Europa Liberă, cu care continua să colaboreze, deşi demisionase din funcţia de director al secţiei române, astfel încât reprezentanţii Ligii să-şi exprime punctele de vedere la emisiunile postului de radio. De asemenea, a luat contact cu o serie de senatori şi reprezentanţi din Congresul Statelor Unite, informându-i asupra situaţiei din România. Dintre intervenţiile lui Mihail Fărcăşanu trebuie relevat în mod special memoriul înaintat de Liga Românilor Liberi secretarului de stat John Foster Dulles. Prin acest memoriu, Liga Românilor Liberi cerea departamentului de stat să retragă recunoaşterea guvernului de la Bucureşti ca un guvern legitim al poporului român:

“Nu mai este nici o îndoială că poziţiunea de jure a actualului guvern român este aceea a unui guvern totalitar instalat prin violenţă, guvern nelegitim, nereprezentativ şi violator al legii internaţionale. O recunoaştere a unui atare guvern nu poate avea deci nici o întemeiere de principiu. Calvarul poporului român sub barbara ocupaţie străină a Comunismului Sovietic, exploatarea economică a ţării şi neeexistenţa drepturilor umane elementare şi a tuturor libertăţilor sunt astăzi fapte general cunoscute. Pe de altă parte, prin constrângerea militară-politică a Sovietelor, România a fost prefacută, fără voia ei, într’o bază pentru planurile agresive ale Moscovei.Având în vedere aceste fapte, menţinerea şi pentru mai departe a recunoaşterii “guvernului” dela Bucuresti apare a fi păgubitoare prestigiului şi intereselor politice ale Statelor Unite. Teza, sustinută de anumite cercuri, anume că “prezenţa” unei Legaţii Americane ar însemna încurajare pentru cei robiţi, este, în opinia noastră de români, cu totul falsă. Dimpotriva, o asemenea “prezenţă”, cu toate umilinţele pe care le implică şi cu flagranta ei neputinţă, îndeplineşte un singur rol important, anume de a arăta poporului român că Statele Unite consideră încă guvernul comunist impus de Moscova drept legal şi legitim. Această concluziune evidentă aduce şi mai mare descurajare şi un simţământ de totală părăsire, ducând spre un total conformism şi spre secătuirea forţelor morale ale rezistenţei. Excelenţă, bazaţi pe aceste motive îndrăznim a vă ruga respectuos să luaţi în considerare urgentă problema retragerii recunoaşterii guvernului comunist. Liga Românilor Liberi exprimă adânca speranţă a mii de exilaţi români că o asemenea reparaţiune morală şi politică, reprezentată prin retragerea recunoaşterii şi condamnarea guvernului nelegal şi criminal de quislingi sovietici din Bucureşti, va fi dată unui popor în suferinţă şi subjugare, popor care este temeinic şi sincer devotat Statelor Unite ale Americii şi nobilelor lor idealuri umane şi politice.” ^{[28] [27]}

În 1955 Mihail Fărcăşanu a organizat strângerea de donaţii pentru apărarea grupului de tineri români, conduşi de Ovidiu Beldeanu, care intraseră cu forţa, la 15 februarie 1955, în Legaţia României de la Berna (Elveţia) şi confiscaseră documente compromiţătoare pentru anumiţi politicieni occidentali „democraţi”. În continuare, Mihail Fărcăşanu organizat apărarea în procesul acestui grup, el însuşi venind la bară ca martor al apărării, făcând cu această ocazie un rechizitoriu violent la adresa situaţiei României de sub jugul sovietic. ^[2]

Începând din 1956, Mihail Fărcăşanu s-a retras din orice activitate politică. Deşi el însuşi nu a justificat public această retragere, ea coincide cu urmările revoluţiei din Ungaria din 1956. După revoluţie a urmat o anchetă la Radio Europa Liberă, redacţia secţiei maghiare fiind acuzată că a indus în eroare ascultătorii din Ungaria, dându-le asigurări ca forţele Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) vor interveni dacă cetăţenii vor continua să reziste. Deşi fără a avea aceeaşi amploare, învinuiri similare şi altor secţii ale postului de radio Europa Liberă, inclusiv secţia română, care prin asemenea afirmaţii ar fi încurajat începuturile de rezistenţă din România. ^[29]. Această anchetă demonstrează că, cel puţin o mare parte din personalul postului Europa Liberă era convins că puterile occidentale vor interveni. Intervenţiile făcute anterior de Mihail Fărcăşanu la Departamentul de Stat al Statelor Unite în calitate de preşedinte al Ligii Românilor Liberi şi platforma program pe care o elaborase, arată că Fărcăşanu punea lipsa de acţiune a occidentului pe seama unei lipse de informare asupra situaţiei reale din Europa de Est. Atitudinea Statelor Unite şi a celorlate state occidentale în perioada revoluţiei din Ungaria constituia o dezamăgire pentru cei care sperau că rezistenţa activă împotriva comunismului putea avea sorţi de izbândă.

Retragerea lui Fărcăşanu mai este pusă şi pe seama divergenţelor din cadrul emigraţiei româneşti ^[3]. Este posibil ca aceste divergenţe să fi prezentat un argument suplimentar pentru decizia de a se retrage. Totuşi, opiniile contradictorii au existat de la început şi Fărcăşanu era obişnuit cu ele. Ceea ce îl preocupase în permanenţă era faptul că familia sa avusese de suferit din cauza sa. De aceea, este mai probabil că posibilitatea ca emisiunile postului de radio la care continua să colaboreze ar fi putut induce în eroare pe alţi conaţionali şi implicit supune unor represalii persoane pe care nici măcar nu le cunoştea să fi constituit o motivare mai puternică. El rămâne totuşi preşedinte al Ligii Românilor Liberi până la dizolvarea acesteia în 1960, deşi în perioada de după 1956, Liga, lipsită de fonduri, nu are practic nicio activitate.

Fundaţia Franklin Mott Gunther

În 1955 Mihail Fărcăşanu s-a recăsătorit cu Louise Gunther, văduva lui Franklin Mott Gunther, care fusese ministru pleniporenţiar al Statelor Unite în România în anii dinaintea celui de al doilea război mondial. Louise Gunther îl sprijinise în susţinerea cauzei româneşti în cercurile politice americane.

În 1960 Mihail Fărcăşanu şi soţia sa înfiinţează fundaţia “The Franklin Mott Gunther Association for the Advancement of Rimanian Culture and Literature”. Fundaţia deţinea un număr important de tablouri ale unor pictori români printre care Theodor Pallady. Iosif Iser, Jean Alexandru Steriadi şi alţii. De asemenea, fundaţia mai avea o colecţie de ceramică populară şi de costume ţărăneşti precum şi numeroase cărţi. Cea mai mare parte a acestora fuseseră cumpărate în România de Louise Gunther. Fundaţia avea scopul de a promova valorile spirituale ale culturii române, în special prin organizarea de expoziţii de pictură sau de artă populară. Dintre expoziţiile organizate este de menţionat cea consacrată pictorului Eustaţiu Stoenescu, care s-a bucurat de un succes deosebit.

Ultimii ani

După moartea Louisei Gunther Fărcăşanu, Mihail Fărcăşanu donează întregul patrimoniu al fundaţiei Franklin Mott Gunther catedralei “Adormirea Maicii Domnului” din Cleveland, Ohio şi muzeului anexă al catedralei. Parohia din Cleveland luase fiinţă la 15 august 1904, fiind prima parohie ortodoxă română din Statele Unite. ^[30]

Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut în casa sa din cartierul Georgetown din Washington, fiind îngrijit de surorile sale Margareta Bottea şi Mia Lahovari precum şi de nepoata sa Domnica Bottea. A dus o viaţă liniştită; cânta zilnic la vioară şi îşi petrecea timpul citind. Se întâlnea frecvent cu Constantin Vişoianu, cu care colaborase în încercările de a organiza rezistenţa românească din exil, reamintindu-şi de experienţa lor din trecut. Nu a încercat niciodată să-şi scrie memoriile sau alte lucrări literare.

Mihail Fărcăşanu s-a stins din viaţă la vârsta de aproape 80 de ani, la 14 iulie 1987 şi nu a mai putut vedea prăbuşirea generală a comunismului în Europa de Est. S-a stins cu durerea în suflet că nu a putut face mai mult pentru poporul său, pe care l-a iubit mai presus de orice, măcinat de procese de conştinţă că şi-a părăsit ţara şi a dăunat familiei prin acţiunile sale politice.

Opera lui Mihail Fărcăşanu

Monarhia socială

Prima lucrare publicată de Mihail Fărcăşanu este “Monarhia Socială”, publicată de Fundaţia pentru Literatură şi Artă “Regele Carol II” în 1940. Lucrarea este bazată pe teza sa de doctorat de la Berlin, sensibil amplificată.

Fărcăşanu urmăreşte în şapte capitole evoluţia monarhiei în diferite societăţi: civilizaţiile orientale, Grecia şi Roma antică, perioada feudală, a renaşterii, a reformei şi a despotismului luminat (Aufklärung) al secolului al XVIII-lea. În continuare el face o analiză extrem de critică a revoluţiei franceze, din care elimină viziunea romantică a revoltei populare împotriva absolutismului, prezentând-o ca pe o mişcare, condusă de un grup de ideologi radicali care s-au folosit de masele populare pentru a-şi atinge ţelurilor.

Nu spre binele poporului a fost dezlănţuită Revoluţia, ci pentru a face să triumfe metafizicul asupra fizicului…. Revoluţia franceză fu o încercare de realizare practică a principiilor raţionaliste. Iar irealismul ei politic şi istoric, cu totul desprins de realitate, o conduse la o cruzime excesivă. Politica deductivă, contractul social, drepturile omului, suveranitatea poporului şi asasinatul în masă au fost realizările ei principale. Provocată de o minoritate joasă ca nivel moral, ea fu împlinită în contra voinţei poporului, care, nefiind organizat, nu avu posibilitatea să reacţioneze

El se ocupă apoi de scrierile gânditorilor politici europeni din perioada Revoluţiei franceze, care susţineau conceptul de monarhie în special cele ale francezului Antoine de Rivarol (cum sunt articole publicate în timpul revoluţiei în Journal politique et national), precum şi în lucrările englezului Edmund Burke (în special Reflections on the Revolution in France publicată în noiembrie 1790) şi ale germanului Friedrich von Gentz (în principal Über den Ursprung und Charakter des Krieges gegen die Französische Revoluzion şi Von dem politischen Zustande von Europa vor und nach der Französischen Revolution ambele publicate în 1801). Analiza arată că, contrar impresiei generale create de istorici, chiar în perioada revoluţiei franceze, nu întreaga intelectualitate din Europa avea o atitudine antimonarhică, ci existau numeroşi gânditori de valoare care considerau că revoluţia sângeroasă din Franţa nu era soluţia pentru rezolvarea problemelor societăţii de la sfârşitul secolului al XVII-lea. În continuare, Fărcăşanu se ocupă de scrierile din secolul al XIX-lea, oprindu-se asupra lucrărilor lui Lorenz von Stein printre care Die sozialistischen und kommunistischen Bewegungen seit der dritten französischen Revolution publicată în 1818 (titlu care arată că noţiunea de comunism nu a fost inventată de Karl Marx şi Geschichte der sozialen Bewegung in Frankreich von 1789 bis auf unsere Tage lucrare monumentală în trei volume publicată în 1850. Dintre scriitorii mai târzii, Fărcăşanu se ocupă Charles Maurras şi de scrierile sale de susţinere a ideii de monarhie publicate în perioada dinaintea primului război mondial.

Alte puncte de vedere analizate sunt cele ale lui Julius von Stahl, Alexis de Toqueville şi Hippolyte Taine

Concluzia lui Fărcăşanu este că ideologiile bazate pe un romantism individualist şi iresponsabil nu conduc la o rezolvare a conflictelor sociale, ci duc la un colectivism egalitar şi sângeros, manifestat sub revoluţia franceză şi, prin extensiune şi de revoluţiile comuniste. Soluţia pe care o preconizează Fărcăşanu este ceea ce el numeşte monarhia socială.

Ca epigraf al lucrării, Fărcăşanu şi-a ales un citat din Chateaubriand

“La monarchie n’est pas une religion. C’est un forme politique préférable en ce moment à toute autre, parce qu’elle fait mieux entrer l’ordre dans la liberté.”
“Monarhia nu este o religie. Este o formă politică, preferabilă în prezent oricărei alteia, deoarece ea introduce mai bine ordine în libertate.”

Indiferent dacă se acceptă sau nu teoriile emise de Fărcăşanu, lucrarea scoate în relief vasta cultură a autorului, un simţ politic dezvoltat şi cunoştiinţe adâncite în domeniul teoriei statului. Există puţini politicieni români care să se poată prevala de asemenea cunoştiinţe politice.

Scrisori către tineretul român

Volumul Scrisori către tineretul român a fost publicat în 1946 în colecţia “Civitas Humana” din Bucureşti. Pentru Mihail Fărcăşanu, în 1946, România se afla şi ea în unul din momentele cele mai critice ale istoriei sale, după ocuparea ţării de către trupele sovietice. Intenţia autorului era să înarmeze tineretul român din acea perioada cu valori spirituale solide, în vederea luptei care începuse cu totalistarismul comunist.

Structura volumului, formată dintr-o serie de scrisori, fiecare dezvoltând o anumită idee, este inspirată de conferinţele rostite în 1807-1808 de Johann Gottlieb Fichte în perioada în care Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană fusese desfiinţat de Napoleon şi în care trupele franceze ocupaseră Berlinul după bătăliile de la Jena şi Auerstädt.^[31] Bazate pe viziunea lui Immanuel Kant că omul trebuie să-şi făurească inteligent, prin propria sa voinţă, instituţiile şi bunurile materiale de care are nevoie,^[32] conferinţele aveau scopul de a reînvia sentimentul naţional german. Publicate în 1808, ele au fost răspândite pe întreg teritoriul Confederaţiei Germane şi au determinat mobilizarea populaţiei germane şi începerea “războiului de eliberare“ (“Befreiungskrieg”) din 1813, care a culminat învingerea lui Napoleon în Bătălia Naţiunilor de la Leipzig.

Ca toate volumele lui Fărcăşanu, acesta are un motto extras din primul număr al revistei “Cahiers de la Quinzaine”, înfiinţate de Charles Péguy la 5 ianuarie 1900, în care scopul revistei era definit în modul următor:

“dire la vérité, toute la vérité, rien que la vérité, dire bêtement la vérité bête, ennuyeusement la vérité ennuyeuse, tristement la vérité triste”.
“să spună adevărul, întregul adevăr, nimic mai mult decât adevărul, să spună prosteşte adevărul prost, în mod plictisitor adevărul plicticos, cu tristeţe, adevărul trist”

Mihail Fărcăşanu nu se referea doar la fraza lui Péguy, ci şi la contextul în care fusese redactată. Charles Péguy se referea la afirmaţiile tendenţioase ale administraţiei şi ale presei în timpul “Afacerii Dreyfus”. Primul număr al revistei apărea doar la câteva luni după ce preşedintele Franţei Ếmile Loubet îl graţiase pe căpitanul Alfred Dreyfus, care fusese condamnat pe nedrept, iar editorul spera într-o epocă în care adevărul să primeze. În mod analog, Fărcăşanu spera ca volumul său să semnaleze începutul unei epoci în care guvernul şi presa să-şi înceteze propaganda şi în care să se poată spune adevărul.

Volumul cuprinde un număr de 18 scrisori. Cu excepţia uneia singure, fiecare scrisoare are un epigraf extras din diferiţi scriitori: Grigore Ureche, François Andrieux, Goethe, Louis Veuillot, Bertrand Russell, Henry de Montherlant, Gustave Flaubert, Iulius Cezar, Stendhal, Vauvenargues, William Shakespeare, Charles Péguy, Miron Costin, Arthur Rimbaud, Ernest Renan, Marcel Proust, Horaţiu, şi Fericita Angela de Foligno.

Scrisorile lui Mihail Fărcăşanu se concentrează asupra a două concepţii de bază care dominau, în acel moment viaţa politică din România, ale căror urmări le considera extrem de dăunătoare.

Prima dintre aceste concepţii o constituie fatalismul geo-politic, teză susţinută de mulţi intelectuali români, conform căreia românii ar fi aşezaţi calea tuturor răutăţilor, puşi la întretăierea unor interese a căror intensitate şi forţă depăşesc orice putinţă de intervenţie din partea lor şi, în consecinţă ar fi condamnaţi la o pasivitate absolută sau, cel puţin, la un oportunism iremediabil. Fărcăşanu combate vehement această teză, în care vede cauza derutei decadenţei morale ale unei clase politice care conducea România după realizarea idealului de unificare naţională din 1918.

“Cei ce conduceau nu au fost capabili să ofere, nici masele româneşti să prindă, adevăratele idealuri ale păcii, virile şi constructive… Valorile parvenirii, ale tranzacţiei sau ale forţei brutale au definit în genere (cu excepţii onorabile) morala celor două decenii. O criză dureroasă oscilând între imoralitate pe de o parte, violenţă şi mistică, pe de altă parte.”

Astfel, Fărcăşanu nu consideră situaţia din România anului 1946 doar ca o consecinţă imediată a războiului, ci îi găseşte rădăcini mai vechi, în viaţa politică din perioada interbelică. Însă, pentru perioada în care comuniştii căutau să obţină puterea, el condamnă atitudinea politicienilor din România care continuau vechile jocuri politice, încercând să ajungă la un compromis.

“Frica de sărăcie, frica de risc şi răspundere, îi trag pe cei mai mulţi în pasta cleioasă a compromisurilor şi a “combinaţiilor”… Odată intrat în lanţurile compromisului, urmele lui grele nu se mai şterg şi ziua descătuşării se îndepărtează din ce în ce mai mult.”

A doua concepţie pe care Fărcăşanu o combate o constituie renunţarea la valorile spirituale şi acordarea unei importanţe excesive preocupărilor materiale, susţinând necesitatea unui echilibru al valorilor materiale, împotrivindu-se cupidităţii adică exceselor şi acumulărilor disproporţionate de valori materiale. Deşi nu se referă explicit la ideologia comunistă, pe care nu o consideră singura care se bazează pe o concepţie materialistă, el militează pentru:

“…respingerea filozofiilor materialiste, atât de dăunătoare în simplitatea lor puternică şi falsă. Materialismul dialectic, care ne reduce la rolul de automaţi ai combinaţiilor materiei, ai fenomenelor economice, aruncându-ne din demnitatea umană pe maidanul animalităţii, se destramă.“

Pentru a evita consecinţele care decurg din aplicarea aceste două concepţii, Fărcăşanu cere tineretului să-şi definească noi valori morale şi să adopte un nou stil de viaţă. Referindu-se la dezorientarea tineretului, Fărcăşanu îşi reaminteşte de o afirmaţie făcută de Walter Lippmann după primul război mondial:

“Este ceva obişnuit ca tinerii şi tinerele să se revolte. Dar ca răzvrătirea lor să fie tristă şi fără credinţă în ea însăşi, ca ei să privească tot atât de sceptic noua libertate ca şi vechile atitudini, iată ceea ce, fără îndoială, constituie o noutate.”

Dar Fărcăşanu constată că exact aceeaşi atitudine se repetă, în România, şi după cel de al doilea război mondial. El explică atitudinea aceasta prin lipsa unui ideal. Un asemenea ideal nu putea fi furnizat prin ideologia comunistă.

“Este greu de închipuit că, pentru nevoia de extaz a tinereţii, vor fi suficiente planurile de expropriere a capitalului, confiscările şi comunizările diverselor sectoare economice… Tehnica măruntă a transformărilor economice şi administrative nu poate sta în primul plan al stimulării vieţii de pace. Eroismul păcii trebuie fondat pe eroism, nu pe contabilitate şi platitudine.”

Fărcăşanu cheamă tineretul să se opună atitudinilor de violenţă, distrugere şi lipsă de măsură care începuseră să se generalizeze în România şi pe care le caracterizează ca “un fel de romantism de prost gust, cu zbierete, asasinate, kidnaping, materialism istoric, imperialism şi deznaţionalizare”. Spiritul care trebuie să anime tineretul este un spirit de generozitate, de bunătate şi de omenie în raporturile dintre oameni, pe care el îl numeşte un spirit de caritate, definită ca solidaritate. Tendinţelor de egalizare brută şi de nivelare totală ale comuniştilor, el le opune echitatea, coeziunea umană a societăţii.

Autorul atrage atenţia cititorilor săi asupra dificultăţilor pe care le vor întâmpina urmând calea pe care o recomandă. Ea cere curaj, pe care Fărcăşanu îl defineşte ca execuţia unei acţiuni ale cărei elemente reale sunt valabile din punctul de vedere al reuşitei şi pe care îl deosebeşte de îndrăzneală şi temeritate. În continuare el se ocupă de valorile morale care trebuie păstrate în timpul acţiunii: eleganţă, politeţe, delicateţe, recunoştinţă, cinste, corectitudine, lealitate.

O parte interesantă a volumului este formată din scrisorile care analizează problemele naţionalismului. În prelegerile sale Fărcăşanu porneşte de la noţiunea de patrie, pe care o defineşte ca “o comunitate istorică, întemeiată pe sacrificii comune, pe idealuri de demnitate şi de solidaritate”. Nici în definiţia sa, nici în discuţiile ulterioare, el nu leagă patria de un anumit teritoriu – pentru Fărcăşanu elementul determinant în noţiunea de patrie este naţiunea, nu ţara. O naţiune trebuie să fie omogenă; în momentul în care grupuri alogene, venite de curând în corpul comunităţii naţionale, încearcă să o domine şi să-i schimbe structura specifica apar reacţii violente. Conflictele apar din cauza “insulelelor alogene” care nu înţeleg să se integreze în corpul naţiunii; Fărcăşanu găseşte rădăcina şovinismului în şovinismul latent şi greu de înfrânt al grupului alogen. Totuşi Fărcăşanu nu-şi duce raţionamentul până la sfârşit şi trece cu uşurinţă peste problema unor naţiuni diferite care îşi împart acelaşi teritoriu. Astfel el afirmă:

“Dacă aceste grupuri alogene şi-au făcut din comunitatea naţională dată o patrie de elecţiune, ele au datoria să se integreze structural, să-i adopte idealurile, să se supună nevoii ei de unanimitate.”

Acest principiu poate fi aplicabil la ţări care s-au format prin emigrare, cum sunt Statele Unite ale Americii sau Canada, unde se poate efectiv vorbi despre o patrie de elecţiune, în care integrarea este o condiţie necesară. Dar în condiţiile din Europa în general şi din România în particular, este mai greu de susţinut că grupurile alogene, de diferite naţionalităţi şi-au făcut din ţara în care trăiesc o “patrie de elecţiune” şi că nu se află în locurile în care trăiesc din perioade istorice, uneori foarte îndepărtate şi nu din cauza propriei voinţe.

Fărcăşanu le mai cere tinerilor să-şi desăvârşească cultura şi să-şi îmbogăţească spiritul prin lectură, în care el vede o tehnică de definire a personalităţii, un drum al autocunoaşterii. El se declară atât împotriva cenzurii, cât şi împotriva lecturii într-o singură direcţie, în direcţia propagangei impuse de o anumită directivă politică sau economică. În continuare el recomandă asimilarea acestor cunoştinţe prin meditaţie, care ne relevă ceea ce suntem într-adevăr şi pentru ce suntem destinaţi.

Ultima scrisoare are în loc de epigraf titlul de “Transformatio amoris” (“Transformarea dragostei”). Termenul este preluat din “Liber Visionum et Instructionum” (“Cartea viziunilor şi instrucţiilor”) a Fericitei Angela de Foligno ^[33] . Termenul se referă la concepţia mistică medievală a iubirii de Dumnezeu, expusă pentru prima oară în lucrarea “De Diligendo Deo” a Sfântului Bernard de Clairvaux care afirma că raţiunea de a-l iubi pe Dumnezeu este Dumnezeu însuşi. Angela de Foligno reia acest concept şi în Instrucţiunea a XXXIV-a, afimă “cognitio Dei et transformatio amoris sunt opus gratiae” (“Cunoaşterea lui Dumnezeu şi transformarea dragostei sunt opere ale graţiei divine”) , arătând că sentimentul de dragoste suferă o transformare în drumul mistic către Dumnezeu. Mihail Fărcăşanu reia acest concept medieval şi îl transpune în lumea modernă unde, după el, acest concept este mai necesar decât oricând. În lupta cu o ideologie care propovăduia ateismul, Mihail Fărcăşanu pune accentul pe importanţa unei întăriri a credinţei creştine. El scoate în evidenţă faptul că credinţa creştină reprezintă o parte integrantă a moştenirii care a fost trasmisă poporului român de îndelungate sacrificii şi străduinţe, moştenire pe care tineretul român are obligaţia de a o duce mai departe. Dragostea de Dumnezeu, dragostea pentru cultura română, dragostea pentru pământul ţării constituie pentru Fărcăşanu un întreg indisolubil. Viaţa lui Mihail Fărcăşanu a dovedit că această credinţă a constituit pentru el un principiu de viaţă de la care nu s-a abătut niciodată şi cu privire la care nu a acceptat niciodată nici cel mai mic compromis.

Viziunea expusă în scrisorile lui Fărcăşanu este fără îndoială idealistă. Chiar dacă sunt prezentate ca recomandări, ele reprezintă mai degrabă un deziderat şi nu un mod de acţiune. concretă. În 1946 scrisorile lui Fărcăşanu nu-şi puteau atinge scopul, chiar dacă tineretul şi-ar fi însuşit în întregime concepţia ideologică pe care el o propunea. Ideile expuse de Fărcăşanu sunt însă valabile şi pentru tineretul de astăzi când multe din valorile tradiţionale au fost eradicate de comunism şi iar în perioada post-comunistă nu s-a creat încă o societate care să se bazeze pe o concepţie solidă de viaţă şi nu pe lozinci demagogice sau pe mentalităţi mercantile.

Frunzele nu mai sunt aceleaşi

Romanul Frunzele nu mai sunt aceleaşi a fost publicat în 1946 fiind semnat cu pseudonimul Mihail Villara este un “Bildungsroman” – roman de formare a personalităţii – inspirat ca factură din Johann Wolfgang von Goethe – fapt ilustrat şi din motto-ul de la începutul romanului preluat din poezia Selige Sehnsucht (Dor sfânt) din volumul West-östlicher Diwan, textul fiind pus pe muzică într-un lied de Carl Friedrich Zelter.

Romanul descrie formarea spirituală a unui grup de trei tineri intelectuali de naţionalităţi diferite, care îşi desăvârşesc studiile în două mari capitale europene, Londra şi Berlin, în perioada 1935 – 1937, ani premergători ai celui de al Doilea Război Mondial. Romanul este, fără îndoială, bazat pe experienţele lui Mihail Fărcăşanu în perioada în care îşi pregătea doctoratul. Cei trei eroi ai romanului sunt românul John (care este şi naratorul romanului), lituanianul Axel şi italianul Kusper, naţionalitatea eroilor nejucând însă niciun rol în părerile şi acţiunile personajelor. Toţi sunt însă străini de ţările în care se desfăşoară acţiunea şi ca atare sunt puţin implicaţi în viaţa politică şi socială din jur. Toate cele trei personaje încearcă, în mod diferit, să descopere calea către adevărul vieţii. John ocupă o mare parte din timpul său desăvârşirii sale intelectuale, fără a ezita, însă, să întrerupă aceste preocupări pentru a nu rata o aventură de moment; el caută astfel să găsească un echilibru prin concilierea contrariilor. Axel crede că o intensă trăire la nivel sensorial precede în mod necesar iluminarea spirituală a vieţii. Kusper trăieşte pasiunea ideală într-un univers de calme reverii din care iese pentru aventuri temporare, după care se reîntoarce în universul său.

Prima parte a romanului, “Bloomsbury”, se petrece la Londra. Naraţiunea pare să se concentreze asupra preocupărilor intelectuale şi aventurilore erotice ale unui grup de tineri, dintre care fac parte şi cei trei eroi principali, adăpostiţi în aceeaşi pensiune “Phopham”. Naratorul zugrăveşte, cu un remarcabil simţ de observaţie, moravurile tipice epocii de decadenţă ale veacului, moravurile unor tineri care se pregăteau pentru posturi înalte în ţările lor de origine. Paradoxul situaţiei este că deşi eroii romanului au o cultură literară, muzicală şi artistică foarte temeinică, bibliotecile publice, sălile de concert şi muzeele frecventate de aceşti tineri adunaţi aici din toate colţurile globului apar mai mult ca terenuri de aventuri erotice decât ca instituţii de cultură. Dar, după cum scoate în evidenţă Ion Negoiţescu cantitatea intelectuală compensează cantitatea de frivolitate ^[34] Chiar dacă tinerele femei abordate, Mira, Miranda, Wilhelmina, José şi celelalte au moravuri uşoare, toate au o cultură generală bună, bazată pe lectura operelor literare importante.

În partea a doua, “Olympiada”, acţiunea se mută la Berlin, unde cei trei eroi ai romanului îşi continuă studiile. Aparent este vorba despre o continuare a aceloraşi “jocuri ale dragostei şi întâmplării” în compania altor tinere: Eli, Minuşka, Maria, Luiza, Edith , Lea, Margot, Mimi sau Johanna. Interesul romanului constă însă în contrastul atmosferei din Anglia şi a celei din Germania. Deosebirile îi sunt vizibile lui John din momentul în care ajunge la Berlin şi i se oferă o cameră, atrăgându-i-se atenţia că era extrem de ieftină pentru că proprietăreasa era evreică, iar camerele la familii ariene erau mai greu de obţinut. Pe de o parte, faţă de viaţa lejeră de la Londra, unde se aminteşte doar ocazional despre asistarea la o conferinţă de la London School of Economics, studiile de la Berlin par mai serioase, iar timpul liber al studenţilor pare mai limitat, o parte însemnată din timp petrecându-se în biblioteci. Pe de altă parte, deşi cei trei studenţi străini nu sunt direct afectaţi de situaţia politică din Germania, se simte totuşi opresiunea unui regim totalitar. Atmosfera este mult mai sumbră, acţiunea se mută într-o lume tensionată în care se simte că zilele păcii sunt pe sfârşite, o lume care se îndreaptă ireversibil spre apropiatul dezastru. Devine evident contrastul cu lumea în care trăiseră la Londra, o lume total inconştientă de acest viitor şi care nu este în stare să facă nimic pentru a evita acest deznodământ. Iar drama lui John, personajul principal al romanului, pare să se împletească cu acest drum al umanităţii. Cei trei tineri învaţă să evite locurile în care se strângeau susţinătorii naţional-socialismului. Dacă stilul lor de viaţă nu le permite să evite legăturile cu femeile din Germania, contactele cu tinerii germani care le erau colegi sunt practic inexistente, spre deosebire de Londra unde contactele cu localnicii erau mai strânse. Se simte o barieră între o parte din germani şi studenţii străini. De asemnea, dacă discuţiile dintre protagonişti erau mai frivole în prima parte a romanului, în cea de a doua se orientează ceva mai mult spre partea politică şi socială, aparent nu atât dintr-un interes al lor pentru aceste subiecte, cât din imposibilitatea de a le evita.

Partea a treia a romanului, Soledad, descrie trezirea lui John din interminabila viaţă boemă din care părea că nu mai are puterea să iasă. John începe să caute mai mult decât o legături sensuale, încercând să găsească şi o intimitate intelectuală cu femeile cu care se află în contact. O primă experienţă pe această linie o are cu Katia, care însă are o legătură permanentă cu un scriitor şi, din punct de vedere intelectual este influenţată de ideile marxiste ale acestuia, condiţiile fiind neprielnice pentru înţelegerea intelectuală la care năzuia. În această perioadă o întâlneşte în liniştea sălii de lectură a Preussische Staatsbibliothek din Berlin pe Soledad. Iniţial i se pare că fata nu corespunde gustului şi exigenţelor sale în materie de feminitate. Legătura dintre ei începe fără ca John să-i dea o importanţă deosebită. considerând-o ca o simplă aventură, similară tuturor celor anterioare, Dar iubirea lui Soledad este foarte intensă şi , încetul cu încetul, Soledad reuşeşte să-i reveleze lumea « celor care iubesc fără să primească nimic în schimb »; în noua sa relaţie apar elemente noi, o căldură care nu existase anterior. John îşi continuă viaţa de boem dar, spre deosebire de situaţiile precedente, însă progresiv el ajunge să se desprindă şi să găsească această viaţă nesatisfăcătoare. Femeile cu care vine în contact încep să-şi releve defectele. Astfel la o petrecere cu Viki, el se gândeşte la ea ca la Prinzessin Fisch (Principesa Peşte), aluzie la poezia lui Goethe Der junge Amadis unde numele principesei este utilizat în sens pejorativ, pentru o persoană care îşi supraapreciază considerabil calităţile. Fără ca John să-şi dea seama, alte legături dispar şi Soledad rămâne singura sa preocupare.

Soledad rămâne însărcinată, dar John nu se simte gata pentru a-şi asuma responsabilitatea unei căsnicii; de aceea, ea încearcă diferite metode de a avea un avort. Sănătatea ei se deteriorează dar niciunul din cei doi îndrăgostiţi nu are mijloacele materiale de a face apel la serviciile unui doctor. Pe măsură ce trece timpul, John devine din ce în ce mai conştient de obligaţiile sale şi reuşeşte să se rupă din lumea în care trăise până atunci.

Într-una din ultimele seri de toamnă pe care le petrec împreună, Soledad priveşte pe fereastră şi remarcă ce mult se schimbase totul, constatând Frunzele nu mai sunt aceleaşi. Fraza este cea care fost utilizată în titlul romanului. Deznodământul este schimbarea, dar nu doar cea determinată de venirea toamnei. Este presimţirea lui Soledad că a ajuns la sfârşitul vieţii. Este schimbarea care se produce în caracterul lui John care realizează necesitatea de a găsi un scop al vieţii. Dar, chiar dacă acţiunea romanului se petrece în 1936-1937, nu trebuie pierdut din vedere faptul că a fost scris cu un deceniu mai târziu, şi că în acea perioadă nici în jurul autorului frunzele nu mai erau aceleaşi. Titlul scoate în evidenţă dispariţia unei lumi, dar nu neapărat a celei care fusese descrisă în capitolele anterioare ale romanului.

Dar este prea târziu şi tocmai în momentul în care John îşi dă, în sfârşit, seanma că viitorul şi fericirea sa sunt alături de ea, Soledad moare la spital, în timpul unei intervenţii chirurgicale care nu mai poate remedia situaţia:

“Moartea prematură şi tragică a lui Soledad…semnifică un moment de ruptură, de despărţire irevocabilă nu numai de trecut dar şi de personajul de până atunci. Sentimentul tragic al existenţei nu mai este pentru personajul narator o problemă abstractă, filosofică, o temă de meditaţie ci o dureroasă realitate interioară. Şi această experienţă dramatică anunţă sfârşitul unei tinereţi excedată de propriile sale elanuri, de frenezia dionisiacă a exaltării simţurilor. La capătul scurtei sale fericiri, John descoperă adevăratul sentiment care poate da preţ şi sens unei vieţi, în fond, atât de ameninţată şi de fragilă.” ^[35]

Criticul Ion Negoiţescu găseşte unele asemănări între acest sfârşit şi tragica poveste de dragoste din romanul Farewell to Arms (Adio Arme) al lui Ernest Hemingway. El constată că partea finală a romanului este un prilej pentru îndrăzneţe pagini de analiză a psihologiei masculine, a căror cruzime atinge, nu o dată, intensităţi remarcabile: ^[34]

Una din caracteristicele romanului “Frunzele nu mai sunt aceleaşi”, care îi conferă un farmec deosbit este modul subtil în care scriitorul subliniază nuanţele aproape imperceptibile în modul de a judeca şi de a se comporta al eroilor. Aceste nuanţe rezultă tocmai din petrecerile şi relaţiile cu femeile, care, deşi aparent aceleaşi, diferă totuşi prin mici detalii. În afară de şocul creat de drama finală, evoluţia caracterului eroilor romanului este lentă şi inconştientă. În acest joc cu nuanţele se simte influenţa lui Marcel Proust.

Preocupat de căutările sale, John, eroul principal, nu se simte atras în niciun fel de viaţa politică. Participarea sa la unele reuniuni politice din Anglia apare doar ca un mod de distracţie. În Germania, presiunea unui regim totalitar îl face să înţeleagă imposibilitatea de a ignora mediul politic în care trăiesc. Discuţiile politice nu mai au superficialitatea celor din Anglia, unele discuţii se îndreaptă spre problema nedreptăţilor la care a fost supusă Germania după primul război mondial, dar chiar astfel discuţiile par doar teoretice. Totuşi, atât John, cât şi prietenii săi, fiind cetăţeni străini, privesc situaţia politică din Germania fără a se simţi implicaţi; ei nu sunt direct afectaţi de tendinţele totalitare ale naţional-socialismului şi nu au niciun motiv ia o atitudine politică într-o ţară care nu este a lor. Se creează impresia că tinerii sunt apolitici, impresie care de dovedeşte falsă. Ei îşi exprimă desaprobarea printr-o frondă, care se manifestă la nivel intelectual şi care este comună tuturor celor trei prieteni. Astfel Kusper se duce să-l viziteze pe Oswald Spengler un cunoscut specialist în filozofia istoriei; în urma publicării volumului “Jahre der Enscheidung” (“Ani ai deciziei”) în care critica naţional socialismul, Spengler fusese îndepărtat din funcţia sa de preşedinte al Arhivei Friedrich Nietzsche şi a murit în anul 1936. Tânărul Kusper se declară foarte impresionat de întâlnirea cu Spengler. Din literatura germană contemporană, unul din puţinii scriitori care internvine în discuţiile tinerilor este Thomas Mann care încă din 1930 luase o atitudine activă împotriva naţional-socialismului prin cuvântarea sa: “Ein Appell an die Vernunft” (“Un apel la raţiune”), publicată ulterior în volumul “Deutsche Ansprache” (“Cuvântare Germană”). În 1936 autorităţile germane i-au retras cetăţenia, şi până la sfârşitul războiului Thomas Mann a trăit în exil, în principal în Statele Unite. Al doilea romancier citat este Jakob Wassermann, scriitor de succes chiar dacă nu era considerat printre personalităţile literare cele mai reprezentative. Fiind evreu, regimul naţional-socialist îi arsese în public lucrările care erau interzise.

Cu ocazia olimpiadei de la Berlin, îşi fac apariţia câţiva politicieni de dreapta veniţi din România, pe care John îi întâlneşte. De data aceasta este vorba despre conaţionalii săi şi desinteresul său pentru problemele politice dispare. Romanul nu precizează dacă este vorba despre reprezentanţi ai Partidului Naţional Creştin al lui Alexandru C. Cuza şi Octavian Goga sau ai Mişcării Legionare, dar descrierea lor este foarte virulentă.

“Se pare că în ţara lui din Balcani, mişcările inovatoare fac ravagii printre tinerii “intelectuali”. Onoratul Castron, preşedintele societăţii filoaquatice, vărât în toate afacerile ovreieşti, escroc şi de origine străină, este de un naţionalism feroce. “Băieţii” sunt de acord că “aşa nu mai merge”. Se citeşte numai ziarul totalitar “Rahatul” şi foaia de seară “Panglica” instrumenul de şantaj al candidatului la recluziune Trandafiro. Nivelul moral creşte îngrijorător. Astfel când zece pikpokeţi omoară un om fără apărare, ciopârţind apoi cadavrul cu un topor şi fugind de frică, marele ziar “Rahatul” susţine că este vorba despre “eroism”. De frică să nu fie tratat în acest “eroic” mod, Castron şi Trandafiro urlă numai iubiri de patrie. Ceilalţi fac la fel. Este o renaştere virulentă a metecilor dubioşi cari au totdeauna naţionalismul feroce. Toţi oamenii ăştia s-au făcut “patrioţi” şi încearcă prin şantaj, calomnie sau crimă să pună mâna pe putere, cum făceau în secolul 18 aventurierii levantini. “Băieţii” nu sunt însă mulţumiţi numai cu ceva “haleală”, ei vor să schimbe şi politica externă a ţărilor respective.”

În 1936, politica externă a României era ferm orientată spre Franţa; schimbarea politicii externe implica o apropiere de Germania. Contactul cu extremiştii politici din ţară îl face pe John să înţeleagă că situaţia politică din Germania, pe care o privea detaşat, nu era o problemă externă, aşa cum o concepuse până atunci. Exista o posibilitate reală ca un regim extremist similar să se dezvolte şi în România. Politica devine o preocupare mai concretă, nu se limitează doar la teorii abstracte discutate în perioada unor chefuri, ci o analiză a evenimentelor concrete şi ale implicaţiilor lor. Astfel, spre sfârşitul romanului, se vede o preocupare generată de un eveniment politic concret, abdicarea regelui Edward al VIII-lea al Regatului Unit, tipul de eveniment politic care până atunci nu stârnise interesul eroilor romanului. Arta lui Fărcăşanu este de a prezenta această evoluţie, ca şi pe toate celelalte, prin fraze izolate, prin nuanţe ale atitudinii şi ale reacţiei eroilor la mici întâmplări, împletite în restul acţiunii romanului. Evoluţia conştiinţei politice este doar o parte a evoluţiei generale a caracterului eroului principal.

Descrierile din roman, nu se concetrează asupra edificiilor şi monumentelor oraşelor în care se petrece acţiunea ci asupra atmosferei oraşelor. Astfel, vorbind despre Londra, naratorul afirmă:

“Drumurile serii în Londra! Le am în mine ca pe unul din cele mai mari bunuri ale vieţii. În ceaţa uşoară a nopţii apropiate, impresia de aventură a străzilor care se desfac înainte, pânza mişcătoare a luminilor, ameţeala subtilă a vârtejului. Uneori, la vreo încrucişare de străzi rămân în loc cu o tristeţe inexplicabilă şi subtilă în piept. Un miros special de benzină mi-a deşteptat în suflet viziunea proaspătă a unui colţ din Londra, imagine care a intrat prima dată prim simţurile mele atente.”

Pe lângă acţiunea principală, una din părţile fermecătoare ale romanului sunt descrierile diferitelor personaje episodice cu care eroul principal intră în contact. Multe dintre aceste personaje au denumiri rocamboleşti, precum Belphegor, Kerkowen sau Caracudis, Corcoduş, Mânzu, Castron şi Trandafiro când este vorba despre români.

Este probabil că unele din aceste personaje nu sunt inventate de scriitor, ci sunt persoane reale cu care s-a întălnit. Astfel, Michael Göring este uşor de identificat ca fiind profesorului său, Carl Schmitt. Personajul din roman face referiri la idei pe care Schmitt le prezintă în lucrările sale, de exemplu la Leviathanul lui Hobbes. Astfel, identificarea personajului, de către Adrian Anghelescu, cu mareşalul Hermann Göring ^[35] este greşită. Fărcăşanu îl prezintă pe Schmitt ca fiind tipul perfect al oportunistului, prin teoriile pe care le prezintă; în acelaşi timp, el exprimă pe de o parte amărăciunea că oportunismul său nu a fost apreciat (Schmitt fusese îndepărtat din diferite funcţii pe care le deţinea), iar, pe de altă parte, dispreţul pentru oficialităţile naţional-socialiste cu care era silit să colaboreze.

“Ştii foarte bine că a critica şi a lovi democraţia, nu constituie niciun pericol. Rişti cel mult să devii interesant şi să fi onorat de democraţi. Este însă foarte periculos să fii un adversar al dictaturii. Te aşteaptă exilul, moartea, mizeria. De aceea sunt atât de puţini revoltaţi manifeşti contra opresiunii. Cei invizibili pot fi mulţi, dar nu contează. Ceea ce contează este vizibilul, nu invizibilul – expresia nu muţenia. Nici eu nu puteam deci să fiu un duşman al statului total. Găsesc absurd să fac gesturi inutile, să risc sau să fiu un erou mort. Prefer viaţa cinică, morţii nobile şi morale. Toate acestea nu sunt decât reflexul spiritual al instituţiunii proprietăţii. Ai totdeauna “datoria” să aperi un “patrimoniu”, eşti totdeauna erou când te sacrifici pentru imbecilii şi ambuscaţii “en place”, eşti moral când respecţi regulile clasei posedante, cari pot fi inumane şi antinaturale. Aparent, evident, sacrific acestei ipocrizii proprietare atât cât trebuie. În fond însă o detest. În felul acesta, când o mişcare politică se apropie de succes, mă afiliez ei şi încerc s-o servesc pentru a mă servi pe mine. Astăzi însă recunoştinţa acestor oameni se macină foarte repede. Sunt ţinta atacurilor invidioase ale inculţilor şi semidocţilor, cari neputându-se prevala de inteligenţă sau inventivitate, se reclamă de morală şi etică politică.”

Celelalte personaje sunt mai greu de identificat. Este posibil ca modelul pentru politicianul englez Barson din roman să fi fost James Maxton, leader al Partidului Laburist Independent, care reuşea să atragă o largă audienţă în anii 1930, deşi partidul în sine nu a avut o prezenţă remarcabilă pe scena politică engleză. Actualul prim-ministru al Regatului Unit, Gordon Brown, recunoaşte că în tinereţe a fost fascinat de Maxton, şi chiar a publicat o biografie a lui. ^[36] Totuşi, deoarece Fărcăşanu nu a lăsat niciun fel de note explicative, această identificare nu este certă.

Alte personaje din roman, nu sunt personalităţi politice ale vremii, dar descrierea lor scoate în evidenţă talentul lui Fărcăşanu de a crea un portret al persoanelor respective într-un scurt paragraf.

Unul dintre aceste personaje este Maurice, colocatar la pensiunea “Phopham”, pe care în critica sa, Ion Negoiţescu îl aseamănă cu Pirgu descris de Mateiu Caragiale:

“Maurice îmi mânca o mare parte din timp. Metisul ăsta se lipise de mine ca un scaiete. Oricât îl zgâlţiam tot mai rămânea ceva. Ziua mă acompania la “Golden Tortoise” sau la “Marchizul de Cornouailles”, seara juca şah. Când aveam rendez-vous-uri cu femei îmi dădea târcoale. Ştiam că-l voi găsi prim împrejurimi şi că mă va pisălogi cu întrebări: cum a fost? cine a fost? în ce fel? etc. Cu fragmentele astea de conversaţie îşi pregătea nopţi de voluptate erotică. Visa la combinaţii turbate în care ar fi participat şi el. Ajunsese în ultima vreme chiar un fel de asociat al meu, dezavantajându-mă din cauza gurii lui idioate, cu buze groase şi respingătoare. Cafeniu cum era, îl prezentam ca pe un câine din Madagascar.”

Un alt exemplu al uneia din aceste descrieri este cel al unui cititor întâlnit la Staatsbibliothek. Personajul nu intervine în acţiunea romanului, dar descrierea extrem de plastică a acestui cititor, ilustrează atmosfera de la biblioteca publică în care eroul romanului îşi petrecea o bună parte din timp.

“Omul… ar putea fi totuşi luat drept simbol providenţial al declinului occidental… Schilod, cu torsul răsucit şi mic, pus pe două picioare desarticulate şi independente unul de altul. Mâinile îi atârnă până peste genunchi ca lui Quasimodo iar capul are o poziţie diagonală. Este de altfel capul cel mai original care se poate vedea la bibliotecă. Ochii îi sunt confuz situaţi, pupilele făcând impresia a două bărci naufragiate, asimetrice. Când priveşte un obiect se întoarce cu spatele pentru a-l pugtea vedea, razele sale vizuale având probabil o traiectorie curbă. În momentul de vizibilitate maximă trebuie totuşi să aibă un unghi de 90 ⁰ între obiect şi direcţia ochilor. Gura îi este deplasată într-o regiune unde de obicei sunt urechile şi secretează permanent un scuipat spumos… Vorbeşte singut, dialoghează cu un personagiu invizibil, având amare controverse după cum se poate deduce asistând la scenele lui cotidiane, gesticulează cu una din mâini, care este întoarsă pe dos şi înmănuşată continuu în negru. Are de obicei un maldăr de cărţi în faţă. Ia câte una, o răsfoieşte rapid, nervos, o întoarce pe dos, o îndepărtează cât se poate cu mâna, întoarce capul înapoi şi începe să citească, uitându-se în altă parte.”

Scriitorul nu pierde din vedere, nicio clipă, că eroii săi sunt tineri intelectuali. Pe de o parte naratorul dovedeşte că are o cultură deosebită, diferitele comentarii ale sale făcând comparaţia cu idei exprimate de gânditori cunoscuţi. Pe de altă parte, eroii romanului sunt preocupaţi să se ţină la curent cu operele literare care erau la modă în anii 1930, a căror cunoaştere era un “sine qua non” al unor tineri intelectuali, schimbând idei asupra lor şi cu fetele cu care au legături. Deşi acţiunea nu se petrece în Franţa şi nu apare niciun francez printre protagonişti, cel mai des menţionaţi sunt scritorii francezi: Henry de Montherlant, Marcel Proust, André Gide şi alţii. Mihail Fărcăşanu pare să-l fi admirat mult pe Montherlant, pe care îl citează şi în alte lucrări ale sale. În momentul în care Soledad este bolnavă îl roagă pe John să-i citească un pasaj din romanul Les Célibataires. Alegerea acestui roman, care descrie declinul inexorabil al unor membri ai nobilimii de provincie, incapabili să se integreze în lumea contemporană este neaşteptată. Dar pasajul pe care Soledad îl solicită este al morţii unuia din personajele principale ale romanului, Léon de Coantré. În acest pasaj, Léon o roagă pe bucătăreasa sa, Mélanie, să nu-l lasă să moară singur. Este modalitatea pe care a găsit-o Soledad de a-i face aceeaşi rugăminte lui John. Şi nu este exclus ca, descriind moartea lui Soledad, Mihail Fărcăşanu să fi avut în minte fraza lui Montherland din drama La reine morte (publicată după perioada în care se petrece acţiunea dar înainte de cea în care a fost scris romanul):

“Ce qui est effrayant dans la mort de l’être cher, ce n’est pas sa mort, c’est comme on en est consolé”
“Ceea ce este îngrozitor în moartea unei persoane dragi, nu este moartea ei, ci uşurinţa cu care ne consolăm”

De asemenea, în conversaţiile romanului se pomenesc scriitori de limbă engleză printre care Joseph Conrad şi, Aldous Huxley. În privinţa lui Huxley, atenţia se îndreaptă în special spre romanele mai vechi ale scriitorului, fiind citate “Antic Hay” şi “Point Counter Point”, şi nu cum ar fi fost poate de aşteptat, romanul antitotalitar “Brave New World” (care fiind publicat în 1932 era privit mai mult ca o critică a regimului sovietic). Totuşi, chiar în partea din roman care se petrece în Germania, există foarte puţine discuţii referitoare la autori germani contemporani, în afară de Thomas Mann , aşa cum s-a arătat. Referirile la Christian Morgenstern constituie doar o menţionare a lecturii lui John, făcută parcă ar vrea să arate că omiterea scriitorilor germani este voită şi nu datorită necunoaşterii.

Cu atât mai inexplicabil este faptul că unul din puţinele citate în limba germană din roman este o frază preluată din volumul Orthodoxy al lui Gilbert Keith Chesterton: Es ist leicht, schwer zu sein. Est is schwer, leicht zu sein (traducere din originalul în limba engleză It is easy to be heavy: hard to be light. – Este uşor să fi serios: este dificil să fi superficial) . În plus, numele lui Chesterton este menţionat doar prin iniţialele G.K.C. Totuşi, referirea la volumul lui Chesterton nu trebuie văzută doar ca un simplu citat: Chesterton însuşi arată că sensul lucrării sale este cel de a descoperi ceea ce a fost deja descoperit, ilustrat prin parabola navigatorului care printr-o eroare de navigaţie ajunge în Marea Britanie în loc de a ajunge într-o insulă necunoscută din Pacific. Navigatorul descinde de pe vas şi, pentru a lua în posesie teritoriul nou descoperit, înfige victorios steagul Regatului Unit în faţa unui templu păgân care se dovedeşte a fi Pavilionul Regal de la Brighton. Chesterton explică imaginea arătând că putem simultan, pe de o parte, fi surprinşi de lumea înconjurătoare, iar, pe de altă parte, să ne simţim într-o lume care ne este familiară. ^[37] Este imaginea pe care John, eroul romanului lui Fărcăşanu şi-o face despre existenţa sa.

În roman sunt de asemenea foarte frecvente referinţe la opere muzicale, ceea ce este de aşteptat de la Mihail Fărcăşanu care era şi un violonist foarte talentat. Compozitorul care era în vogă în acea perioadă era Richard Strauss şi asistarea la mai multe reprezentaţii ale operei «Der Rosenkavalier» ar putea fi interpretată ca un simbol muzical al vieţii de frivolitate pe care o ducea eroul romanului. Totuşi, lipsa oricărei referinţe la Hugo von Hofmannsthal, unul din scriitori germani de succes ai epocii, care concepuse subiectul şi scrisese libretul operei contrazice o atare ipoteză. Insistenţa nu numai asupra operei Der Rosenkavalier dar menţionarea în diferite alte momente a poemelor simfonice Ein Heldenleben şi Eine Alpensinfonie arată clar că persoana lui Richard Strauss este cea care prezintă importanţă pentru autor. În domeniul muzicii contemporane germane, în perioada respectivă, Richard Strauss devenise o persona non grata în faţa regimului naţional socialist, din cauza operei Die schweigsame Frau pe care o scrisese bazată pe opera scriitorului Stefan Zweig, care era evreu. El refuzase să elimine din prorgram numele lui Zweig ca autor al libretului, ceea ce a generat imediat represalii . După numai trei reprezentaţii, opera din Dresda a sistat spectacolele şi fusese eliberat din funcţia de preşedinte al Reichsmusikkammer (“Uniunea muzicienilor din Germania”).

În roman nu se face niciun comentariu asupra scriitorilor sau compozitorilor pe care îi preferă eroii romanului. De aceea, faptul că alegerea făcută demonstrează de fapt o luare de poziţie ideologică şi ilustrează o anumită atitudine a lor poate uşor trece neobservat de către un cititor neavizat. Aceste exemple arată că în pentru Mihail Fărcăşanu nuanţele sunt mai importante decât acţiunea în sine şi că el se mulţumeşte să facă simple aluzii în speranţa că cititorii vor putea să desluşească înţelesurile mai adânci ale romanului.

Criticul Adrian Anghelescu regăseşte în romanul lui Mihail Fărcăşanu o oscilaţie între senzorial şi spiritual, oscilaţie care apare atât în lucrările lui André Gide, unde defineşte conflictul psihologic, cât şi la Mircea Eliade, unde aceste experienţe pot fi privite ca trepte ale unui itinerar iniţiatic. ^[35] În romanul lui Fărcăşanu, nu se poate identifica însă un traseu iniţiatic. Personajele lui aparţin unei generaţii de tineri intelectuali, dominate tocmai de dorinţa unei duble trăiri senzoriale şi spirituale, care se confruntă cu problemele şi dilemele specifice vârstei lor, pline de făgăduinţe şi de incertitudini, de ispite şi de nelinişti.

“Drama lor constă în imposibilitatea sublimării iubirii carnale într-una sufletească, unică, totală. Cu sufletul bântuit de insolubile contradicţii, personajele oscilează între “otrava lecturilor” şi chemările Erosului, convinse că actul spiritual al creaţiei şi marea dragoste sunt singurele posibilităţi ale omului de a se depăşi pe sine. Necăpătând un sens purificator şi eliberator, trăirea la nivel senzorial este, de fiecare dată, un act ratat. Reiterat în compania altor partenere el se transformă într-un act de rutină care, treptat, nu mai satisface exigenţele simţurilor, precipitând despărţirile şi reluarea căutării. Drumul către “pathosul Absolutului” pe care ei încearcă să-l realitzeze devine tot mai întortocheat, făcând cu neputinţă de găsit nu numai calea de ieşire dar şi cea de întoarcere din inextricabilul labirint în care rătăcesc. Drama lui John – personajul narator – e, într-un fel, aceea a lui Don Juan: nestatornic, incorigibil, el caută genul proxim, misterul feminin, iubirea. Femeia în diversitatea unor chipuri, nume, trupuri pe care hazardul i le scoate în cale, fără a izbuti să trăiască concomitent, în plan sufletesc sau senzorial, marea Dragoste.”^[35]

Atunci, când se va întâlni cu această dragoste pe care o căuta, John nu va fi în stare să o recunoască decât atunci când era prea târziu. Îi va trebui câtăva vreme pentru a înţelege că toate căutările sale anterioare erau sterile şi nu puteau duce la niciun rezultat tocmai pentru că nu ştia ceea ce caută. Şi de aceea când, în sfărşit, ajunge conştient că dragostea nu reprezintă doar o satisfacere a unor simţuri, ci că împlinirea ei este rezultatul unei dăruiri şi a asumării unor responsabilităţi el ajunge să piardă dragostea, tocmai deoarece dragostea fiind greu de atins, atunci când apare ea nu trebuie pierdută şi irosită; vremea lucrează împotriva dragostei şi John o pierde pentru că nu a reuşit să o înţeleagă mai devreme.

În studiul său asupra romanului, Anghelescu face următoarea caracterizare:

“Scris într-un stil alert, nervos, sincopat, asemenea unui jurnal – modalitate ce conferă întregii relatări caracterul unei pasionate confesiuni – romanul impresionează prin arta cu care autorul izbuteşte să individualizeze personajele, chiar şi pe acelea care au o prezenţă fulgurantă, un rol secundar… Acuitatea percepţiei, plasticitatea imaginii amintesc de fineţea şi rafinamentul sensibilităţii proustiene.”

Tot Anghelescu găseşte o analogie între Frunzele nu mai sunt aceleaşi cu Craii de Curtea-Veche, unul din romanele preferate ale lui Fărcăşanu, arătând că ambele descriu viaţa boemă a unui grup de intelectuali. Dar un paralelism mai profund poate fi pus în evidenţă de faptul că ambele zugrăvesc sfârşitul unei lumi şi tocmai din această analogie iese însă în evidenţă şi deosebirea dintre cele două romane. Mateiu Caragiale descrie sfârşitul vieţii eroului său principal, care îşi văzuse dorinţele împlinite şi care murea fericit.

“Paşadia… a mai avut norocul să moară înainte de a fi silit să îndure după război, din nou, la bătrâneţe, umilinţa sărăciei, înainte de a suferi, şi mai dureroasă poate, arsura desamăgirii şi a desminţirilor, de a vederea că nu el ci Pirgu avusese dreptate, de a-l vedea pe Pirgu…prefect, deputat, senator, ministru plenipotenţiar.^[38]

Eroul lui Fărcăşanu, cu care autorul se identifică, ajunge la sfârşitul romanului fără o asemenea împlinire. În momentul în care, devenind conştient, în urma unui accident tragic, se pregăteşte pentru o viaţă în care să se realizeze, lumea din jurul său capătă trăsăturile pe care i le dădea Matei Caragiale, în care este loc numai pentru caractere ca Pirgu şi în care nu mai este loc pentru oameni ca Fărcăşanu.

Apariţia romanului a fost promită extrem de favorabil. Astfel:

• La scurt timp după apariţia romanului, un juriu al editurii Cultura Naţională îi decernează premiul pentru roman.
• Într-o cronică radiodifuzată la 4 mai 1946, criticul Pompiliu Constantinescu comentează foarte favorabil romanul, scoţând în evidenţă valoarea sa deosebită. Constantinescu apreciază că romanul aparţine epocii literare reprezentate de scriitorii generaţiei de la 1928, generaţie căreia îi aparţinea, de altfel, Mihail Fărcăşanu, cu toate că prima sa lucrare literară apăruse abia în 1946.
• În numărul din 16 iulie 1946, în săptămânalul Lumea, condus de George Călinescu, apare o cronică foarte elogioasă intitulată Un mare scriitor: Mihail Villara, semnată de Virgil Ierunca. Se pare că acest elogiu a constituit unul din motivele interzicerii revistei imediat după aceea.
• La 25 iulie 1946, ziarul “Liberalul” publică o cronică despre roman, semnată de Mihnea Marmeliuc

Romanul a fost recenzat mai recent de Ion Negoiţescu în revista “Cuvântul Românesc” din Canada care afirmă:

“Eficient de bună seamă, stilul acestui memorial nu cunoaşte sticlirile de valori spurcate cu care îţi ia ochii şi îţi aţâţă imaginaţia marele Mateiu, dar eficienţa lui provine din eleganta pondere a intelectului. Atmosfera se creează cu simplitate, cuvintele degajează ceea ce singura inteligenţă sensibilă îngăduie, simţurile păstrându-şi buna cuviinţă.” ^[34]

În sfârşit, în alt articol de prezentare a romanului, Şerban Andronescu arată:

“Recunoaştem la Mihail Villara (Fărcăşanu) acel gen de introspecţie bine susţinut în literatura noastră anterioară de Camil Petrescu, de Anton Holban sau Gib Mihăescu şi condus pe aceeaşi linie de intelectualitatea sigură de sine, aptă prin urmare să suporte burghiul dubiilor morale. Şi în acest sens, memorialul său constituie un document.” ^[2]

Deşi romanul “Frunzele nu mai sunt aceleaşi” este unul din cele mai bune romane din anii 1940, perioada anterioară celei a realismului socialist, el este foarte puţin cunoscut în România.

Viaţa Sarmizei Bilcescu-Alimănişteanu

Volumul este o biografie a Sarmizei Bilcescu, prima femeie din lume care a obţinut titlul de doctor în ştiinţe juridice. Extrem de dotată şi de cultivată, Sarmiza Bilcescu a avut de înfruntat multiple dificultăţi până să treacă examenul de doctorat la Universitatea din Paris (Sorbona) în 1891. Evenimentul stârnise vâlvă şi fusese semnalat într-un amplu reportaj în revista franceză “L’Illustration”, Întoarsă în ţară, Sarmiza s-a căsătorit cu inginerul Alimăneşteanu.

Cartea a fost scrisă la rugămintea lui Dumitru Alimăneşteanu, fiul Sarmizei, care făcea parte, ca şi Mihail Fărcăşanu, din gruparea intelectuală liberală “Păreri Libere”. Personalitatea Sarmizei Bilcescu-Alimăneşteanu l-a captivat pe Mihail Fărcăşanu, care a reuşit să scrie o biografie, în care se relevă încă odată calităţile sale literare. Dar în acelaşi timp se simte o detaşare a autorului de subiect, determinată poate de depărtatea subiectului atât de experienţa sa personală, cât şi de preocupările sale din acel moment. Cu toate acestea volumul constituie o lectură extrem de agreabilă.

Mihail Fărcăşanu a reuşit să termine manuscrisul înainte de a părăsi România, Manuscrisul a rămas în grija lui Dan Amedeu Lăzărescu care a reuşit să-l convingă pe directorul editurii “Cartea Românească” să o publice în 1947 (după plecarea din ţară a autorului) sub acelaşi pseudonim de Mihail Villara. Este de regretat faptul că lucrarea nu a mai fost republicată ulterior.

Articole politice

În afara acestor volume, mai trebuie semnalată activitarea publicistică a lui Mihail Fărcăşanu. În perioada în care a condus ziarul “Viitorul”, el s-a angajat într-o campanie susţinută de presă, militând pentru păstrarea instituţiilor democratice precum şi a libertăţilor şi a drepturilor individuale. Numeroasele sale articole politice, majoritatea lor tipărite în ziarul “Viitorul” sunt dedicate nu doar analizei situaţiei politice, ci constituie lucrări de teorie politică a liberalismului. Dacă din punct de vedere ideologic Fărcăşanu era un liberal, din punct de vedere conceptual era un adept al lui Vasile Pârvan considerând, ca şi acesta, că ideile fundamentale ale culturii sociale contemporane erau ideea democratică şi ideea de libertate ^[39]. Fărcăşanu era convins că transpunerea în viaţă pe plan uman şi social a acestor idei interdependente era indispensabilă pentru concilierea intereselor generale ale colectivităţii cu cele individuale ale membrilor ei. Adrian Anghelescu consideră că ataşamentul faţă de aceste idei explică în bună măsură aderenţa sa la liberalism. ^[40]

În articolul Sfârşitul totalitarismului, apărut în 31 august 1944 Mihail Fărcăşanu exprima dezideratul – şi implicit îndoiala – ca pe ruinele vechii tiranii, răsturnate cu sacrificiul a milioane de oameni să nu se ridice alta, tot atât de intolerantă şi de ostilă oricăror forme de libertate individuală.

În articolul Credincios ţie însuţi, apărut la 27 octombrie se ocupa de etica actului politic afirmând

“Păstrează-ţi convingerile şi fiinţa naţională, nu abdica de la ceea ce este drept şi în acord cu demnitatea omenească, nu ceda sugestiei şi avantagiilor aparente. Fii aleşi în suferinţă sau când soarta îţi este prielnică. Fii credincios tradiţiilor care au îngăduit ridicarea patriei, neatârnării tale omeneşti şi şi cari au asigurat biruinţa adevărului în lume”

Nu este vorba doar de a da sfaturi altora; sunt principii pe care el însuşi le-a aplicat consecvent toată viaţa.

Cuvântul de deschidere al lui Fărcăşanu la conferinţa de la Sinaia tinererului liberal a fost publicat în ziarul “Viitorul” în trei articole consecutive: Liberalismul social, Liberalism şi umanism şi Liberalism şi naţionalism în care discută ideile şi valorile fundamentale ale doctrinei liberale. Mihail Fărcăşanu, scoate în evidenţă tradiţia făuritorilor liberalismului din România; Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti, Vintilă I. C. Brătianu şi alţii

“Liberalismul, aşa cum l-am moştenit noi, este credinţa în ratio, în individualism, în viziunea antropocentrică, în sanctitatea contractului, în libertatea spirituală, în statul de drept, în suveranitatea lui, în egalitate, în progres şi în fraternitate.”

În acelaşi timp, Fărcăşanu militează pentru un liberalism înnoitor, care ţine seama de modificările din societatea contemporană şi are în vedere criticile liberalismului clasic, formulate, printre alţii, de Benedetto Croce, care considera că, fiind antiegalitar, liberalismul favorizează spiritul mercantil şi deci oligarhia, care se naşte din libera concurenţă:

“Liberalismul este în acelaşi timp favorabil şi ostil democraţiei. Favorabil, deoarece clasa sa politică este o clasă deschisă… El este ostil democraţiei, deoarece aceasta tinde să substituie numărul şi cantitatea calităţii, deoarece el ştie că datorită acestui fapt democraţia deschide calea demogagiei şi, involuntar, dictaturii şi tiraniei şi, astfel, duce la propria sa distrugere.” ^[41]

Pentru a evita asemenea derapări, în spiritul unei etici a carităţii şi a echităţii, pe care o considera indispensabilă, el preconiza o permanentă redimensionare a raporturilor sociale, pentru a se evita formarea unor discrepanţe între diferitele categorii umanie şi pentru a preîntâmpina stările conflictuale, de criză. Dacă principiul fundamental al liberalismului clasic era neintervenţia statului, Fărcăşanu considera că statul nu se poate complace doar în postura unui arbitru neutru, lăsând la voia întâmplării mecanismele economiei de piaţă. Statul trebuie să-şi asume un rol activ de evitare a unor inechităţi şi decalaje flagrante. În viziunea lui Fărcăşanu, liberalismul trebuia să realizeze un mediu favorabil dezvoltării personalităţii în societate, ceea ce presupunea redefinirea raporturilor sociale devenite inechitabile.

“Principiul individual în economia pieţei, adică în economia liberală prin excelenţă, trebuie să fie echilibrat de princiul social şi uman, menit să îndepărteze pericolul de moarte al proletarizării. Aici este rolul uman al liberalismului: a lupta pentru desproletarizarea categoriilor muncitoare, susţinând o politică socială energică, promovând o largă difuzare a proprietăţii, asigurând descentralizarea în toate domeniile.”

Trebuie ţinut seama că aceste idei erau prezentate în perioada în care partidul comunist susţinea tocmai ideile contrare, de reducere a întregii populaţii la nivelul de sărăcie al proletariatului, de desfiinţare a proprietăţii şi de generalizare a intervenţiei statului în toate domeniile. Liberalismul era incompatibil cu orice concepţii reducţioniste, care ignoră natura complexă a personalităţii umane, eşuând în extremism. Într-o epocă dominată de ideologii care îşi proclamau infailibilitatea principiilor şi care căutau să instaureze domnia arbitrarului, înlocuind argumentele cu lozinci propagandistice, Mihail Fărcăşanu nu concepea liberalismul ca pe un sistem de idei abstracte, cu o permanentă valabilitate teoretică, ci ca pe o concepţie care caută să asigure individului un rol bine determinat în planul vieţii sociale, statul nemaifiind un instrument coercitiv, autoritar şi discreţionar, ci garantul de fiecare clipă al libertăţii oamenilor ^[40]

Mihail Fărcăşanu considera că liberalismul român are o apartenenţă naţională:

“Acest naţionalism vine din respectul pentru om şi din ideea de echitate, el nu se va transforma niciodată în şovinism sau în imperialism rasial. Naţionalismul liberal conţine, în însăşi raţiunea sa de a fi, toleranţa şi egalitatea în drepturi pentru toate grupurile naţionale.”

Tot în ianuarie 1945, Mihail Fărcăşanu duce o campanie de presă susţinută în ziarul “Viitorul” în favoarea recunoaşterii drepturilor României la statutul de ţară cobeligerantă. ^[42]. Seria cuprinde articolele Cobeligeranţa (23 ianuarie 1945), O datorie imperioasă (27 ianuarie 1945), Premisele cobeligeranţei (28 ianuarie 1945), Raţiunile cobeligeranţei (3 februarie 1945), Drepturile României (5 februarie 1945) şi URSS şi cobeligeranţa României (7 februarie 1945). În această serie de articole Fărcăşanu scoate în evidenţă importanţa statutului de cobeligeranţă şi insistă asupra necesităţii guvernului român să întreprindă toate acţiunile pentru a obţine acest statut. Fărcăşanu considera acest statut ca o premiză esenţială atât pentru obţinerea autorităţii asupra Ardealului de Nord, cât şi pentru independenţa României, care ieşea din categoria ţărilor învinse şi, ca atare, putea spera la terminarea ocupaţiei sovietice şi la revenirea unui sistem democratic, care să nu fie impus din exterior.

În ultimul număr al ziarului “Viitorul”, din 18 februarie 1945, Mihail Fărcăşanu îşi încheie activitatea publicistică prin ultimul său articol intitulat Pentru libertate în care îşi afirmă convingerea în forţa nepieritoare a ideilor:

“Ideile trebuiesc trăite. Numai atunci valoarea lor este reală şi numai atunci cei cari le profesează sunt adevăraţi oameni. Ideile afişate dar goale de conţinut şi de viaţă, sunt scutul laşităţii şi al sclaviei. În larma lor sinistră, dar fără substanţă, se agită vermina societăţilor, gândacii infecţi ai oportunismelor servile. Cunoaştem cu toţii răul pe care l-a făcut României lipsa de bărbăţie, emascularea unei părţi din burghezie şi din muncitorime, care s-au lăsat aproape totdeauna să fie remorcate de extremism. Sperând să-şi salveze poziţiile prin tranzacţie şi concesii perpetue, subvenţionând unii cu bani şi alţii cu persoana lor, isteriile politice, ei nu au reuşit decât să-şi mineze propira lor existenţă ca oameni liberi şi ca stare funcţională a societăţii. Astăzi acelaşi fenomen se repetă.”

Epilog

Personalitatea lui Mihail Fărcăşanu a fost caracterizată astfel:

“Era dintre acei intelectuali care văd idei, le trăiesc şi le apără până la ultimele consecinţe, însă nu cu un fanatism dogmatic şi nici cu teatralitatea unor retori, specialişti în acrobaţii verbale, ci cu luciditate şi cu simţ al măsurii. Făcea parte dintre acei oameni care, chiar şi în cele mai potrivnice circumstanţe ale vieţii, izbutesc să păstreze intactă concordanţa dintre gând, vorbă şi faptă… Pentru Mihail Fărcăşanu adevărul moral nu era într-atât de relativ pentru a presupune faţete contrarii, interşanjabile, Nu era aşadar un om al cuvintelor supărătoare şi meşteşugite, care dispar fără urmă după învolburări de moment, ci al ideilor care se transformă în convingeri morale. A nu le trăda i se părea un mod de a rămâne credincios ţie însuţi.”^[40]

Şi chiar dacă nu există nicio explicaţie logică, Mihail Fărcăşanu pare să fie cel care a fost descris în versurile scriitorului său preferat Mateiu Caragiale:

“Tu cel ce-ai cules floarea spinoasă-a-nstrăinării
Şi-a ei mireasmă-amară cu patimă-ai sorbit
La-ndemnul Amintirii ce-n prag ţi-a răsărit,
Nu te lăsa ca pradă să cazi înduioşării

Zadarnice. Respinge deşarta-i mângâiere
Şi oricât de adâncă ar fi a ta durere
Trufia nu ţi-o pierde, rămâi nepăsător,

Nu te opri, nu plânge, şi dacă-şi stau morminte
În drum, treci peste ele, înnăbuşe-al tău dor,
Şi-n neagra noapte pleacă, cu fruntea sus-nainte.”^[43]

Opere (retrospectivă)

• Über die geistesgeschichtliche Entwicklung des Begriffes der Monarchie, Editura Konrad Tiltsch, Würzburg, 1938.
• The sense of the new political regime of Romania, Rumanian Quarterly, 1939.
• Monarhia Socială, Editura Fundaţiei pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1940.
• Libertate şi existenţă (eseu), 1942.
• Liberalismul social, Viitorul, 3 ianuarie 1945.
• Liberalism şi umanism, Viitorul, 4 ianuarie 1945.
• Liberalism şi naţionalism, Viitorul, 5 ianuarie 1945.
• Pentru libertate, Viitorul, 18 februarie 1945.
• Scrisori către tineretul român, Civitas Humana, Bucureşti, 1946.
• Frunzele nu mai sunt aceleaşi, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1946 (sub pseudonimul Mihail Villara).
• Viaţa Sarmizei Bilcescu-Alimănişteanu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1948 (sub pseudonimul Mihail Villara).

Cronologie

• 10 noiembrie 1907 – Se naşte Mihail Fărcăşanu, la Bucureşti
• 1927 – Trece bacalaureatul la Liceul Alexandru Lahovari din Râmnicu-Vâlcea şi se încrie la Facultatea de Drept din Bucureşti.
• 1931 – Trece examenul de licenţă la Facultatea de Drept din Bucureşti
• 1935 – Pleacă la Londra şi urmează cursurile de studii politice ale prof. Harold Laski la London School of Economics
• 1936 – 1938 Îşi pregăteşte doctoratul la Universitatea Friedrich Wilhelm din Berlin sub îndrumarea prof. Carl Schmitt.
• 1938 – Susţine teza de doctorat cu titlul “Über die geistesgeschichtliche Entwicklung des Begriffes der Monarchie”,
• 1938 – Se căsătoreşte cu Pia Pillat.
• 1939 – Apare primul număr al publicaţiei “Rumanian Quarterly” al Societăţii Anglo-Române, avându-l ca editor şef pe Mihail Fărcăşanu
• 1940 – Publică lucrarea “Monarhia socială”
• 1940 – Este numit şef al organizaţiei tineretului liberal.
• 1940 – 1944 Conduce ziarul “Românul”, oficios al Partidului Naţional Liberal.
• 1943 – 1944 Lucrează ca corespondent de război pe frontul de est.
• 1944 Este reales şef al organizaţiei tineretului liberal.
• 1944 – 1945 Conduce în calitate de director cotidianul « Viitorul »
• 1946 – Publică romanul “Frunzele nu mai sunt aceleaşi” sub pseudonimul Mihail Villara şi volumul “Scrisori către tineretul român”
• Octombrie 1946 – Fuge din România împreună cu soţia sa ,
• Noiembrie 1946 – Este condamnat la moarte în contumacie în România
• 1947 – Apare la Bucureşti “Biografia Sarmizei Bilcescu-Alimănişteanu” sub pseudonimul Mihail Villara.
• 1948 – Se stabileşte la New York, Statele Unite.
• 1948 – Este numit membru al Comitetului Naţional Român, reprezentând Partidul Naţional Liberal.
• 1950 – Prin reorganizarea Comitetului Naţional Român este exclus din Comitet.
• 1950 – Este numit director al secţie române a postului de radio Europa Liberă.
• 1950 – Este membru fondator al Ligii Românilor Liberi
• 1952 – Divorţează de Pia Pillat
• 1953 – Este ales preşedinte al Ligii Românilor Liberi.
• 1953 – Părăseşte postul de radio Europa Liberă
• 1955 – Se căsătoreşte cu Louise Gunther.
• 1960 – Înfiinţează împreună cu soţia sa Fundaţia « Franklin Mott Gunther for the Advancement of Romanian Culture and Litterature,
• 11 noembrie 1974 – Se stinge din viaţă soţia sa Louise Gunther Fărcăşanu
• 1975 – Donează întreg patrimoniul Fundaţiei “Franklin Mott Gunther” catedralei ortodoxe române “Sfânta Maria” din Cleveland.
• 14 iulie 1987 – Mihail Fărcăşanu moare la Washington DC, Statele Unite ale Americii

____________________________________________________________________________________

Note

1. ^ Octav-George Lecca, Familiile boiereşti române, Editura Minerva, Bucureşti, 1899
2. ^ ^{a b c} Şerban Andronescu – Mihail Fărcăşanu – Noua Arhivă Românească – revistă on-line de istorie, documente şi monografii locale [1]
3. ^ ^{a b c d e f} Liviu Vălenaş – Amintiri despre Mihail Fărcăşanu Convorbiri cu Pia Bader-Fărcăşanu [2]
4. ^ Cicerone Ioaniţoiu – Tombes sans Croix Vol. 1 [3]
5. ^ Mihai Pelin – Discordiile interne ale opozitiei dupa 23 august 1944 – Jurnalul Naţional – 08 Septembrie 2005 [4]
6. ^ ^{a b c d e} Mihai Pelin – Un om al trecutului rătăcit într-o lume brutală – Jurnalul Naţional 13 mai 2007
7. ^ Dan Amedeu Lăzărescu – Anexa I la volumul Scrisori către tineretul român – Ed. Universal Dalsi 2002
8. ^ Aviatorul Marinescu Eugen – MATRA- [5]
9. ^ Ivor Porter – Operation Autonomous – Ed. Chato and Windus, 1989 (traducere română “Operaţiunea Autonomous”, editura Humanitas, Bucureşti, 1991)
10. ^ Adriana Bittel – O poveste adevărată (Pe marginea unei cărţi de Pia Pillat) – [6]
11. ^ ^{a b} Mihai Pelin – MNR – o construcţie clădită pe vânt – Jurnalul Naţional 30 iunie 2005
12. ^ ^{a b} Cicerone Ioniţoiu – Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Vol.6: Dicţionar M. Lucrare revizuită de dr. Mihaela Andreiovici. Editura Maşina de scris, 2004
13. ^ Cicerone Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Vol.2: Dicţionar C. Lucrare revizuită de dr. Mihaela Andreiovici şi prof. univ. Florin Ştefănescu. Editura Maşina de scris, 2002.
14. ^ Arhiva CNSAS, Dosar de Urmărire Informativă nr. 2153 şi 2186, volumele 1, 2, 3
15. ^ ^{a b} Ion Calafeteanu – Politică şi Exil. Din istoria exilului românesc – Editura Enciclopedică, Bucureşti 2000
16. ^ Mişcarea Europeană – Secţiunea Română [7]
17. ^ Scrisoarea lui Mihai Fărcăşanu adresată regelui Mihai I, 16 decembrie 1949 – Hoover Institution Archives, fond CNR.
18. ^ Încheiere semnată de Nicolae Rădescu, Nicolae Caranfil, Mihail Fărcăşanu şi Grigore Gafencu – Hoover Institution Archives – Fond CNR
19. ^ Proces-verbal al şedinţelor Comitetului Naţional din 9, 11 şi 13 octombrie 1950 – Hoover Institution Archives – Fond CNR
20. ^ Silvia Marcu – La actividad de los desplazados políticos rumanos en el exilio [8]
21. ^ ^{a b} Mihail Bumbes – Un simbol: Europa Libera -Evenimentul Zilei Nr. 4989, 20 Februarie 2007 [9]
22. ^ Cornelia Pillat, În amintirea lui Mihai Fărcăşanu – Revista 22, 30 decembrie 1997.
23. ^ Arch Puddington – Broadcasting freedom: the Cold War triumph of Radio Free Europe and Radio Liberty – Lexington: University Press of Kentucky, ©2000
24. ^ ^{a b} Mircea Ciobanu – Nimic fără Dumnezeu. Noi convorbiri cu Mihai I al României – Humanitas, Bucureşti 1992
25. ^ ^{a b} Testamentul generalului Nicolae Rădescu – [10]
26. ^ Mircea Ciobanu – Nimic fără Dumnezeu. Noi convorbiri cu Mihai I al României – Humanitas, Bucureşti 1992. Este de remarcat faptul că în convorbirile sale regele Mihai afirmă că Mihail Fărcăşanu a participat din partea Comitetului Naţional Român. În realitate, el fusese îndepărtat din Comitet şi participa din partea Ligii Românilor Liberi
27. ^ ^{a b c d} Arhiva Sfera Politicii [11]
28. ^ ^{a b c} În citatele din lucrările lui Mihail Fărcăşanu a fost respectată ortografia din perioada când au fost scrise
29. ^ Policy Review of Voice For Free Hungary Programming from October 23 to November 23, 1956 (December 15, 1956) (PDF). The 1956 Hungarian Revolution, A History in Documents. George Washington University: The National Security Archive (November 4, 2002). Accesat în 2006-09-02.
30. ^ 100 de ani de la atestarea documentara a comunitatii ortodoxe romane din Cleveland – Timopolis, Nr. 1077, 16-19 Septembrie 2004 [12]
31. ^ Johann Gottlieb Fichte – Reden an die Deutsche Nation – 1808
32. ^ Immanuel Kant – Kritik der praktischen Vernunft – 1788
33. ^ Angela of Foligno. Liber Visionum et instructionum. Italia, 1492.
34. ^ ^{a b c} Ion Negoiţescu – Cuvântul Românesc, iunie 1987
35. ^ ^{a b c d} Adrian Anghelescu – O conştiinţă în cumpăna istoriei – Studiu introductiv la Frunzele nu mai sunt aceleaşi, ediţia 1997
36. ^ Gordon Brown: Maxton – A Biography. Mainstream Publishing, 1986.
37. ^ G. K. Chesterton – Ortodoxy – 1908
38. ^ Mateiu Caragiale – Craii de Curtea-Veche”
39. ^ Vasile Pârvan – Ideile fundamentale ale culturii sociale contemporane
40. ^ ^{a b c} Adrian Anghelescu – Prefaţă la Scrisori către tineretul român, ediţia 2002
41. ^ Benedetto Croce – Orientamenti. Piccoli saggi di filosofia politica
42. ^ Tabel cronologic – Introducere la volumul Scrisori către tineretul român – Ed. Universal Dalsi 2002
43. ^ Mateiu Caragiale – Pajere – Cultura Naţională, Bucureşti 1936

Cititi si  Sabia curbă a Dacilor